Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinții săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane și având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de-a lungul anilor unul dintre cei mai influenți interpreți ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietății private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse și a slăbiciunii liberalismului burghez și a societății civile în acea țară. Cărțile lui Richard Pipes „The Russian Revolution” si „Russia under the Bolshevik Regime” vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagarelor de concentrare si al utopiilor liberticide.
Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează „Vixi: The Memories of a Non-Belonger” (Am trăit – Memoriile unui ne-înregimentat) și propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse și sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic-ideologice: simpla înșiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliția politică, suprimarea libertăților individuale, au fost substanța însăși a experimentelor de inginerie socială de tip bolșevic și fascist. Se cuvine menționat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă și susținută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Zbigniew Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Martin Malia, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși) a devenit ținta atacurilor celor care susțineau că regimul sovietic nu era structural terorist și încercau să elimine ceea ce ei denunțau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.
Istoria bolșevismului era astfel rescrisă drept „istorie socială”, experiență „de masă”, „de jos”, iar analiza rolului ideologiei și al personalităților era minimalizată și chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul și totalitarismul bolșevic sunt nu numai comparabile, ci și legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăți (sau comunități) perfecte, indiferent de prețul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este „să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele (evil) conduc la consecințe rele. Întrucât alți istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului”. (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: „chiar și atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violență întrucât majoritatea societății s-ar putea să nu o susțină”. Cât privește dezbaterea „Holocaust-Gulag”, țin să citez poziția profesorului Pipes care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic-diabolică a genocidului și componenta maniacal-rațională: „Rușii au omorât mai mulți oameni decât germanii, ei și-au omorât semenii ruși, însă au făcut-o fără precizia mecanică, fără calculul rațional al germanilor care au recoltat păr și plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocități sovietice. Deși li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze”. Este vorba, firește, de distincții ce țin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze și să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.
Pipes a scris lucrări cruciale pentru intrepretarea Rusiei și a rolului intelectualității (inteligentsiei) radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluția din 1905. Memoriile profesoului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informații fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic și est-european din cadrul Consiliului Securității Naționale (1980-1982) sub președintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă și expansionistă a sovietismului. Într-adevăr, în anii ’70, într-o serie de articole publicate în reviste neo-conservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în fața imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick și alți intelectuali convinși că numai o Americă întărită din punct de vedere militar și moral poate rezista și chiar învinge în competiția cu blocul sovietic). „Americanologii” sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverșilor secretari generali de la Leonid Brejnev la Mihail Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un „troglodit” și chiar „un om de Neanderthal”. În fapt, deopotrivă ca înalt funcționar guvernamental și autor al cărților publicate după aceea (între care „Survival Is Not Enough” – Supraviețuirea nu este suficientă), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală și că imaginea școlii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, așa cum s-a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur și simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuințat, de o schimbare de regim (regime change). În această privință, poziția lui Pipes coincidea cu aceea a disidenților din URSS și Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski și un admirator constant al acțiunilor și ideilor lui Andrei Saharov).
Sinceritatea și curajul de a-și afirma opțiunile și convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a știut să găsească tonul adecvat pentru a-l influența pe Ronald Reagan în adoptarea poziției sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocrație interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.
Cărțile scrise în anii ’80 și ’90 sunt contribuții monumentale la înțelegerea genezei și funcționării totalitarismului bolșevic ca parte a culturii politice ruse, dar și ca expresie a nihilismului anti-pluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluției ruse, Pipes s-a angajat în acest demers de o imensă ambiție. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărți dedicate de Pipes revoluției din 1917 și destinului Rusiei sub regimul bolșevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el: „Revoluția rusă a fost evenimentul definitoriu al generației mele… Dacă bolșevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s-ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziștii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspirație și ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german și să-l facă să-i acorde putere nelimitată.” Evident că nazismul avea și alte surse și cauze decât cele menționate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluția bolșevică a declanșat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluție a modernității pluralist-burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mișcările și ideologiile extremiste anti-burgheze, anti-semite și anti-marxiste ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, „Viena lui Hitler”).
Istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți. Notează Pipes: „În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalitățile principalilor actori și felul cum acestea le-au influențat comportamentul”. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilități istorice și că viitorul este întodeauna rezultatul unor acțiuni întemeiate pe pasiuni și emoții născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiția umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din „Etica nicomahică”, pentru care numai naivii (sau idioții) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioși. „The Russian Revolution” se deschide cu o dedicație scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).
Text transmis la postul de radio „Europa Libera” si publicat intial pe site-ul:
http://www.europalibera.org/content/blog/26529097.html
Textul poate fi ascultat aici:
http://www.europalibera.org/audio/26529172.html
Update: Direct legat de abordarea totalitarismului ca sistem ilegitim si criminal, trebuie sa mentionez aici sentintele din procesul a doi lideri ai Khmerilor Rosii. Despre experimentul genocidar din Cambodia (Kampuchea) scrie Richard Pipes in a sa carte „Communism: A History”. Khmerii Rosii au simbolizat și șigaliovismul vremurilor noastre, despotismul extremist intemeiat pe o pasiune liberticida dusa la paroxism. Ideologia a fost motorul actiunilor lor criminale, deci au fost gangsteri inarmati cu o obsesie transformatoare. Nuon Chea and Khieu Samphan au fost condamnati la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Visul lor de purficare absoluta a societatii a insemnat uciderea in masa a cel putin un milion si jumatate de oameni tratati ca „dusmani ai poporului”.
Recomand extraordinarul, zguduitorul, terifiantul fim despre ideologul en titre al acelui monstruos regim, Nuon Chea. L-am prezentat studentilor mei anul trecut, in prezenta regizorului, personaj central in film, cel care a reusit sa obtina unicul interviu adancit al sinistrului personaj, direct inspirat de radicalismul utopic al maoismului. Intre cei care au cantat osanale Khmerilor Rosii (si nu stiu sa se fi cait public) a fost filosoful marxist francez Alain Badiou, unul din idolii neo-stangistilor de azi. Badiou este printre cei mai vocali sustinatori ai necesitatii de a retesta „ipoteza comunista”. Cum ar suna un apel la retestarea „ipotezei naziste”? Personal, consider ca e vorba de obscenitate.
Marius Stan a scris admirabil aici, pe „Contributors”, despre trecerea in lumea dreptilor a unui spirit nobil, un mare intelectual umanist, Simon Leys, cel care, atunci cand inteligenstia de pe Rive Gauche facea matanii maoismului, a demascat barbaria absoluta a ceea ce s-a numit „Marea Revolutie Culturala Proletara”:
http://enemiesofthepeoplemovie.com/
http://www.bbc.com/news/world-asia-28654147
http://www.amazon.com/Communism-History-Modern-Library-Chronicles/dp/0812968646
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
pentru cititorul neavizat, articolul dvs lasa impresia ca criticile adresate paradigmei totalitare se datoreaza aproape exlusiv dorintei de a exonara Uninea Sovietica qua constructie statala de crimele comise in numele socialismui . se sugereqza aici ca incercarea de a de-deologiza intr-o oarecare masura istoriografia Americana despre URSS era un fel de paravan care masca o operatiune de (re)legitimare al unui state criminal din punct de vedere structural.
in realitate, atata utilitatea cat si limitele euristice ale paridigmei totalitare sunt bine stiute de catre specialisti in domeniu. dupa cum bine descrieti, intelectuali precum richard pipes au fost profund implicati in implemetarea razboiul rece atat pe plan intern cat si international. desigur, este absolut firesc ca acesti intelectuali sa-si fi asumat niste angajamente etice si ideologice. insa istoriografia are mare nevoie de o anumita distanta critica, as spune chiar reflexivitate in ceea ce priveste contextul ideologic, intelectual si geopolitic in care isi elaboreaza explicatiile. din acest punct de vedere, insusi conceptul de totalitarism are propria sa istorie sociala si intelectuala – impregnata de interese ideologie si geopolitice. pe scurt, critica acestei paradigme nu este de loc incompatibila cu o atitudine critica fata de crimele comise de aceste regimuri. aveti desigur dreptate cand spuneti ca „istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți”. precum nici istoria razboiului rece nu poate fi inteleasa, parafrazand-ul pe pipes, fara a determina mentalitatile actorilor care i-au elaborat ideologia si au legimat politica externa sua pentru publicul occidental.
va multumesc pentru articol. cred ca richard pipes constituie un excelent studiu de caz care arata cum se formeaza un camp intelectual (si ideologic). astept cu interes urmatoarele articole din „dosarul lenin:.
Tin sa precizez ca nu socot toate criticile aduse paradigmei totalitare nejustificate. Consider studiile Sheilei Fitzpatrick, indeosebi cele de dupa 1990, drept lucrari esentiale in domeniu. Exista, de altfel, tendinta mai noua, in randurile mai tinerilor istorici si politologi (Stephen Kotkin, Timothy Snyder, Yuri Slezkine, Michael-David Fox, David Brandenberger, James Ryan, Jan Plamper) de a apropia cele doua demersuri, vazand meritele si limitele fiecaruia. Dar, in datele Razboiului Rece, cred ca revizionismul tindea sa eludeze elemente decisive pentru intelegerea expansionismului URSS. Sheila Fitzpatrick insasi admite ca ambele tabere aveau „bagaje culturale” care le determinau accentele din epoca. Marius Stan si cu mine suntem bucurosi ca va intereseaza „Dosarul Lenin”
Cred că sunteți nedrept cu Ernst Nolte, domnule profesor. Lucrările sale, „Războiul civil european 1917-1945” și îndeosebi „Fascismul în epoca sa” rămân fundamentale pentru cel care se apleacă asupra fenomenului pe care îl numim,, generic, fascism. Jurnal of modern history considera „Fascismul în epoca sa” cea mai importantă încercare de a contopi gândirea filosofică cu cea istorică într-o analiză a trecutului apropiat după lucrarea de referință a Hannei Arendt. Iar corespondența cu Francois Furet rămâne, dincolo de conținutul științific, un exemplu de dispută intelectuală, de care suntem, din păcate, atât de străini.
„Dosarul Lenin” este fascinant, mai ales după ce am parcurs lucrările lui Volkogonov (Lenin. O nouă biografie) Besancon (Originile intelectuale ale leninismului) și mai ales cea a lui Adam Ulam (Bolsevicii).
Stimate Domnule Tismaneanu,
Ma refer aici la ceea ce numiti – incercarea de retestare a experientei comuniste, din partea unor intelectuali occidentali.
Adevarat ca stalinismul a esuat; dar in locul lui apare incercarea utopica, si nu mai putin periculoasa, de a submina societatea occidentala pe alte cai.
In locul mesianismului marxist al „clasei muncitoare”, apare tiers-mondismul (al carui adept era, cum afirmati si Dv., Ceausescu insusi), revolutiile popoarelor oprimate din lumea a treia – de fapt, fenomene fasciste sustinute cu fervoare de stanga contemporana.
Deasemeni, promovarea unor grupuri autodenumite oprimate, feminismul parazit, homosexualii… Intentia e de a paraliza societatea libera in fata tuturor acestor grupuri, si de a-i provoca caderea.
In conformitate cu proverbul romanesc, pestele de la cap se-mpute, Statele Unite se afla in fruntea acestei tendinte, cu actualul sau presedinte, exemplul cel mai semnificativ al caii neocomuniste (nestaliniste). Nu mai e vorba de puci, de o lovitura zdrobitoare: Occidentul isi pierde incetisor puterea, pana cand va cadea de la sine.
E bine sa cunoastem trecutul, iar Dv. sunteti printre cei care ne ajuta s-o facem. Tot Dv. avertizati fara incetare impotriva noilor pericole; dar aici mi se pare ca ecoul e cam slab. Asa cum oamenii nu voisera sa vada pericolul pe care-l prezentau comunismul, fascismul si nazismul – tot asa, acum, lumea isi baga capul in nisip in fata noilor pericole.
Radio Erevan.
Intrebare. Ce facem in caz de atac atomic
Raspuns. Fiecare-si pune cearsaful in cap si toti ne ducem tiptil la cimitir
Intrebare. De ce tiptil
Raspuns. Ca sa nu creem panica