In memoriam Mario Vargas Llosa
Un gânditor a numit moartea „suprema pătimire a omului”. Eroul dintr-o nuvelă a lui Tolstoi moare urlând, pentru că în ultimele zile ale vieții își dă seama că a trăit degeaba, că nimic nu mai poate fi reparat, reluat, îndreptat. A trăit așa cum „se trăiește” și „se moare” îndeobște în magma omenirii, acolo unde viața se reduce la o gimnastică standard: ne naștem, creștem, deprindem o meserie, întemeiem o familie, aducem copii pe lume, ieșim la pensie și apoi murim. Trăită așa, viața conduce în chip firesc la moarte ca „supremă pătimire a omului”. Noi nu avem parte, dându-ne sfârșitul, de un „cântec de lebedă”. Murim oarecum pe măsura vieții pe care am avut-o.
Dar dacă există o echivocație între viață și moarte, atunci înseamnă și că se poate trăi frumos și muri în splendoare. Așa cred că a trăit și murit Vargas Llosa. A trăit frumos pentru că n-a acceptat că esența vieții e suferința, nici că adevăratul erou trebuie să moară patetic și wertherian, din disperare, nici că pesimismul și deznădejdea te înnobilează, nici că idealurile care virează către utopie trebuie ținute strâns în brațe ca stigmat al prostiei. S-a scuturat la timp de moda comunismului juvenil. De vreme ce niciunui om nu-i poată fi refuzat rolul de erou discret, rezultă că partida înfruntării dintre bine și rău trebuie jucată cu credința că urâtul e corectabil și vincibil.
În timp ce, în anii ’60, hoardele de intelectualil stângiști ale planetei ridicau în slăvi comunismul sovietic, Revoluția Culturală a lui Mao, și piramidele de cranii ale lui Pol Pot (școlit la Paris de Sartre), Vargas Llosa îndrăznea să creadă că optimismul, câtă vreme se renunță la utopia „paradisului de după colț”, e opțiunea cea mai convenabilă pentru a străbate viața.
Într-un dialog pe care l-am avut cândva cu el pe tema Chipurilor răului în lumea de azi, Vargas Llosa a afirmat ceva care m-a vindecat de cioraniana disperare de România:
„Nici România, nici Peru, nici alte multe ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze nu vor atinge perfecţiunea, dar ceea ce este, totuşi, la îndemâna oricărei ţări, unul dintre lucrurile bune ale epocii noastre, în care există multe rele, este s-o apuce în direcţia bună, să o ia pe drumul cel bun, astfel încât într-o zi să ajungă să semene cu ţara la care visăm. Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate, înapoiate, cu enorme inegalităţi economice şi sociale, şi care, în două sau trei generaţii, au izbutit să se transforme profund.”
Sigur, ca scriitor, Vargas Llosa a știut ce atu uriaș îi dă unui om cuvântul care stăpânește totul și în ce măsură el merge mână în mână cu „libertatea, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie”. Și dreptul la geniu, desigur. Descriind moartea în preajma iminenței ultimului episod al vieții, Vargas Llosa a făcut-o cu acea măreție a perfecțiunii care i-a caracterizat toate vârstele și toate cărțile.
Citiți-i ultima nuvelă, Vânturile, pe care a scris-o în urmă cu patru ani, ridicând viața pe portativul morții trăite ca ultim adevăr ce trebuie descris. Nu e oare frumos ca cel din urmă mesaj al său către muritori (de fapt testamentul lui) să fie o descriere a felului în care viața se închide firesc în propria-i săvârșire? Cred că nicicând cuvântul nu a pătruns cu atâta onestitate în esența sfârșitului ca sfârșit.
Mi-a fost dat să cunosc de-a lungul vieții oameni despre care gândeam că n-au voie să moară. Cineva a spus despre ei că ar trebui, atunci când își presimt sfârșitul, să le ceară celor din jur scuze că-i părăsesc. În jurul lui Vargas Losa sunt milioane de cititori care își imaginează poate și ei că, părăsindu-i, Vargas Llosa le-a cerut scuze că a trebuit să plece. Mă număr printre ei.
Citește și articolul Patru secvenţe cu Mario Vargas Llosa
Frumos scris dar, din păcate, Cioran avea dreptate.
Am prieteni din Peru și nici ei nu s-au „vindecat de cioraniana disperare de” … Peru.
Llosa a fost un aristocrat al literaturii. Dl Liiceanu îl pomenește cu un text frumos.
