sâmbătă, februarie 8, 2025

Moartea unui general

Pe 1 iulie 2014 a murit, la vârsta de 72 ani,  generalul Anatolii Kornukov, fost comandant șef al Forțelor Aeriene Ruse.

În 1983, generalul Kornukov era comandatul apărării aeriene de pe insula Sahalin, în largul coastei siberiene. La data de 1 septembrie a acelui an, zborul 007 al companiei Korean Airlines, de la New York la Seoul, având 269 de pasageri la bord, s-a rătăcit accidental în spațiul aerian al Uniunii Sovietice. Crezând că este un avion de spionaj american, generalul Kornukov a cerut ordine de la superiorii săi. Când ordinele au fost primite, generalul Kornukov a cerut unui pilot de vânătoare să doboare avionul sud-coreean. Pilotul a îndeplinit ordinul generalului Kornukov și a tras două rachete aer-aer cu câteva secunde înainte ca avionul civil coreean să re-intre în spațiul aerian internațional.

Moartea generalului rus mi-a adus în amintire un episod din tinerețea mea din România acelor ani. Redau mai jos un fragment din Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) nr. 4039 deschis la data de 18 decembrie 1983 de Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România, Inspectoratul Județean Iași, privind obiectivul „GEOLOGUL”. În Arhiva Fond Informativ al Ministerului de Interne din RSR, apare ca Dosar nr. 88149 (vezi pozele incluse)

Copia dosarului (după cum se poate vedea din ștampilă) mi-a fost oferită de C.N.S.A.S. Direcția Arhivă Centrală, pe data de 7 iulie 2011. Deși am depus, la vremea respectivă, și o cerere de deconspirare a  informatorilor din dosarul acesta (separat de un alt dosar DUI din perioada când eram elev de liceu la Bârlad), nu am primit până acum decât un răspund evaziv din partea C.N.S.A.S. (vezi filele atasate la capatul articolului), conform căreia „Instituția noastră nu deține evidențe din care să reiasă, prin consultare directă, corespondența între numele reale și cele conspirative ale colaboratorilor Securității, deconspirarea acestora realizând-se prin demersuri proprii C.N.S.A.S”

Așadar, la mijlocul lunii octombrie 1983 am trimis următoarea scrisoare redactorului-șef al ziarului „Scînteia”:

Stimate tovarășe redactor-șef,

Vă scriu în calitate de cetățean al Republicii Socialiste România și membru al Partidului Comunist Român pentru a vă ruga să binevoiți, în calitate de membru al aceluiași Partid și de conducător al organului central de presă al Partidului nostru, să îmi răspundeți (personal, dacă timpul vă permite, printr-un purtător de cuvînt, dacă nu) la două chestiuni privind modul în care se reflectă evenimentele externe în pagina finală a „Scînteii”.

Lăsând la o parte faptul că o pagină de evenimente externe mi se pare cam puțin (mai ales că se pierde mult spațiu tipografic prețios publicându-se veșnicele două tipuri de fotografii: coloane de manifestanți pentru pace sau de șomeri așteptînd în fața centrelor de plasare ori prezentîndu-se textele unor comunicate destul de lungi uneori) pentru informarea promptă și la zi a opiniei publice, nici această unică pagină nu mă satisface integral…sub aspectul promptitudinii și conținutului în știri.

Vă rog să-mi permiteți ca în continuare să vă supun atenției două chestiuni legate de cele două aspecte care mă nemulțumesc.

Consider că [următoarele cuvinte sunt șterse] nu a dat dovadă de promptitudine atunci cînd a prezentat informarea despre catastrofa avionului sud-coreean survenită în Pacificul de nord la începutul lunii septembrie. Publicarea știrii abia după 10(zece) zile de la eveniment în condițiile în care acesta ajunsese de notorietate mondială, pus pe ordinea de zi la ONU, a stîrnit nedumerirea multor cetățeni și multe semne de întrebare. La rîndul meu, vă întreb: de ce s-a publicat informația atît de tîrziu? De ce nu s-a specificat numărul de victime? (erau oare prea puține pentru a merita a fi amintit numărul lor? Este, cred, prima catastrofă aviatică sau de alt tip despre care ziarul „Scînteia” nu a specificat numărul de victime!). De ce nu s-au inserat și comentariile celorlalte mari agenții de presă (UPI; AF; Reuter ș.a., pe care ziarul „Scînteia” le citează copios, de altfel, cînd e vorba de greve, număr de șomeri, crime etc., aspecte negative ale societăților capitaliste)? Prezentînd numai versiunea TASS, informația suferă vădit de lipsă de obiectivitate pentru că URSS – autoarea nimicirii avionului cu ? pasageri la bord – era parte implicată. Și, în plus, se știe de mult că testimonium unum, testimonium nullum

