1.Despre eroinele Antichității, astăzi
Regizorul inteligent și cult care s-a dovedit în timp a fi Andrei Măjeri (unul dintre puținii directori de scenă tineri care citește și altceva decât piesele pe care ar urma să le monteze) și-a făcut o preocupare din revizitarea miturilor Antichității. A făcut-o mai întâi în foarte de succesul spectacol Medea’s Boys, jucat la Teatrul bucureștean Apollo 111, succesul datorându-se și interpretărilor de excepție ale unor tineri și talentați actori tineri, care au suplinit prin talentul lor minusurile evidente ale adaptării. Regizorul a recidivat, din câte se pare, la Novi Sad, acolo unde a montat un performance numit Pata oarbă în care s-a arătat interesat de mitul lui Oedip. Și reflexelor lui în contemporaneitate.
Consemnez acum încă o recidivă. Aceea reprezentată de spectacolul intitulat Eroine, montat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, cu o distribuție eminamente feminină. Nu știu dacă regizorul a intenționat să-și dea sie însuși o replică sau dacă la mijloc nu este cumva vorba despre o strategie menită să-i facă mai ușoară acomodarea cu instituția de spectacol al cărui angajat este. Cert e că Andrei Măjeri este unul dintre puținii tineri regizori care chiar știe și se dovedește interesat de lucrul cu actorii. Rezultatele s-au văzut, cele în munca cu actrițele încă și mai bine. De aici opțiunea aceasta? Nu știu. Condamnabil? Nu, nici vorbă! Era cred nevoie de câteva gesturi de minimă prudență având în vedere că nu e tocmai simplu să lucrezi într-un teatru pentru moment fără clădire și că nu e chiar la îndemâna oricui să aducă pe scenă personaje ale căror nume și istorii- hélas!- nu le prea spun tinerilor de astăzi mai nimic. Or. tinerii, adolescenții reprezintă majoritatea publicului Teatrului din Botoșani.
Puțini mai știu azi cine au fost Ariadna, Penelopa, Fedra, Elena, Enone, Medeea, încă și mai puțini au auzit de Deianira, Briseida, Hipsipila. Nu se mai știu prea multe nici măcar despre, altminteri, celebrul Publius Ovidius Naso. Ale cărui scrisori înseamnă baza scenariului dramatic conceput (probabil) tot de regizor. Așa că e foarte bine că în caietul de sală al spectacolului, caiet conceput de Lenuș Moraru, nu ni se spune doar cum a găsit Andrei Măjeri Scrisorile în cauză, ci și cine au fost eroinele în chestiune. Femei arătate a fi neiubite, părăsite, urgisite, aflate în așteptarea, poate chiar sine die, a soților. Pedepsite cu pierderea copiilor și cu experiența tragică exilului.
Același bun caiet de sală (o observație totuși- cuvântul distribuție nu înseamnă doar înșiruirea numelor artiștilor, ci și numirea rolurilor, a personajelor jucate de cei aflați pe scenă) ne mai spune și că traducerea textelor lui Ovidiu a fost făcută de Andrei Măjeri. Probabil din limba spaniolă. Pe care (încă) tânărul director de scenă o cunoaște foarte bine. Nu știm însă cine a scris textul complementar, adică cel neconformist, nedidactic, necanonic rostit de femeile ce se plimbă și ne vorbesc dintre ruinele Eladei ori care au pornit în căutarea istoriei într-o banală barcă pneumatică. Măjeri recurge, și nu o face doar aici, la tehnica anacronismului. E vorba despre un text ce i-a permis regizorului și să nu altereze prea mult miturile antice, și să le de-eroizeze, și să propună asupra lor o viziune ironică.
Celor opt monologuri, rostite mai bine sau mai rău de interprete, poate pe alocuri chiar excesiv declamativ, mie plăcându-mi îndeosebi Lorena Luchian, Silvia Luca și Gina Pătrașcu-Zamfirache, într-o bună măsură și Ella Nistor, le sunt asociate dialoguri neconvenționale. Uneori atât de neconvenționale încât au fost în spectacol câteva pasaje în care nu l-am mai regăsit defel pe rafinatul Andrei Măjeri. Aici rezidă marea problemă a spectacolului. În această scăpare de hățuri. Aici se ascunde și o mai veche meteahnă a regizorului. Aceea a datului cu stângul în dreptul. Adusă la perfecțiune, nedorită de altfel, în spectacolul cu Meșterul Manole de la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Ceea ce s-a întâmplat la Botoșani a fost doar o mică recidivă.
