Printre consecințele Congresului de la Berlin din 1878 s-a numărat și modificarea Articolul 7 al Constituţiei de la 1866 în sensul acordării cetăţeniei române şi locuitorilor care nu erau creştini. Prin urmare, evreii trăitori în România au început să dobândească – încet și cu mare greutate – cetățenia, fapt care le-a permis unora dintre ei să achiziționeze proprietăți imobiliare, inclusiv moșii, cum este cea care constituie subiectul articolului de față.
Pentru că tratatul de la San-Stefano, semnat de ruși și otomani la 19 februarie / 3 martie 1878, asigura Imperiului Rus avantaje mult prea mari din punctul de vedere al marilor puteri europene, „cancelarul de fier” al recent-proclamatului Imperiu German, Otto von Bismarck, a organizat Congresul de la Berlin, pe care l-a și prezidat. Scopul principal al acestei întruniri la nivel înalt, ale cărei lucrări au început pe data de 13 iunie 1878 și s-au sfârșit fix o lună mai târziu, a fost acela de a limita puterea Rusiei, care obținuse statutul de protectoare a creștinătății balcanice, ceea ce îi dădea posibilitatea de a se amesteca oricând în politica internă a „omului bolnav al Europei”, așa cum, de altfel, făcuse și în 1877. În plus, tratatul de la San Stefano obliga Constantinopolul să consimtă la crearea unui principat bulgar (în teorie vasal al Imperiului Otoman, din care oficial continua să facă parte, dar în practică, al Rusiei) care se întindea de la Dunăre la Marea Egee și se bucura de o largă autonomie.
Pe lângă părțile direct interesate – Rusia și Imperiul Otoman – la congres au participat și reprezentanții marilor puteri europene, care au decis noua configurație politică a sud-estului Europei: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Franța, Italia și Imperiul Britanic.
Delagația britanică a fost condusă de premierul Benjamin Disraeli (1804 – 1881), favoritul reginei Victoria care în anul 1876 l-a înnobilat, acordându-i titlul de conte de Beaconsfield. Deși se convertise la creștinismul de rit anglican și la apogeul carierei sale politice devenise lord englez, Disraeli nu și-a uitat originile evreiești pe care, de altfel, nu și le-a ascuns niciodată ci, dimpotrivă, și le-a asumat. El s-a implicat astfel în lupta pentru obținerea drepturile civile ale evreilor din sud-estul Europei în general și din România în special, care nu aveau drept de cetățenie[1]. Nu i-a fost greu să-l convingă pe Bismarck de justețea acestei cauze și, prin urmare, în articolul 44 al Tratatului semnat pe data de 13 iulie 1878 au fost stipulate următoarele:
„În România, diferența de culte și confesiuni religioase nu va fi invocată împotriva niciunei persoane ca motiv de excludere sau incapacitate în chestiuni referitoare la exercitarea drepturilor civile sau politice, admiterea în locuri de muncă, funcții și onoruri publice sau exercitarea diferitelor profesii și industrii, în orice localitate. Libertatea și exercitarea exterioară a oricăror forme de cult va fi asigurată tuturor persoanelor aparținând României, precum și străinilor, și nu se va oferi nicio piedică nici organizării ierarhice a diferitelor comuniuni, nici relațiilor acestora cu șefii lor spirituali. Subiecții și cetățenii tuturor Puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de crez, pe picior de egalitate perfectă”[2].
Din punct de vedere umanitar, această decizie era mai mult decât necesară, întrucât deși articolul 21 al Proclamației de la Islaz a revoluționarilor pașoptiști din țara Românească proclama „emanciparea izraeliților” și acordarea de „drepturi politice pentru compatrioții de altă credință”[3], această prevedere a rămas timp de decenii literă moartă. Tot literă moartă au rămas și dispozițiile articolelor 9 și 16 din Codul Civil din 1864 al lui Alexandru Ioan Cuza, care stipula posibilitatea de încetățenire a locuitorilor care nu erau de religie creștină și ale legii Comunale din 1864, care le asigura evreilor dreptul de a participa – în anumite condiții – la alegerile municipale. Toate acestea au fost anulate de facto prin Articolul 7 din TITLUL II al Constituției din 1866, intitulat „Despre drepturile Românilor”, care stipula atât că „Însușirea de Român se dobândesce, se conservă și se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile” cât și faptul că „numai streinii de rituri creștine pot dobândi împâmentenirea”[4]. Trebuie precizat faptul că, la acea dată, termenul de „streini” era perceput strict în sens etnic, incluzând nu doar alogenii ci și minoritățile etnice conlocuitoare[5].