A doua chestiune care se leagă de alt aspect nemulțumitor (pentru mine) al modului de informare al ziarului „Scînteia” se referă la conținutul știrilor.

La începutul lunii octombrie a avut loc decernarea premiilor Nobel pe anul 1983. Dacă despre cele acordate pentru literatură și medicină-biologie am fost informați, despre primul premiu Nobel acordat – primul pentru a se sublinia, simbolic, o anumită importanță – premiul Nobel pentru pace, nu am aflat nimic. Oare nu s-a acordat?! Așa s-ar deduce din lipsa informației respective din pagina finală a „Scînteii” Ori, prin alte mijloace de informare [aici ofițerul de securitate a subliniat și a adăugat „Dacă ascultă posturi străine”] decît cele românești, oficiale, opinia publică din țara noastră a luat cunoștință că premiul Nobel pentru pace pe anul 1983 a fost acordat unui cetățean al Republicii Populare Polone, țară cu care întreținem strînse legături multilaterale, și anume lui Lech Walesa, conducătorul sindicatului „Solidaritatea”.

Vă întreb, stimate [nume șters] ce s-a întîmplat cu informația respectivă? Cumva nu avem voie (?!) să citim numele lui Lech Walesa, nume care nu a fost pomenit niciodată de ziarul „Scînteia”, ca și cînd citatul sindicat „Solidaritatea” (organizație care avea peste 10 milioane de membri) nu ar fi avut un conducător? (în schimb se publică adesea numele și biografiile unor conducători obscuri ai unor organizații minuscule, fără nici un rol în evenimentele internaționale. Sublinierea aparține ofițerului). Nu pot crede că nu avem voie, pentru că la noi cenzura a fost desființată, iar conștiințele comuniste ale tovarășilor de la Agerpres nu ar îngădui să fie trecută sub tăcere, ca neimportantă, o astfel de informație (din păcate lucrul acesta s-a mai întîmplat atunci cînd scriitorul sovietic – deci tot dintr-o țară socialistă, prietenă – Aleksandr Soljenițîn a luat premiul Nobel pentru literatură. Agenția Agerpres și, o dată cu ea toate mijloacele mass-media, au tăcut nejustificat și noi, cetățenii români, am aflat despre Soljenițîn abia cînd a fost expulzat din URSS.  Situația descrisă, mi-aduc aminte, a generat tot felul de comentarii alimentate de o unică, dar gravă eroare: neinformarea probă și la timp a opiniei publice).

Nu pot să cred nici că premiul Nobel pentru pace nu prezintă atîta importanță încît să nu merite a fi pomenit cu 3-4 rînduri, în condițiile în care, în ultima vreme, „Scînteia” (și toate celelalte mijloace mass-media) consacră zilnic mai mult de o pagină din șase acțiunilor ferme, de o amploare deosebită pe care le desfășoară întreaga opinie publică din țara noastră, partidul și guvernul țării noastre, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu, pentru asigurarea unui climat de pace, destindere și bună înțelegere pe planeta noastră. Eu consider, dimpotrivă, că premiul Nobel pentru pace are, în zilele noastre, o importanță – simbolică – mult mai mare decît celelalte premii, iar neinformarea cetățenilor români cu privire la acordarea lui mi se pare, în cel mai simplu caz, o gafă nepermisă.

