NATO fără Statele Unite, OSCE fără Rusia? Cum construiesc Kremlinul și Casa Albă o nouă schemă de „pace” în Europa

Pentru prima dată în peste 25 de ani, reuniunea ministerială a NATO a avut loc fără participarea secretarului de stat al SUA. Această decizie a Washingtonului a reprezentat un semnal diplomatic puternic – deși în cadrul Alianței se preferă a nu se recunoaște acest lucru.

Iar chiar acum la Viena începe reuniunea miniștrilor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care de asemenea va avea loc fără participarea lui Marco Rubio. În acest secol s-a întâmplat doar de câteva ori ceva similar, și de fiecare dată a fost un semn al unui demers american. Și de această dată explicațiile formale ale Washingtonului privind „ocuparea” și „programul” par evident artificiale. Toată lumea a înțeles această decizie ca pe un semnal din partea Statelor Unite.

Între timp, mai există încă un membru influent al OSCE care nu va merge nici el la reuniunea la nivel de miniștri.

Până acum, ministrul de externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, făcea eforturi uriașe pentru a ieși de sub blocada internațională.

Timp de peste un an a desfășurat un fel de operațiune specială etapizată care să-i garanteze invitația la reuniunea OSCE. Pentru aceasta, ședința a fost chiar mutată, contrar tradiției – din Finlanda, care avea o poziție mai radicală și i-ar fi putut interzice intrarea ministrului lui Putin, către Austria, mai cooperantă.

Însă, în ciuda tuturor acestor eforturi, cu câteva zile înainte de ședință, Moscova a anunțat că Lavrov nu va zbura la Viena, ci va trimite în locul lui pe adjunctul său. Adică va proceda la fel ca Rubio.

Semnificația probabilă a acestor pași sună amenințător pentru Europa. Este vorba despre faptul că SUA și Rusia se pregătesc acum pentru un fel de reglementare pașnică, care ar distruge ordinea postbelică din Europa și, în general, din lume.

Este vorba despre o posibilă recunoaștere a teritoriilor ucrainene ocupate drept „rusești” – îndeplinirea uneia dintre cerințele Kremlinului, cu care la Washington mulți ar fi dispuși să fie de acord.

Înțelegând acest pericol, la Bruxelles, miniștrii europeni au făcut, unul după altul, declarații despre inadmisibilitatea unui asemenea pas. De asemenea, s-a vorbit despre necesitatea de a intensifica sprijinul pentru Ucraina. Și, în același timp, pentru a nu-l supăra pe Donald Trump, s-au abținut de la cea mai mică critică la adresa Statelor Unite.

Epoca războaielor și a schimbării granițelor în Europa?

„Nu vom accepta nicio nouă Ialtă”. Cu această declarație – din proprie inițiativă și fără a aștepta întrebări – și-a început discursul în fața jurnaliștilor, la sediul NATO, ministrul norvegian de externe, Espen Barth Eide.

Acum câțiva ani, o referire la „Ialta” ar fi avut probabil nevoie de explicații pentru publicul din multe țări. Dar acum acest subiect este atât de discutat, inclusiv în țările „vechii Europe”, încât nu mai este nevoie să se precizeze că este vorba despre conferința liderilor URSS, SUA și Marii Britanii – Stalin, Roosevelt și Churchill – care s-au întâlnit la Ialta în perioada 4–11 februarie 1945 pentru a conveni asupra împărțirii sferelor de influență în Europa postbelică.

Atunci, la întâlnirea din 1945, nu deranja pe nimeni faptul că, cu cinci ani și jumătate înainte, chiar Stalin, împreună cu Hitler, inițiase Al Doilea Război Mondial, mizând pe împărțirea Europei conform Pactului Ribbentrop-Molotov.

„Învingătorii nu sunt judecați” – acest principiu domina în acele vremuri.

În consecință, nu doar Germania, ci întreaga Europă postbelică a rămas divizată timp de peste 40 de ani. Moscova a obținut chiar mai mult decât ceea ce convenise anterior cu Hitler.

Ținând minte toate acestea, în capitalele multor state NATO se trage deja semnalul de alarmă. Iar exact despre acest lucru îi avertiza pe toți ministrul norvegian.