Și, ca să fac o incursiune în viața lui Llosa(pomenindu-l cu admirație…), mi-aduc aminte cum marele și altruistul scriitor Llosa, o mândrie a poporului peruan, a candidat la Președinția Perului contra unui alogen mafiot numit Fujimori. Iar poporul peruan l-a ales pe Fujimori! Ca și evreii, care l-au ales pe tâlharul Barabas și nu pe Iisus Hristos ( că tot suntem în săptămâna patimilor). Probabil că atunci Llosa a murit și el puțin….
Dar, pentru Peru și Lume, Llosa nu va muri niciodată.
Un interviu/dialog de excepție la Paris. Cu referiri la mari contemporani, literatura, politica, etc.
https://www.youtube.com/watch?v=BrTbuVka78c&t=3590s
Mortal…”Evolutie nu inseamna Progres”
relevant spus
Prea stimate Domnule Liiceanu, recitesc, citesc Toamna Patriahului. Pe masura ce trece timpul…parca vad panglica lui Mobius, lucruri revin, transformate. Moarte, Viata.
Am de recitit Razboiul Sfarsitului Lumii; am cartea adusa din Romania. O tin acolo de ceva timp, cu frica s-o ating.
Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câine-nlănţuit.” (George Coşbuc – „Decebal către popor”)
Prin cărţile scrise de scriitorul Mario Vargas Llosa pe care le-am citit simt că am trăit mai multe vieţi pline de sens, unele chiar iniţiatice, într-una singură şi îi mulţumesc. Sper că a găsit calea spre libertate, fericire şi noi inspiraţii. Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul!
Filozofii au abordat moartea din diverse perspective. Albert Camus, de exemplu, consideră că viața este lipsită de sens în fața inevitabilității morții, dar susține că trebuie să trăim cu această conștientizare și să găsim sens în propria noastră existență .
Martin Heidegger, în opera sa „Ființă și timp”, subliniază importanța conștientizării morții ca un factor care dă sens vieții. El sugerează că, prin acceptarea morții, indivizii pot trăi mai autentic, ghidându-și viața în funcție de valorile personale .
Indiferent de credințele sau convingerile personale, moartea rămâne un eveniment definitoriu care ne provoacă să reflectăm asupra sensului existenței noastre. Pentru unii, ea este o trecere către o viață veșnică; pentru alții, un sfârșit definitiv sau o parte a unui ciclu etern. În toate cazurile, conștientizarea morții ne îndeamnă să trăim cu autenticitate, să ne evaluăm valorile și să căutăm un sens profund în viața noastră.
Așa cum spunea filosoful Nikolai Berdiaev, moartea este un eveniment „mai profund, mai fundamental pentru viață, mai metafizic decât nașterea”, oferind omului calea de a pătrunde în veșnicie . La vârsta senectuții, capacitatea de a transmite un mesaj capătă o profunzime aparte, fiind adesea însoțită de o înțelepciune acumulată de-a lungul vieții. Comunicarea eficientă în această etapă a vieții nu doar că menține conexiunile sociale, dar contribuie semnificativ la starea de bine și la calitatea vieții persoanelor vârstnice. Pentru persoanele în vârstă, comunicarea reprezintă o nevoie fundamentală, esențială pentru menținerea stimei de sine, a identității și a sentimentului de apartenență. Prin exprimarea gândurilor și sentimentelor, seniorii își reafirmă rolul activ în societate și în familie. Ascultarea activă și empatia din partea interlocutorilor sunt cruciale pentru a valida experiențele și perspectivele lor unice. Mesajele transmise de persoanele în vârstă sunt adesea încărcate de experiență, înțelepciune și reflecții profunde asupra vieții. Acestea pot oferi perspective valoroase și pot servi drept ghid pentru generațiile mai tinere. Încurajarea și facilitarea exprimării acestor mesaje nu doar că onorează contribuția seniorilor, dar îmbogățește și comunitatea în ansamblu.
De o perioadă de timp am ales voluntariatul ca mijloc de a studia societatea. Partea cea mai interesantă o reprezintă persoanele de peste 60 de ani. O masa mare de oameni a căror personalitate a decăzut la valori minime și care au nevoie de ajutor , de sprijin , de înțelegere. Printre ei se află intelectuali cărora senectutea le a adus nu numai înțelepciune ci puterea de a transmite chemări de mobilizare, de resocializare. Dacă Domnul Liiceanu are puterea de a spune ceva cred că este timpul să o facă.
,,Fraților, luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos. Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii și sunteți deplini întru El, Care este cap a toată domnia și stăpânirea. În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți.”
Ap. Coloseni 2, 8-12