S-ar putea să-mi replicați că decernarea premiului Nobel pentru pace lui Lech Walesa are intenții de „tulburare a apelor” politice din Polonia, aflată pe drumul stabilizării situației interne. Nu cred că este așa și nu văd a fi un motiv serios pentru a bloca informația respectivă. Vechimea și tradiția instituției suedeze care acordă de zeci de ani premiile Nobel sunt foarte aproape de limita maximă a obiectivității și numai cineva pornit anume i-ar putea reproșa anumite intenții neprincipiale. Ori, întreaga opinie publică mondială (și noi nu facem excepție) consideră premiile Nobel o încununare supremă a activității unui om în domeniul respectiv.

Vă întreb altceva însă: dacă un român [sublinierea ofițerului] ar fi primit premiul Nobel pentru pace, tot așa s-ar fi procedat, trecîndu-i numele sub tăcere? Vă rog să-mi permiteți să mă îndoiesc că da.

În încheiere, aș dori să vă informez (se poate și așa, de la cititori la redactorul-șef, nu?) că opinia publică din țara noastră, cetățenii români, printre care mă număr și eu, nu sunt niște copii mici, naivi, [subliniat de ofițerul de securitate] care iau de bun doar ceea ce le oferă părinții! Ar fi o mare greșeală dacă s-ar crede așa ceva acolo unde se hotărăște ce și cînd se publică în „Scînteia”. Oamenii caută în permanență să se informeze în plus, să verifice orice informație înainte de o „rumega” în creuzetul conștiinței individuale.

Ori situații ca cele două descrise mai înainte – doar două și din ultima perioadă, exemplele, la nevoie, s-ar putea înmulți – au darul nefast de a semăna nedumerire, consternare sau, mai rău, neîncredere și suspiciune în rîndurile opiniei publice, lucru nedorit, evident, de nimeni. Iar consecințele unei astfel de stări nu sînt greu de imaginat.

Stimate tovarășe [nume șters] …vă mulțumesc cu anticipație pentru răbdarea de a citi aceste file și pentru bunăvoința de a redacta un răspuns.

Constantin Crânganu

Octombrie 1983

Str. … Nr… Bloc… Scara…Etaj…, Apt…., Iași 6600

Nu am primit nici un răspuns la scrisoarea aceasta (ca și altele, adresate lui Nicolae Ceaușescu). În schimb, pe o notă informativă dată de sursa „Cornel” pe 22 noiembrie 1983, există o notă operativă (N.O.) a unui locotenent major (semnătură indescifrabilă) care a scris:

„Crânganu Constantin s-a adresat în scris redactorului șef al ziarului Scînteia, exprimîndu-și nemulțumirea că nu se publică în presă unele știri care-l interesează. Va fi în atenția rețelei”.

După care, șeful locotenentului major a adăugat următoarea apostilă:

„Prezentați propuneri de verificare organizată a celui în cauză”.

Finalmente, pe 23 martie 1987 Ministerul de Interne, Inspectoratul Județean Iași, Securitate Serviciul I, mi-a deschis un nou dosar DUI, nr. 004039, asupra

obiectivului  „CORBU”.

____________________________

______________________________________________________

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Ati riscat imens. OK, tineretea dumneavoastra era o circumstanta atenuanta. Dar … de fapt si eu am riscat cind eram tinar. Dar nu ca dumneavoastra. Mi-am luat toate masurile de siguranta si am lipit niste manifeste. Impreuna cu un bun prieten, ne-am gindit la toate posibilitatile. Am luat in considerare si daca as fi eu prins. I-am spus ca l-as denunta imediat securitatii, fara sa astept chinurile fizice. Prietenul a ris si mi-a replicat la fel. In sfirsit, totul s-a terminat cu bine. Nu am fost prinsi. Dar noi chiar ne-am gindit la toate riscurile. Am planificat atent.

    Dar dumneavoastra ati scris catre Scinteia scrisoarea asta?? Riscant. Foarte riscant!! Stiu baieti care au patit-o pentru mult mai putin decit ati riscat dumneavoastra.

    Va admir curajul domnule profesor. Cu respect.