„Războaiele se termină întotdeauna, dar după fiecare război începe o eră postbelică, care durează mai mult decât orice război. Iar arhitectura de securitate se construiește nu doar după război, ci și în etapele sale finale… Așadar, infrastructura de securitate a Europei este determinată chiar de războiul din Ucraina”, a explicat el.

O logică similară împărtășesc și alți colegi ai săi.

Și practic toți participanții de la acea reuniune sunt de acord că unul dintre cele mai periculoase scenarii este acela în care atât Rusia, cât și alte state agresive din lume vor simți că Putin, cel care a declanșat agresiunea, va ieși în cele din urmă din război „cu un bonus”. Deosebit de periculoase sunt acele variante care distrug definitiv actualele, deja slabe, resturi ale regulilor internaționale de securitate formate de-a lungul deceniilor de după război.

„Dacă vom recunoaște câștigurile teritoriale ale Rusiei, asta va ucide instantaneu dreptul internațional. Consecința vor fi noi atacuri armate și și mai multe amenințări atât pentru vecinii Rusiei, cât și peste tot în lume”, a subliniat ministrul lituanian Kęstutis Budrys într-o discuție cu jurnaliștii.

Diplomații ucraineni spun că aceasta a fost poziția tuturor celor care au luat cuvântul la reuniunea comună cu ucrainenii – Consiliul Ucraina–NATO. „În fiecare intervenție s-a auzit… sprijinul pentru abordările și principiile noastre, și anume că nu poate exista niciun compromis privind suveranitatea Ucrainei, niciun compromis privind Carta ONU, nicio schimbare a granițelor prin forță”, a declarat ministrul ucrainean de externe Andrii Sybiha, ieșind de la ședința Consiliului Ucraina–NATO.

Dar cum rămâne cu aderarea Ucrainei la NATO?

Aici există, de fapt, și vești pozitive. Mențiunea lui Sybiha despre „suveranitate” ca unul dintre principiile de nezdruncinat include și elementul „NATO”.

Inițial – în faza în care „planul de pace” era discutat de Steve Witkoff direct cu Kremlinul, fără a informa Departamentul de Stat – SUA erau pregătite să promită Kremlinului orice, inclusiv modificarea documentelor statutare ale Alianței, renunțarea juridică a Ucrainei la cursul euroatlantic consacrat în Constituție și altele.

Însă de îndată ce discuțiile au ajuns la negocieri, aceste idei au fost aruncate la coș.

Și din cauza faptului că nu ar fi fost posibile de implementat în forma respectivă. Și pentru că abordarea SUA era contradictorie. Căci echipa lui Trump a decis că vor sacrifica integritatea teritorială a Ucrainei, dar îi vor proteja suveranitatea (adică independența), păstrându-și imaginea.

De aceea, atât Kievul, cât și capitalele partenere comunică activ americanilor: dorința de aderare la NATO face parte din suveranitatea Ucrainei. Și, în prezent, la Washington se aude acest mesaj. Dar cât va dura această disponibilitate de a asculta? Nu există un răspuns.

Mai ales – având în vedere disponibilitatea SUA de a încălca alte principii.

Alianța „inutilă” pentru America

La sfârșitul săptămânii trecute, mass-media a aflat că reuniunea din decembrie a miniștrilor de externe NATO va rupe o tradiție de ani de zile. Statele Unite ale Americii – țara în jurul căreia Alianța s-a construit în ultimele decenii – nu-și va trimite ministrul la întâlnire, adică pe secretarul de stat Marco Rubio.

Oficialii NATO s-au grăbit să diminueze importanța acestui eveniment.

„NATO organizează anual numeroase reuniuni ale miniștrilor… nu este nimic neobișnuit ca anumite circumstanțe să împiedice un ministru să participe la o ședință”, a citat Reuters un reprezentant oficial al Alianței, imediat după ce s-a aflat despre planul SUA.

În această declarație, totul este fals.

În primul rând, reuniunile miniștrilor de externe NATO nu sunt deloc „numeroase”; ele au loc doar de trei ori pe an: primăvara (martie sau începutul lui aprilie), la începutul verii (mai sau iunie) și la începutul lunii decembrie.