Bref, spectacolul botoșănean este construit pe modelul alternanței arderii cu detenta. Antichitatea intră în dialog cu prezentul. Foarte adesea o face, cum spuneam, la modul ironic. Câteodată chiar la modul auto-ironic. Actrițele ies pentru câteva secunde din rol și fac chiar pe seama lor, a lor și a personajelor încredințate, mici glumițe. Precum aceea cu cântarul. Cum Andrei Măjeri și-a asumat și conceperea decorului, și sarcina creării costumelor, lui în exclusivitate i se datorează ideea rochiilor mai degrabă kitsch decât eroice. O fi rău? O fi bine? De data aceasta, nu mai auzim muzica Nanei Mouskouri, nici pe aceea a Melinei Mercouri. Cântecele fostului ministru elen al culturii figurând printre preferatele regizorului. Unul dintre ele a făcut minuni în spectacolul de la Apollo 111. De data aceasta, coloana sonoră e mai anodină. Și iarăși. O fi rău, o fi bine? Mizez pe varianta 1 de răspuns. Nu de alta, dar parcă era nevoie de ceva mai multe puncte de sprijin spre a face mai puțin vizibile unele neîmpliniri ale jocului actoricesc.
Coregrafia creată de Victoria Bucun este și ea una relativ discretă. Ceea ce nu înseamnă că ar fi și monotonă. La un moment dat, o parte de text este tradusă cu ajutorul limbajului mimico-gestual. Ideea nu e rea, deși realizarea ei tehnică nu e tocmai perfectă. Deși consultantul de specialitate, Ioana Tufar, și-a făcut datoria.
Am mai spus. Eroine nu este nici pe departe cel mai bun spectacol de până acum al regizorului Andrei Măjeri. Sau poate că reprezentația văzută de mine a fost mai puțin reușită. Oricum, Eroine înseamnă începutul unei noi etape din viața Teatrului Mihai Eminescu. În primul rând, datorată personalității regizorului. Talentului acestuia. E foarte profitabil pentru Teatru că Andrei Măjeri e acolo. Si e lăudabil că cei care conduc la ora aceasta destinele Teatrului botoșănean au înțeles asta.
Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani
EROINE după Publius Ovidius Naso
Traducerea de Andrei Măjeri
Regia, scenografia, ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Coregrafia: Victoria Bucun
Video: Teodor Humă
Trainer limbajul semnelor: Ioana Tufar
Cu: Lorena Luchian (Ariadna), Crenola Muncaciu (Penelopa), Dana Bucătaru (Fedra), Lenuș Moraru (Deianira), Ella Nistor (Briseida), Lidia Uja (Hipsipila), Silvia Luca (Medeea), Irina Mititelu (Enone). Gina Pătrașcu-Zamfirache (Elena)
2.O Clitemnestră altfel
Nu am primit în vremea din urmă prea multe vești de la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu. Vești bune nici atât. O evaluare cu cântec în cursul căreia o comisie pretins respectabilă a luat poziție de drepți și a îndeplinit conștiincios ordinele administratorilor politici ai orașului, conducând la demiterea unui director care a adus decis Teatrul pe harta mișcării artistice din România, un interimat care, interimat fiind, nu avea cum să aducă ceva bun, mizerabile campanii de presă ale unor pretinși jurnaliști ce nu au nimic în comun cu presa cinstită, un concurs cu multe semne de întrebare de pe urma căruia, din păcate, nu s-a potolit furtuna, închiderea clădirii Teatrului din zise motive de ISU, un șir de demisii și cam atât. Cam atât știam până mai deunăzi despre Teatrul din Târgu Jiu. Un cam atât la care se adaugă neimplicarea vinovată a UNITER care pretinde că nu ar fi rostul lui să se ocupe de instituții, deși le încasează timbru teatral, ci doar de creatori și dintre aceștia pare-se că doar de câțiva.
Și totuși, către sfârșit de stagiune s-a întâmplat și ceva bun. Nu, nu pretinsul festival în aer liber, ci două spectacole de teatru. De teatru autentic. Contraste sau Prima dată când am avut curaj și Clitemnestra sau Crima. Cel de-al doilea bazat pe un text de Marguerite Yourcenar, coordonat regizoral de Mălina Andrei și Radu Botar și jucat cu mult har și infinită dăruire, însă nu numai cu atât, de Mădălina Ciobănuc. Undeva, într-un spațiu improvizat, la ultimul etaj al Bibliotecii județene Gorj.