  2. Sa mai spuna cineva ca „toti au fost la fel” sub comunism … evident ca nu, o dovada in plus …
    Cred dl. Cranganu ca nu mai aveti nevoie de felicitarile mele (asa cum multi se vor grabi sa spuna, poate). Tot ce se poate spune e un singur cuvint: respect.
    Sa fie adevarata oare vorba aia care spune ca toti cei care nu s-au integrat in Romania au emigrat? Hmm…

  3. Au fost oameni care pentru mult mai putin au sfirsit la canal sau la Pitesti. Cunoscind sistemul totusi, pentru ce v-ati bagat capul in lat?

    • Unul din răspunsuri este acesta:

      The only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing. (Edmund Burke)

      • Intamplator am citit zilele trecute decizia de condamnare din 1960 a bunicului meu pentru „uneltire impotriva ordinei sociale”. De fapt nu uneltise nimic. Trimisese 3 scrisori pe adresa redactiei ziarului Scanteia in care, ca si dumneavoastra, in fond doar exprimase opinii in mod decent. Stiind ce-l asteapta daca este prins, nu a semnat scrisorile, sperand ca asa va scapa. A fost prins dupa scrisul de mana cativa ani mai tarziu. Decizia de condamnare citeaza pe larg una din cele 3 scrisori. Chiar daca era anonima, scrisoarea cerea doar lucruri de bun simt, si in mod civilizat. Nu era o revarsare de ura anti-comunista. Semnala doar lucruri elementare, valabile pana la urma indiferent de ideologie. Pentru asta a luat 10 ani in prima instanta, si 5 ani la recurs. Dupa ce a iesit din puscarie a putut lucra doar ca muncitor necalificat. Inainte fusese director de scoala. Tot restul vietii a fost tinut sub supraveghere de „retea”, iar familia a avut de suferit enorm. Si asta doar pentru ca a exprimat opinii in scris, cum facem noi aici pe forum toata ziua.

        Respect gestul gestul lui si pe cel al dumneavoastra. Sunt mandru sa stiu ca au fost si astfel de oameni, intr-o mare de profitori si lingai ai sistemului. Intrebarea la care nu am inca un raspuns este daca gestul a contribuit pana la urma cu ceva. Daca a reusit sa schimbe ceva in bine, macar cu putin, sau daca din contra, devenind o prada usoara pentru securitate bunicul meu a irosit prea repede „munitia” ce ar fi putut fi folosita mai tarziu cu mai mult folos. Daca imi permiteti sa va intreb (pe bunicul meu nu mai am cum) ce ati dorit la momentul respectiv? In ce sens ati considerat ca faceti un lucru bun initiand o conversatie privata cu redactia Scanteia? Indiferent de raspuns va asigur de respectul meu. Incerc doar sa inteleg mai bine situatia de atunci. Multumesc anticipat.

        • ce ati dorit la momentul respectiv? In ce sens ati considerat ca faceti un lucru bun initiand o conversatie privata cu redactia Scanteia?

          Ce am dorit la momentul respect era ceea dorisem și ca elev de liceu, când am trimis o scrisoare (interceptată) lui Max Bănuș la Europa Liberă, ceea ce dorisem ca student, când am manifestat împotriva alegerilor ASC trucate din facultatea mea și împotriva cursurilor de îndobitocire aka socialism științific (fostul meu profesor, dl. Emil Constantinescu, mi-a măsturisit că m-a salvat de la exmatriculare), ceea ce dorisem în 1979 când i-am trimis lui Ceaușescu un manifest intitulat „Sahara vasluiană”, ceea ce dorisem și mai târziu (detalii sunt în dosarul meu DUI „Corbu”):

          Să nu mă sufoc!!!

        • Tatal unui prieten de-al meu a facut vreo 3 ani de canal prin anii ’50-60 pentru „Desteapta-te, romane!” racnit intr-o circiuma, la betie si nervi.

          Un prieten de familie, preot greco-catolic, a facut mult mai multi ani de canal (a iesit in ’64). Nu stiu ce „crime” o fi facut, insa ce stiu e ca a refuzat sa renunte la credinta lui. Dupa vreo 5 ani, „satula” de asteptare, femeia cu care era casatorit si cu care avea doua fete a divortat, a vindut casa LOR si a plecat in lume.

