Destinul Monicăi Lovinescu înseamnă edificarea tenace a acestei Românii care trăieşte dincolo de graniţele României captive: vocea şi scrisul devin uneltele cu care se clădeşte, împotriva tiraniei şi a complicilor ei, o patrie a luminii şi a speranţei. Căci exilul nu a fost, vreme de patru decenii, o despărţire, ci o contopire cu România – luciditatea şi curajul au fost armele cu care Monica Lovinescu a înfruntat secolul comunist.
Şi poate că acest destin al rezistenţei ( unul care a adus cu sine şi asasinarea prin detenţie barbară a mamei sale) a fost suprema încercare a celei ce a fost fiica lui E. Lovinescu: mai mult decât oricare alţii dintre contemporanii săi, ea este custodele unui legat de moderaţie militantă patern şi întruchiparea, memorabilă, a libertăţii critice în era orbirii şi a rătăcirilor.
Parte din cea din urmă generaţie post-maioresciană. Monica Lovinescu nu este trecut, ci participă la viitorul României pe care a visat-o. Cuvintele ei sunt profetice, de vreme ce demonii pe care a încercat să îi exorcizeze sunt cei care ne bântuie, astăzi. Acolo unde ceauşismul renăscut proclamă impostura sa grandilocventă, timbrul Monicăi Lovinescu evocă, cu sobrietate, patriotismul care uneşte şi dă puterea de a merge mai departe. Pe acest drum al reconstrucţiei etice şi intelectuale Monica Lovinescu imaginează alternativa la deriva gregară a complicităţii. România ei poate fi şi România noastră.
Onoarea unei naţiuni
Şi nu este un accident faptul că România Monicăi Lovinescu nu a putut creşte decât prin opoziţie radicală şi intransigentă cu România captivă de după 1948. România Monicăi Lovinescu nu a fost, niciodată, un exponat de muzeu, ci o realitate vie: critica sa de idei a apărat organicitatea unui patriotism autentic, epurat de zgura imundă a laşităţii şi propagandei.
Monica Lovinescu a traversat vârstele comunisnului românesc cu acea claritate a privirii pe care numai limpezimea liniei maioresciene i-o putea acorda. Estomparea realism-socialismului a eliberat terenul pentru delirul evului ceauşist. Liberalizarea înşelătoare a fost urmată de restalinizarea accelerată. Claritatea lecturii sale vizionare intră în substanţa “Raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste”. Gestul de asumare al statului român, oricât de tardiv, se întemeiează pe tenacitatea Monicăi Lovinescu.
Căci Monica Lovinescu nu a privit niciodată ceauşismul ca pe altceva decât ca pe o excrescenţă terifiantă a stalinismului: macularea tradiţiei, grotescul scenografiei, manipularea etnocratică, toate acestea au fost parte din angrenajul menit să ofere legitimitate perversă unui regim ilegitim şi criminal. Nimic din ceauşism nu poate fi revendicat spre a fi temelia unei patrii a libertăţii.
Iar în clipa în care regimul ceauşist a încercat lichidarea ei fizică, un cerc al destinului se închidea. Aparenţele erau înlăturate şi violenţa întemeietoare reieşea la lumină: în cele din urmă , duşmanul poporului se cerea eliminat, aşa cum fusese eliminată, prin frig , boală şi foame Ecaterina Bălăcioiu. Tenacitatea rezistenţei retrezea în comunismul târziu instinctul crimei de stat.
“Undele scurte” ale Monicăi Lovinescu sunt această autopsie a ceauşismului muribund: sistematizarea satelor, cultul personalităţii, pauperizarea, protocronismul sunt semnele teribile ale involuţiei unei naţiuni. După trauma fondatoare a stalinismului, modernizarea malformată a ceauşismului ridica o altă Românie. Este România pe care vor întruchipa Ion Iliescu şi FSN.
România Monicăi Lovinescu a rămas, până la capăt, o patrie de cuvinte şi de curaj. Denunţată, detestată, urâtă, atacată, Monica Lovinescu nu a încetat să reziste: vocile ei şi ale lui Virgil Ierunca au dat glas acelei energii pe care nici o tiranie nu o poate stăvili.
Mai poate fi România lor România noastră? Mai putem salva oare ceva din trăinicia fragiă a speranţei lor? Departe de a fi trecut, Monica Lovinescu este imaginea unui viitor care refuză delirul ceauşist şi mesianismul găunos. Înrădăcinată în memoria libertăţii şi luminată de demnitatea civică, România Monicăi Lovinescu este România pe care trebuie să nu o abandonăm, niciodată.




Poate că Iov este doar o poveste. Dar dna Monica Lovinescu nu este o poveste. E o realitate. O realitate rară. Un soi de oameni care s-au ținut de Lege până când au devenit personificarea Legii. „Să nu minți.” Comunismul nu s-ar fi putut face cu oameni ca dna Monica Lovinescu. Să rămâi om „La apa Vavilonului”, poate că de asta trebuie să trecem pe aici. Zi de zi ne scriem CV-ul, fără să ne dăm seama. Cine nu știe cum scrie să privească la CV-ul dnei Monica Lovinescu. Așa se scrie un CV, zi de zi, o viață întreagă.