Ca urmare a prevederilor Congresului de la Berlin din 1878, în anul 1879 textul Articolului 7 al Constituției din 1866 a fost reformulat în sensul acordării individuale a cetăţeniei române tuturor străinilor „născuți și crescuți în România, din părinți stabiliți în țeră” și care n-au avut niciodată altă cetățenie. De asemenea, cei 883 de evrei care au luptat ca voluntari în Războiul de Independență al României din 1877 – 1878 au primit încetățenirea în bloc. Această modificare a facilitat semnarea – cu o întârziere de un an – a Tratatului de la Berlin, care recunoștea independența și granițele României[6].
Revizuirea Articolului 7 a Constituției din 1866 a generat – pe lângă o opoziție care a dus la căderi de guverne, alegeri anticipate și intervenții diplomatice în capitalele europene, în încercarea de a folosi disensiunile dintre marile puteri – și dezbateri aprinse și polemici în presa timpului.
Reticențele în acest sens au fost explicate de poetul și, nu în ultimul rând gazetarul politic, Mihai Eminescu (cunoscut pentru poziția ostilă față de evrei) să afirme într-un articol publicat în 7 octombrie 1879 în ziarul „Timpul” următoarele:
„În această oră de apropiere generală, când România dă într-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliții să devină cetățeni ai ei, ne simțim datori a vorbi de spiritul păcii și a reaminti că nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu prevențiuni religioase ne-au silit a menține un atât de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura preocupațiunilor economice ale evreilor, precum și persistarea lor întru a vorbi în familie și piață un dialect polono-german (idiș n.r.), care-i face neasimilabili cu poporul nostru. Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decât precupețirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înșiși cu preocupațiuni productive, dacă școalele noastre, în cari oricând au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunci viitorul articol 7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetățean român”.
Cu toate că textul articolului lui Eminescu este scris într-o notă optimistă în ce privește naturalizarea evreilor din România, timpul a demonstrat că lucrurile au stat, de fapt, cu totul altfel: între anii 1878 și1913 numărul au fost încetățeniți la cerere numai 529 de evrei[7] – deci mai puțini decât voluntarii din 1877 – sublinierea ns. Ceea ce dovedește faptul că, la nivelul administrației, a existat un antisemitism birocratic care a făcut ca obținerea cetățeniei române de către evrei să fie decât extrem de dificilă, dacă nu imposibilă(au fost ani în care cetățenia n-a fost acordată nici măcar unui singur evreu). După cum a arătat filologul și folcloristul Moses Gaster, reprezentat de frunte al comunității evreiești din România,
„Apoi a început mituiala. Dar, cu scopul de a demonstra că procedează conform promisiunii, au cerut câtorva evrei să depună cerere [n. n., de naturalizare] în acelaşi timp. Fireşte, faptul a distrus speranţele evreilor pentru mulţi ani şi doar câţiva evrei care au plătit din greu au mai primit cetăţenia, în timp ce restul au rămas supuşi restricţiilor[8]”
Să ne mai mirăm deci că, în ciuda unor studii cum ar fi Literatura populară română, apărut în anul 1883, Moses Gaster a fost expulzat de autoritățile române în anul 1885 pe baza decretelor emise la 2 noiembrie de către guvernul liberal al lui I.C. Brătianu?[9]
Printre primii evrei care au primit cetățenia română s-a numărat și un anume Israel Chaim Daniel care, după cum rezultă din hărți(planuri de moșie) realizate de ingineri hotarnici (cum se numeau în secolul al XIX-lea experții topografi), în anul 1880 era deja proprietarul unei păduri. Dacă nu i s-ar fi acordat (probabil în 1879) cetățenia, nu ar fi putut deține terenuri sau orice alt fel de proprietăți imobiliare în Principatul României.
Dintr-o hartă aflată în colecția Cabinetului de Stampe al Academiei Române (document având numărul de inventar 1562 / 1970), reiese că pădurea avea la acea dată o suprafață de „șasă sute cinci deci Fălci 78 Prajin 15 Stînjan soma totala Pădurei aflatoare pe Țibucanii fara limite disparțitore”. (sic!). Mențiunea este făcută sub un tabel intitulat „TABLOUL STATISTIÇEI SILVIÇE” (sic!) în care sunt trecuți toți arborii existenți în pădure în momentul întocmirii planului, grupați în funcție de specie și zonele în care se aflau. Planul „pădurei” (ca să păstrăm terminologia acelei epoci) a fost realizat („Măsurat și Parchetat”… „în tocmai cu fața pâmentului”) la „Scara 1 / 10.000 de stânjini” (sic!) de către un anume „Inginer Hotarnic E Dobias”.