          Un prieten de-al tatalui meu ne-a intrat in casa in vara lui 1964 (iesise de curind din puscarie) si ce m-a uimit la el era imbracamintea. Parea sa fi calatorit in timp, venind din trecut. Elegant, dar demodat, costum de stofa de cea mai buna calitate (departe de tergalul ieftin care invadase Romania), palarie cu boruri largi (asa cum purta Coposu), parea un personaj din Casablanca (filmul acela cu Bogart, Bergman). Isi imbracase in 1964 hainele cumparate cu 15-20 de ani in urma. Au stat de vorba tete-a-tete, aproape in soapta, asezati in coltul unei mese apoi, dupa vreo 30 de minute, a plecat zicind ca e mai bine sa nu ramina mai mult. „Am fost vazut intrind aici si n-as vrea sa-ti fac probleme…”. Taica-meu a dat din mina a lehamite rugindu-l sa ramina la masa, dar domnul venit din trecut era pe cit de blind pe atit de ferm. „Nu e cazul sa riscam.” a mai zis.

          Un vecin de-al meu, cu vreo 10 ani mai mare decit mine, maghiar (genul de om inocent pina la prostie), muncitor in nu stiu ce fabrica, a fost „ridicat” de securisti de la slujba. Bagat in duba, legat la ochi si dus undeva destul de departe. L-au tinut intr-un subsol fara ferestre. Cind il duceau la interogatorii il legau la ochi, ii puneau catuse si, asa cum am vazut prin filme, cind erau scari de coborit era impins la vale si se rostogolea ca un bustean. Crima lui? In anii aceia (’60) aparusera prin Ardeal, aduse din Ungaria, niste curele (centuri de piele veritabila, nu musama), pentru blugi, care aveau pe incuietoarea metalica argintie un mititel drapel rosu-alb-verde si cuvintul Előre (Inainte) si nefericitul isi facuse si el rost de una. L-au interogat/torturat citeva saptamini, apoi l-au aruncat din duba in locul de unde il luasera. Multi tineri maghiari au avut de-a face cu Securitatea din cauza asta.

          O prietena unguroaica din Sf. Gheorghe, artist fotograf (dar traia din poze de buletin si altele asemenea), a primit o comanda de la o fabrica de confectii din zona in jur de 1975. I-au dat un maldar de camasi frumos ambalate, o incapere cu niste mese si i-au zis sa le fotografieze: cite una, cite doua, cite trei, cite cinci, treaba ei…, ca era sarcina de partid sa se faca un catalog. A facut citeva zeci sau sute de poze, le-a predat marfa, i-au platit si bye-bye. Dupa citeva zile e chemata la Securitate si i se pune in fata una dintre pozele facute de ea: 3 camasi, una rosie, alta alba si a treia verde. Era sa lesine. Cum sa-i faca pe niste paranoici sa o creada ca a fost vorba de pura intimplare? Vreo doi ani au tot chemat-o, au interogat-o, au terorizat-o, au pus-o sa scrie declaratii. O adusesera la disperare. Chiar si pe mine insista sa ma intrebe la ani de zile dupa: „tu ma crezi?”, „ma crezi ca nu mi-am dat seama ce fac?”. „Ma doare in fund si de Romania si de Ungaria”, zicea. Daca as putea sa plec de aici, as pleca la Paris, nu la Budapesta.” Pina la urma a reusit sa plece. Si, intr-adevar, nu la Budapesta s-a stabilit, ci mult mai la Nord. Ca sa vedeti cita inocenta si in cazul ei: ii placea Cenaclul Flacara si fredona adesea unul din cintecele lansate pe-acolo, ceva cu „Traiasca Romania, traiasca tricolorul etc…” – spre disperarea prietenului meu cu care se maritase intre timp.

          Un coleg de facultate si de an a disparut subit de la camin prin anul II (1975 sau 76). Era un tip introvertit, dar fara sa fie timid, tacut, deloc comunicativ, total inchis pentru cei mai multi din jur. A reaparut dupa citeva saptamini. Alte inca citeva saptamini dupa aceea l-am vazut reinvatind sa mearga pe culoarul lung de vreo 30 de metri al caminului studentesc. Facea pasi minusculi, se misca foarte incet, cu mare greutate (sprijinindu-se de perete in primele zile) si marsaluia asa ore in sir, tacut, cu capul in jos, incaruntit prematur. Avea un singur prieten cu care discuta. De la el am aflat ce se intimplase: trimisese o scrisoare la CC, dar nu stia sa-mi spuna ce anume revendicase, criticase, ceruse. L-au arestat si l-au supus unui tratament psihiatric de citeva saptamini care, asa cum se vedea, il transformase intr-o leguma. Trebuia sa se prezinte la Militie periodic. Anul urmator nu l-am mai vazut prin facultate.