Toate, dar absolut toate problemele României își au originea în refuzul românilor de a-și confrunta trecutul: două regimuri criminale succesive – legionar-antonescian și comunist – au pervertit aproape complet capacitatea românilor de a-și examina critic trecutul. Anestezierea practicată de naționaliști duce la prăbușirea națiunii române, incapabilă de a stabili un curs corect către viitor.
Dezastrul României a început cu regimul carlist și lipsa de reacție a elitei politice la instaurarea lui. Acolo își au originea celelalte doua regimuri criminale pe care, pe buna dreptate, le-ati menționat.
Aferim, bre Pașa! Mare dreptate avut, și eu un lapsus….
Din păcate AUR conduce detaşat în sondajele de opinie. Comunism, legionarism, ceauşism, mai nou georgism: fațete proteice ale aceleiaşi hidre.
Românii sunt blestemați să fie sclavii acestor mizerabile entități.
Pe vremea comunismului diaspora românească iubea România mai mult ca intelectualitatea internă( care cică practicau „rezistența prin cultură”; sanchi! ciuguleau mulțumiți din boabele aruncate de comuniști, nu mai dau exemple). Azi, diaspora românească URĂȘTE România. Și nici în interior nu stăm mai bine. Toți românii își urăsc patria din tot sufletul lor de europeni pârliți.
Biata Monica Lovinescu! Oare ce ar mai fi comentat azi?
Pârliți nepârliți, suntem europeni și nu euroasiatici, cum ar vrea unii.
Era vorba despre patriotism nu despre europenism.
Buna ziua! Va multumesc foarte mult pt. acest articol! Sint (am fost) var de gradul II cu Monica Lovinescu (dinsa pe linie materna, eu pe linie paterna), si sint foarte mindru de asta (cu toate ca nu am nici un merit). Din pacate, nu am cunoscut-o foarte bine, atit din cauza diferentei de virsta (am intilnit-o o singura data, in statia de autobuz de la Piata Romana – eu aveam vreo 8 ani, cred, dinsa sa fi avut vreo 40 de ani (era de virsta mamei mele)), cit si din cauza ca tatalui meu, pe care il insoteam, ii era frica sa se intilneasca cu dinsa, pentru a nu fi trimis la canal (la fel ca alti cunoscuti ai lui). Dar citesc cu foarte multa implicare mai toate articolele care apar despre dinsa. Din nou, multumiri, si felicitari pt. articolele dvs.!
„Mai poate fi România lor România noastră?”.
Aș zice: imposibil.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca veneau dintr-o altă lume. Erau împreună un cuplu de oameni rasați.
Astazi e greu să mai întâlnești o astfel de lume.
Vă rog să priviți în jur, când mergeți pe jos.
Vă mulțumesc atàt de mult domnule Stanomir.
Destinul Monicăi Lovinescu ne arată că această specie de militanți este rară, dacă nu cumva a dispărut complet. A fost brutalizata de poliția secretă, dar a rezistat singură în fața Urii, cu stoicism și demnitate. Idealul Monicăi Lovinescu – Libertate, Democrație, Demnitate – nu au fost simple cuvinte, ci drumul spre binele României. Lumina lăsată de ea este lumina pe care nu o pot vedea toți. Nu a trăit în nimicnicie și n-a dorit mărire. Astăzi când mase gregare stau cu gura căscată la ficțiuni patriotice, la mitocani și la badarani, transformați în apostoli ai românismului, îți dai seama că apetitul mioritic in devorarea adevăraților patrioți a devenit un caz clinic.
Buna ziua! Va multumesc foarte mult pt. acest articol! Sint (am fost) var de gradul II cu Monica Lovinescu (dinsa pe linie materna: mama dinsei, Ecaterina Balaciouiu, a fost fiica Paulinei Balacioiu, nascuta Plesoianu ; eu pe linie paterna : tatal meu, Dumitru Plesoianu, a fost fiul lui Constantin Plesoianu, fratele Paulinei Plesoianu), si sint foarte mindru de asta (cu toate ca nu am nici un merit in toate astea). Din pacate, nu am cunoscut-o foarte bine, atit din cauza diferentei de virsta (am intilnit-o o singura data, in statia de autobuz de la Piata Romana – eu aveam vreo 8 ani, cred, dinsa sa fi avut vreo 40 de ani (era de virsta mamei mele)), cit si din cauza ca tatalui meu, pe care il insoteam, ii era frica sa se intilneasca cu dinsa, pentru a nu fi trimis la canal (la fel ca alti cunoscuti ai lui). Dar citesc cu foarte multa implicare mai toate articolele care apar despre dinsa. Din nou, multumiri, si felicitari pt. articolele dvs.!
În timp ce D-na Lovinescu, V Ierunca și colegii lor ne ofereau speranța libertății, la începutul anilor ’80, duminică de duminică, fix la ora 10, la postul de radio românesc, în cadrul emisiunii „Saptămâna…” un individ vărsa otravă asupra celor doi. Numele său era Vadim Tudor. Alături de el, și alti „intelectuali” ai timpului, lucrau de zor și cu spor la plămădirea genelor viitoarelor hoarde de abrutizați. Remarcabili in domeniu erau S Nicolaescu, E Barbu, A Păunescu, subiecti ai admirației odraslelor omului nou.