Trei ani mai târziu – deci în 1883 – un anume „Inginer Hotarnic Bacallu” a întocmit, tot la la „Scara 1 / 10.000 de stânjini”, „Planul Moșiei Țibucani”. În documentul cu numărul de inventar 1563 / 1970, aflat, de asemenea, în colecția Cabinetului de Stampe al Academiei Române, se vede clar că moșia, care este menționată în mod cât se poate de explicit ca fiind „Proprietatea D-nului Israel Chaim Daniel”, cuprinde și pădurea mai sus menționată. Pe hartă apare următoarea mențiune: „Dressat de Subsemnatul, în urma verificarii planului de hotarnicie radicat de D-nul Inginer Hotarnic E Dobias (același care a întocmit harta pădurii – n.r.), avend o suprafațâ de 1819 fălci 73 prăjini 3 stânjini. Anul 1883 lunai Iuniu. Semnat: Inginer Hotarnic Bacallu”.
Încheiem această prezentare cu precizarea că, la realizarea ambelor planuri, amândoi inginerii hotarnici au preferat să folosească vechile unități de măsură românești (fălci = 1,114 ha, prăjini = 210mp, stânjeni = 3,87mp), aflate la acea dată încă în uz, deși sistemul metric fusese adoptat în mod oficial în baza decretul-lege nr. 1181, emis de Alexandru Ioan Cuza pe data de 15 septembrie 1864. De-abia pe data de 5 martie 1883 România a aderat la Convenția Metrului, printr-o lege promulgată de regele Carol I[10].
BIBLIOGRAFIE
– Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
– Gaster, Moses: Memorii. Corespondenţă (ed. Victor Eskenasy). Bucureşti 1998.
– Iancu, Carol: Les Juifs en Roumanie 1866-1912; de l’exclusion a l’emancipation, Éditions de l’Université de Provence, Aix-en-Provence, 1978, ISBN 2-222- 96210 2
– Irimia, Maria Mădălina: Schiță pentru biografia unui intelectual uitat: Moses Schwarzfeld, articol apărut în Nr.3 (19) al „Revistei de istorie a evreilor din Romania”, Editura Hasefer, București, 2018, pp. 56-81.
– Johnson, Paul: O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2019, traducere din limmba engleză de Irina Horea
* * * Când a avut loc adoptarea sistemului metric în România, https://historia.ro/sectiune/general/cand-a-avut-loc-adoptarea-sistemului-metric-in-566657.html
* * * Monitorul Oficial nr. 142 din 1.06.1866, https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755
* * * Proclamația de la Islaz, https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz
* * * Tratatul de la Berlin, 1878. Extrase despre Balcani, https://sourcebooks-fordham-edu.translate.goog/mod/1878berlin.asp?_x_tr_sl=auto&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro
FOTOEXPLICAȚIE
[1] Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, București, 2019, traducere din limmba engleză de Irina Horea, p. 513.
[2] * * * Tratatul de la Berlin, 1878. Extrase despre Balcani, https://sourcebooks-fordham-edu.translate.goog/mod/1878berlin.asp?_x_tr_sl=auto&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro
[3] * * * Proclamația de la Islaz, https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz
[4] * * * Monitorul Oficial nr. 142 din 1.06.1866, https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755
[5] Carol Iancu: Les Juifs en Roumanie 1866-1912; de l’exclusion a l’emancipation, Éditions de l’Université de Provence, Aix-en-Provence, 1978, ISBN 2-222- 96210 2, p. 142-143.
[6] Carol Iancu, loc cit. și Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 244-245.
[7] Carol Iancu, loc cit.
[8] Moses Gaster: Memorii. Corespondenţă, (ed. Victor Eskenasy). Bucureşti 1998, p. 63.
[9] Maria Mădălina Irimia: Schiță pentru biografia unui intelectual uitat: Moses Schwarzfeld, articol apărut în Nr.3 (19) al „Revistei de istorie a evreilor din Romania”, Editura Hasefer, București, 2018, p.70.
[10] * * * Când a avut loc adoptarea sistemului metric în România, https://historia.ro/sectiune/general/cand-a-avut-loc-adoptarea-sistemului-metric-in-566657.html