          • Nu inteleg exact unde bateti cu aceasta postare (nici cu cealalta, de altfel) si cu cele patru exemple.

            Astfel de lucruri groaznice s-au intamplat, fara doar si poate.
            Dar exemplul personal al d-lui Profesor arata ca nu intotdeauna se intampla astfel.
            Domnia sa a protestat energic ca elev de liceu, probabil pe la inceputul anilor 70.
            Apoi a protestat energic si ca student, probabil tot prin anii 70 – tocmai impotriva socialismului stiintific!!! O adevarat crima la acea vreme…
            Apoi a protestat energic in 1979, cand era probabil un tanar inginer.
            In ciuda acestor proteste energice si repetate, domnia sa a castigat concursul din aprilie 1981 (deci concluzia ca acel concurs a fost „pe bune” nu poate fi evitata) si, inca si mai relevant, nu pare sa fi intampinat mari obstacole in candidatura (in final acceptata) la calitatea de membru PCR.
            Mai apoi, desi membru PCR si cadru universitar, culmea, a protestat din nou energic… e vorba de episodul descris in articol.
            In ciuda acestor repetate dovezi ca era un element dusmanos si imposibil de reeducat, pare sa-si fi urmat cariera universitara pana la caderea regimului fara prea mari necazuri.
            In concluzie, aceasta miscatoare marturie a d-lui Profesor pare sa sugereze ca in anii 70 si chiar in mult-hulitii ani 80 „sistemul” era o meritocratie de toata frumusetea, ca baietii de la Secu erau si ei doar niste slujbasi ingaduitori cu ratacirile tinerilor si, mai ales, ca Partidul insusi era dispus sa primeasca la san si sa tolereze ani si ani de zile dizidenti si critici acerbi… Ceea ce, nu-i asa, cam greu am putea afirma despre partidele atat de democratice din ziua de azi.

            Asa incat, repet, nu inteleg unde bateti cu postarile dvs.

            Altfel, mi se pare cel mai bun articol (de pana acum) al d-lui Profesor aici, pe Contributors. Revelator, as zice.

            O singura rugaminte as mai avea, de data aceasta direct la autor. D-le Profesor, n-ati putea posta (asa cum ati facut cu documentele de mai sus) facsimilul manifestului „Sahara vasluiana”? Rezoneaza foarte tare cu impresia mea despre ce s-ar putea sa se intample in Vaslui si sunt curios cum vedeati dvs. lucrurile acum, iata, 30 de ani.
            Va rog mult de tot…

            Multumesc.

            • Dosarul de la Vaslui încă nu a fost făcut accesibil de CNSAS (de-abia anul trecut l-am primit pe cel de la Bârlad).

              Poate cineva de la CNSAS citește aceste rânduri.

            • Inteleg asadar ca nu (mai) aveti, de fapt, acel manifest? Speram ca veti fi pastrat pe undeva, cumva, o copie.
              Eh, asta e. Multumesc oricum.

  4. Ca unul, care am trait din plin vremurile in care ati scris scrisoarea catre redactorul-sef al ziarului “Scanteia” simt o admiratie deosebita si invidie pentru curajul acestui act. Totusi, scuzati-ma, dar chiar si azi mi se par randurile unui sinucigas.

  5. Dupa parerea mea, excesiv de multa birocratie securista doar pentru o scrisoare… Pana si expresia „celui in cauza” tradeaza rutina si plictisul…

    • In 1981 eram inginer geolog in cadrul Atelierului de Proiectari Judetean Vaslui. S-a deschis o poziție de asistent universitar la Facultatea de geografie-geologie din Iași, m-am prezentat la concurs în luna aprilie 1981 și am fost declarat câștigător. Urma să-mi încep activitatea la catedră pe 15 sept. 1981. Numai că mi s-a pus o condiție: dacă nu sunteți membru de partid, nu puteți ocupa funcția de asistent universitar. Fără nici o excepție.

