In memoriam Mario Vargas Llosa
Un gânditor a numit moartea „suprema pătimire a omului”. Eroul dintr-o nuvelă a lui Tolstoi moare urlând, pentru că în ultimele zile ale vieții își dă seama că a trăit degeaba, că nimic nu mai poate fi reparat, reluat, îndreptat. A trăit așa cum „se trăiește” și „se moare” îndeobște în magma omenirii, acolo unde viața se reduce la o gimnastică standard: ne naștem, creștem, deprindem o meserie, întemeiem o familie, aducem copii pe lume, ieșim la pensie și apoi murim. Trăită așa, viața conduce în chip firesc la moarte ca „supremă pătimire a omului”. Noi nu avem parte, dându-ne sfârșitul, de un „cântec de lebedă”. Murim oarecum pe măsura vieții pe care am avut-o.
Dar dacă există o echivocație între viață și moarte, atunci înseamnă și că se poate trăi frumos și muri în splendoare. Așa cred că a trăit și murit Vargas Llosa. A trăit frumos pentru că n-a acceptat că esența vieții e suferința, nici că adevăratul erou trebuie să moară patetic și wertherian, din disperare, nici că pesimismul și deznădejdea te înnobilează, nici că idealurile care virează către utopie trebuie ținute strâns în brațe ca stigmat al prostiei. S-a scuturat la timp de moda comunismului juvenil. De vreme ce niciunui om nu-i poată fi refuzat rolul de erou discret, rezultă că partida înfruntării dintre bine și rău trebuie jucată cu credința că urâtul e corectabil și vincibil.
În timp ce, în anii ’60, hoardele de intelectualil stângiști ale planetei ridicau în slăvi comunismul sovietic, Revoluția Culturală a lui Mao, și piramidele de cranii ale lui Pol Pot (școlit la Paris de Sartre), Vargas Llosa îndrăznea să creadă că optimismul, câtă vreme se renunță la utopia „paradisului de după colț”, e opțiunea cea mai convenabilă pentru a străbate viața.
Într-un dialog pe care l-am avut cândva cu el pe tema Chipurilor răului în lumea de azi, Vargas Llosa a afirmat ceva care m-a vindecat de cioraniana disperare de România:
„Nici România, nici Peru, nici alte multe ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze nu vor atinge perfecţiunea, dar ceea ce este, totuşi, la îndemâna oricărei ţări, unul dintre lucrurile bune ale epocii noastre, în care există multe rele, este s-o apuce în direcţia bună, să o ia pe drumul cel bun, astfel încât într-o zi să ajungă să semene cu ţara la care visăm. Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate, înapoiate, cu enorme inegalităţi economice şi sociale, şi care, în două sau trei generaţii, au izbutit să se transforme profund.”
Sigur, ca scriitor, Vargas Llosa a știut ce atu uriaș îi dă unui om cuvântul care stăpânește totul și în ce măsură el merge mână în mână cu „libertatea, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie”. Și dreptul la geniu, desigur. Descriind moartea în preajma iminenței ultimului episod al vieții, Vargas Llosa a făcut-o cu acea măreție a perfecțiunii care i-a caracterizat toate vârstele și toate cărțile.
Citiți-i ultima nuvelă, Vânturile, pe care a scris-o în urmă cu patru ani, ridicând viața pe portativul morții trăite ca ultim adevăr ce trebuie descris. Nu e oare frumos ca cel din urmă mesaj al său către muritori (de fapt testamentul lui) să fie o descriere a felului în care viața se închide firesc în propria-i săvârșire? Cred că nicicând cuvântul nu a pătruns cu atâta onestitate în esența sfârșitului ca sfârșit.
Mi-a fost dat să cunosc de-a lungul vieții oameni despre care gândeam că n-au voie să moară. Cineva a spus despre ei că ar trebui, atunci când își presimt sfârșitul, să le ceară celor din jur scuze că-i părăsesc. În jurul lui Vargas Losa sunt milioane de cititori care își imaginează poate și ei că, părăsindu-i, Vargas Llosa le-a cerut scuze că a trebuit să plece. Mă număr printre ei.
Citește și articolul Patru secvenţe cu Mario Vargas Llosa
Frumos scris dar, din păcate, Cioran avea dreptate.
Am prieteni din Peru și nici ei nu s-au „vindecat de cioraniana disperare de” … Peru.
Llosa a fost un aristocrat al literaturii. Dl Liiceanu îl pomenește cu un text frumos.
Și, ca să fac o incursiune în viața lui Llosa(pomenindu-l cu admirație…), mi-aduc aminte cum marele și altruistul scriitor Llosa, o mândrie a poporului peruan, a candidat la Președinția Perului contra unui alogen mafiot numit Fujimori. Iar poporul peruan l-a ales pe Fujimori! Ca și evreii, care l-au ales pe tâlharul Barabas și nu pe Iisus Hristos ( că tot suntem în săptămâna patimilor). Probabil că atunci Llosa a murit și el puțin….
Dar, pentru Peru și Lume, Llosa nu va muri niciodată.
Un interviu/dialog de excepție la Paris. Cu referiri la mari contemporani, literatura, politica, etc.
https://www.youtube.com/watch?v=BrTbuVka78c&t=3590s
Mortal…”Evolutie nu inseamna Progres”
relevant spus
Prea stimate Domnule Liiceanu, recitesc, citesc Toamna Patriahului. Pe masura ce trece timpul…parca vad panglica lui Mobius, lucruri revin, transformate. Moarte, Viata.
Am de recitit Razboiul Sfarsitului Lumii; am cartea adusa din Romania. O tin acolo de ceva timp, cu frica s-o ating.
Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câine-nlănţuit.” (George Coşbuc – „Decebal către popor”)