Marguerite Yourcenar, binecunoscuta autoare a Memoriilor lui Hadrian, a fost și un interesant scriitor de piese de teatru. În conformitate cu ceea ce reprezintă esența operei sale, dar și cu o întreagă direcție din literatura dramatică francofonă a secolului al XX lea, Marguerite Yourcenar a revizitat mitul antic grec în piese precum Electra sau Căderea măștilor, Misterul lui Alceste sau Cine nu își are propriul său Minotaur ori monodrama Clitemnestra sau Crima. În mai toate, scriitoarea ia distanțe serioase, uneori cum nu se poate mai curajoase, față de mitul în stare pură, îl rescrie, il reformulează într-o viziune cel puțin credibilă. Întrebarea pe care și-o pune Yourcenar și căreia îi oferă un răspuns într-un text tip proces, tip pledoarie este de ce s-a asociat Clitemnestra cu Egist, de ce recursul la adulter și, în cele din urmă, la crimă. Adulterul, susține Clitemnestra în fața judecătorilor săi care nu sunt alții decât spectatorii, oameni cu care actrița Mădălina Ciobănuc se află într-un dialog, într-un pact mereu reînnoit prin formule diferite și mereu inteligente de păstrare a atenției acestuia și de argumentare a pledoariei sale, adulterul, deci, este o formă disperată de fidelitate. Cel înșelat nu este, în realitate, Agamemnon, ci Egist. Cel care a înșelat, care nu a respectat și nu a înțeles nimic din iubirea Clitemnestrei este același Agamemnon. Care trăiește și după moarte, noua condiție oferindu-i avantajul că nu mai poate fi ucis de nimeni.
În aceste detalii, în justificarea acțiunii criminale a Clitemnestrei, în reabilitarea nu neapărat juridică, ci preponderent morală a femeii (nu, Clitemnestra nu este nicidecum subordonat unei ieftine propagande feministe) se află sensul piesei lui Marguerite Yourcenar. În spectacolul regizat și scenografiat de Mălina Andrei și jucat de Mădălina Ciobănuc Clitemnestra este femeia. Devotată, neglijată, înșelată, determinată la fapte extreme. Femeia din toate timpurile. Cred că tocmai de aceea regizoarea a optat pentru o ilustrație muzicală în care fragmente care te duc cu gândul la muzica Greciei antice se amestecă cu duete vocale cu acompaniament de clavecin și, în final, cu muzică din zilele noastre. Roșul se amestecă cu albastrul, cu proiecții video, cu un videomapping care sugerează războaiele în care a devenit erou Agamemnon, întoarcerile lui și glorioase, și sfidătoare deopotrivă.
Mutată în lumea creștină, povestea trădării și a crimei Clitemnestrei își păstrează încatenările într-o altă lume, păgână, grație momentelor de dans create de Mălina Andrei și riguros executate de Mădălina Ciobănuc. Gonită din Cetate după ce crima i-a fost denunțată de Oreste (copiii lui Agamemnon dețin o pondere redusă în economia atât a piesei cât și a spectacolului ambele concentrate pe Clitemnestra soție ce s-ar fi dorit amantă pe vecie și nu pe Clitemnestra-mama), eroina își spune povestea. Detaliază cum de la iubire s-a ajuns la cuțit și în cele din urmă la secure. Nu e nimic grandios și nimic găunos, nimic îngroșat eroic în jocul Mădălinei Ciobănuc. Naturalețea, firescul sunt cele care contează. Trecerile de la o stare la alta, de la femeia care se ascunde protejându-se cu o pereche de ochelari de soare și o năframă la femeia cochetă cu pălăriuță și delicată umbrelă de dantelă sunt firești. Calde. Omenești.
Relevarea omenescului din Clitemnestra e, cred, principala miză a spectacolului. Și, toodată, principala sa reușită.
Teatrul ELVIRA GODEANU din Târgu Jiu
CLITEMNESTRA sau CRIMA de Marguerite Yourcenar
Regia artistică, scenografia, universul sonor, motaj și editare video: Mălina Andrei
Asistent regie: Radu Botar
Interpretează: Mădălina Ciobănuc