      Am cântărit multă vreme această opțiune, am discutat intens cu familia mea și rezultatul final a fost că pe 15 septembrie 1981 am devenit cel mai tânăr și primul asistent de geofizică din Iași :-)

      Detalii despre angajarea mea prin ultimatum se găsesc în prima parte (nepublicată încă) a dosarului ”Geologul”.

      • Va multumesc pentru raspunsul detailat. Va respect decizia, chiar daca nu este cea pe care am luat-o, intr-o situatie similara, in 1975.

        • In 1974 eram in anul I la facultate. Toti eram utecisti, bineinteles. Doi colegi de an erau foarte ciudati. Spre deosebire de ceilalti, care erau total dezinteresati de activismul politic (in multe cazuri asta masca ura si scirba fata de comunism), ei se agitau teribil cu UTC-ul, actiuni, propaganda, dat din gura etc. In timp ce eu, unul, nu am fost de fata nici macar la o singura sedinta de UTC cit timp am fost in facultate (si nici acum nu inteleg cum de nu s-a gasit nimeni „sa ma traga la raspundere”), astia doi se duceau si nechemati. In anul II erau deja membri PCR. Dupa terminarea facultatii, ne-am imprastiat prin toata tara. Apoi – la prima ocazie ivita, fiecare cum i-a fost norocul – in toata lumea, din Suedia pina in Franta si din Germania pina in Texas. Eram deja plecat din Romania cind fostii mei colegi s-au reintilnit, dupa 10 ani, la o bere. Cineva, dintre cei veniti de „afara”, a propus ca urmatoarea intilnire sa fie la Paris pentru ca, deja, jumatate din efectiv era in Vest, iar peste inca 10 ani era de asteptat sa fie si mai multi „dincolo”.

          La aceeasi intilnire s-a facut observatia uimitoare – si aici voiam sa ajung – ca primii „fugiti” au fost cei doi membri de partid de care ziceam mai sus. Acum era clar. Ca membru de partid puteai sa prinzi o delegatie in Vest, aveai sanse sa ti se aprobe un revelion la Viena (in anii ’70 ONT-ul organiza asa ceva!), o excursie cu autocarul in Jugoslavia… Daca insa nu aveai carnetul rosu, iti ramineau ca solutii de evadare traversarea Dunarii inot, a frontierei terestre teribil de periculoase cu Jugoslavia si alte asemenea probe cu obstacole mortale de multe ori. Cei doi au zis ca, in conditiile date, nu e cazul sa-si faca scrupule.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Constantin Crânganu
Constantin Crânganuhttp://academic.brooklyn.cuny.edu/geology/cranganu/
Constantin Crânganu este profesor de geofizică și hidrogeologie la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Domenii conexe de expertiză: inteligență artificială, schimbări climatice, geologia petrolului. Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector de geofizică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită prin concurs de Congresul SUA. În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați de metan etc. După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrofizică și hidrogeologie. Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativă pentru acest domeniu cutting-edge. Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a apărut în 2015. În 2018, a primit pentru a doua oară titlul de Fulbright Scientist (o performanță foarte rară) și a desfășurat activități de cercetare la fosta sa Universitate din Iași. 2024 este Annus Mirabilis: Patru cărți publicate ca singur autor (o tetralogie) -Reflecting on our Changing Climate, from Fear to Facts: A Voice in the Wilderness, Cambridge Scholars Publishing; Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, 2nd ed., Springer Nature; The Dynamic Earth - Introduction to Geology and Climate Change, KendallHunt; Clima în schimbare De la frică la realitate, Editura Trei/Colecția Contributors. ___________________________________________________________________________________ DISCLAIMER: Profesorul Constantin Crânganu nu lucrează pentru, nu oferă consultanță, nu deține acțiuni și nu primește finanțare de la nicio companie sau organizație care ar putea beneficia de pe urma acestui articol și nu a dezvăluit nicio afiliere relevantă în afara poziției sale academice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro