Pentru publicul larg, numele Monicăi Lovinescu ar trebui să mai stăruie măcar în vreun cotlon de memorie școlară: tatăl ei a fost Eugen Lovinescu, critic literar și scriitor interbelic, inițiator al cenaclului Sburătorul. Pentru generațiile care și-au măcinat tinerețea în timpul regimului Ceaușescu, numele și, mai cu seamă, vocea ei, vor fi rămas în amintire ca mici licăriri ale curajului de a asculta pe furiș emisiuni interzise. Cine a făcut experiența radioului știe însă că, în orice vremuri, nimic nu e mai efemer decât o voce care citește la microfon. Suflul dispare în eter odată cu articularea lui în cuvinte.
Tinerii de la începutul anilor 90 – peste care au trecut, între timp, mai bine de 30 de ani – au stat poate la coadă pentru un autograf la primele ei lansări de carte la editura Humanitas. În 2008, când administrația prezidențială a organizat la Ateneul Român o ceremonie funerară, politicienii au salutat, fiecare în coregrafie proprie, memoria cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, exilații care și-au dedicat viața demascării dictaturii comuniste. Cititorii născuți spre sfârșitul anilor 80, în măsura în care sunt pasionați de memorii și jurnale și de povestea trecutului, îi descoperă pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în cărți reeditate recent. Dar cum or fi citind ei mărturia unor vieți pentru a căror înțelegere nu au la îndemână decât propria imaginație, eventuale amintiri păstrate în familie, distorsiuni folclorice și atotstăpânirea de azi a imaginii filmate asupra vieții?
Pe 19 noiembrie se împlinesc 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. La capătul unei serii de evenimente dedicate centenarului, în seara aceleiași zile și în cadrul Galei Monica Lovinescu de la Ateneul Român, organizată de editura Humanitas, va fi lansat un album aniversar intitulat Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. Alcătuit cu migală și acribie de Cristina Cioabă și ilustrat cu multe fotografii inedite din prețioasa arhivă Lovinescu-Ierunca, albumul are darul de a le oferi deopotrivă celor care știu și celor care nu știu cine a fost Monica Lovinescu o istorie a României privită prin lupa unui destin aparte: o femeie născută în România interbelică, într-o familie de oameni cultivați și creatori de cultură, crescută printre scriitori și artiști, educată în spiritul culturii și istoriei europene, trăind apoi anii entuziasmelor și experimentelor adolescenței, studenția bucureșteană, vacanțele la Mangalia, urmate de năvala istoriei care-i schimbă viața, gândurile și intențiile. Începuturile exilului la Paris, sfâșierea cu gândul la arestarea mamei, profesoara de franceză Ecaterina Bălăcioiu, întâlnirea cu Virgil Ierunca, împrieteniri de suflet cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, coagularea unui grup de exilați patrioți care spun adevărul despre realitățile din România, speranțele, deznădejdile, trădările, îndârjirile. Apoi experiența „Europei libere”, mișcarea Goma, atentatul comandat de Securitate și executat de doi palestinieni, căruia îi supraviețuiește, mișcările anticomuniste din Europa de Est, vizita lui Gorbaciov în România în 1987, figuri de scriitori curajoși, figuri de duplicitari periculoși, figuri de turnători. Altfel privită, viața Monicăi Lovinescu cuprinde, între „filele ei”, mai multe istorii simultane care-și răspund în țesătura evenimentelor, între Franța și România: istoria revoltelor din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, primele cărți despre gulagul sovietic, istoria regimului Ceaușescu – de la aparenta deschidere din anii 60 la delirul criminal din anii 80 -, istoria exilului românesc pestriț de la Paris și a scriitorimii dezbinate din țară, istoria căderii comunismului și a primilor ani ai tranziției marcați de impostură și manipulare, revenirea cuplului Lovinescu-Ierunca în vizite periodice în România, regăsirea prietenilor vechi, încrederea în prieteni noi.
În vâltoarea luptelor pentru putere din România postcomunistă, persistă, în gândurile Monicăi Lovinescu, o îngrijorare profetică: memoria istoriei recente se pierde văzând cu ochii, înainte să fi fost pe deplin recuperată și cunoscută.
Scris cu multă empatie, albumul este o declarație explicită de admirație față de curajul și tăria de caracter ale cuplului Lovinescu-Ierunca. În culisele cărții, se poate bănui o enormă muncă de arhivare și redactare, după lectura în oglindă a scrierilor Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca și folosind amintirile apropiaților lor. Izbânda Cristinei Cioabă este cu atât mai impresionantă cu cât albumul reușește să iasă din logica, tonul și stilistica unui gest omagial circumstanțial, așezându-se tihnit pe tărâmul biografiei ilustrate și al povestirii cu talent a istoriei.
Tatiana Niculescu
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Opoziția românească la comunism s-a făcut în exil, în țară au fost voci puține și insignifiante. Nu există circumstanțe atenuante pentru elitele din interiorul României, majoritatea într-un final au pactizat cu comunismul ( azi ne zic că ele au rezistat prin cultură….).
Un omagiu pentru Monica Lovinescu care a păstrat un licăr de speranță în sufletul unui popor anesteziat de comunism. Eu zic că ar merita o statuie în București.
Opoziția românească la comunism s-a făcut în multe, grele și îndelungi (1947-1964) închisori, lagăre, Canal, unde au suferit (și murit) mulți oameni de Mare Valoare, între care mama Monicăi Lovinescu și alte personalități respectate și evocate de jurnaliștii Europei Libere în perioada de glorie și pericole a acestui post de radio.
Monică Lovinescu i se cuvine recunoștință, între altele, pentru că a protestat împotriva arestării diplomatului Camil Demetrescu. C. Demetrescu participase la negocierile pentru ieșirea României din Axă (Madrid, Stockholm), fusese arestat în procesul Maniu și își păstrase demnitatea în cei 15 ani de detenție (la Galați, Sighet, Pitești, Rm. Sărat ș.a.) și după ”eliberare”. Pe la jumătatea anilor 70, fusese condamnat din nou pentru că adnotase niște broșuri de 2 lei despre 23 august 44, în care lua peste picior prostiile comuniste pe această temă. M. Lovinescu spune în ”La apa Vavilonului” că acest caz a impresionat-o foarte mult și că pentru eliberarea lui Camil Demetrescu a scris ”textul cel mai tactic” din toată cariera.
1.Ca ascultator de ,,profesie” al postului ,,Europa Libera”, am gasit locul unde se cultiva libertatea, muzica buna si speranta noastra.
Posesor al unui radio GLORIA, cu unde ultra scurte, ascultam cu regularitate emisiunea muzicala METRONOM.Si binenteles stirile.
La un moment dat, pe ,,plaja”de linga o balta de linga Tg. Jiu unde faceam baie si ne cinta metronomul, fiul meu cel mare a inceput sa strige in mod repetat: ,,aici Radio Europa Libera”! L-am urecheat, apoi am asteptat citeva zile ,,rezultatul”!
Din fericire, in ,,gasca” noastra n-au existat turnatori, iar aceasta ,,purificare” a asigurat un climat de siguranta si durabilitate relatiilor de prietenie si colegialitate dintre noi…
Multumesc Monica Lovinescu pentru tot ceeace ai facut pentru noi, chiar daca acum esti neant, ca fiecare dintre noi la suta de ani!
(Cu exceptia turnatorilor, care traiesc si peste suta centenarului…)
Vorbind de Europa Libera, este atit de straniu (putin spus) ca acelor oameni legenda nu li s-a dedicat un grup statuar. Sau poate obiceiul nostru de a dedica statui ,,oricui” (stim noi cui) i-ar dezonora daca ar fi pusi alaturi si tratati cu aceleasi osanale. Macar lui Cornel Chiriac ar fi fost de bun simt sa i se dedice o sculptura tematica. Ei au fost adevaratii eroi din istorie, nu mult tamîiatii din istoria veche ale caror statui le intilnesti peste tot si carora li se atribuie merite care nici nu le-au trecut lor prin minte.
Oameni ca Monica Lovinescu sint parte din sufletul vietii noastre si de aceea le simti lipsa ca si cum ar fi fost ,,ai tai”. Daca cuvintul ,,dor” ar fi fost intr-adevar un receptacul unic cum se trimbiteaza, atunci poate dorul ar fi fost alinarea pentru lipsa acestor oameni.
Dar ce va asteptati oameni buni cand politica in Romania este inca dictata de A3-CNN si de d’alde Rares si de altii mai adanc mascati?