În al doilea rând, situația în care secretarul de stat american ignoră o întâlnire ministerială nu este doar „neobișnuită”, ci reprezintă un adevărat semnal de alarmă, o dovadă a problemelor din relațiile dintre SUA și NATO.

Este suficient să amintim că ultima dată s-a întâmplat în decembrie 1999 – adică acum 26 de ani, când Madeleine Albright nu a venit la Bruxelles pentru întâlnirea cu ceilalți miniștri. „European Pravda” nu știe care a fost motivul absenței atunci, dar este sigur că după acel eveniment NATO a făcut tot posibilul pentru ca situații similare să nu se mai repete.

(O serie de media europene au relatat zilele acestea că o reuniune ministerială fără SUA a avut loc și în martie 2003, din cauza invaziei americane în Irak; acest lucru este eronat, deoarece întâlnirea de primăvară din acel an a avut loc în aprilie 2003, iar secretarul de stat Colin Powell a participat la ea.)

Cel mai apropiat moment de o reuniune fără secretarul de stat a fost în 2017, după alegerea lui Donald Trump pentru primul mandat. Atunci, noul șef al Departamentului de Stat, Rex Tillerson, a informat brusc aliații, la mijlocul lunii martie, că nu va participa la întâlnirea din aprilie din cauza „ocupării programului”.

În mod simbolic, în loc să meargă la NATO, și-a planificat o vizită la Moscova și o întâlnire cu chinezii.

Totuși, SUA au negat că ar fi fost vorba de un „demarche” sau ceva similar – susținând că problema a fost doar lipsa de timp. Însă semnalul a fost foarte clar. Iar mesajul pe care SUA a dorit să-l transmită aliaților săi a fost mai mult decât clar.

Acum, în 2025, nu se mai punea problema unor concesii.

Secretarul de stat Marco Rubio a anunțat fără echivoc sediul NATO că nu va veni, dar Alianța nu a rămas complet fără participarea SUA. În locul lui, la Bruxelles a venit adjunctul său de la Departamentul de Stat, Christopher Landau (care, de altfel, anterior nu se ocupase deloc de NATO, iar experiența sa diplomatică este limitată doar la Mexic).

Programul întâlnirii a fost redus la jumătate de zi – deși, de obicei, reuniunea ministerială de decembrie durează două zile – iar Landau a participat doar pentru un timp scurt la ședința Consiliului Nord-Atlantic, potrivit presei americane.

Dar ce semnal trebuia să transmită acest lucru aliaților?

Miniștrii europeni, căutând o explicație pentru acțiunile lui Rubio și încercând să-l justifice, au declarat jurnaliștilor că acesta „este foarte ocupat cu negocieri de pace”, dar acest lucru nu este adevărat. Tocmai la Bruxelles ar fi avut și mai multe oportunități să discute despre cum ar trebui să arate „pacea” în înțelegerea aliaților europeni.

Mai realist este că el nu avea ce să spună despre negocierile de pace, despre care SUA fac declarații foarte optimiste, pline de bravură, deși, în realitate, nu au certitudinea că acestea vor avea succes.

Singurul semnal care nu lasă loc de îndoială este faptul că atenția SUA față de Alianță scade tot mai mult. Și nu doar față de aceasta.

Distrugerea „Helsinki” de la Viena

Dintre cele trei reuniuni anuale ale miniștrilor de externe NATO, cea din decembrie este specială. Nu doar pentru că miniștrii trag pentru prima dată concluziile summit-ului. Este important și pentru că întâlnirea Alianței este „cuplată” cu reuniunea miniștrilor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

Acest forum de securitate a fost creat încă din perioada sovietică ca un spațiu de dialog între SUA, aliații săi și blocul sovietic. În ultimii 10 ani, de la începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, a rămas probabil singurul astfel de cadru.

Prezența SUA la reuniunea ministerială OSCE a fost aproape o regulă fermă, deși au existat și excepții. De exemplu, în 2023 Antony Blinken a părăsit demonstrativ Skopje înainte de sosirea lui Lavrov. Totuși, în 2024, la întâlnirea de pe Malta, un asemenea comportament determinat de principii nu a mai fost respectat – ambii miniștri au fost prezenți simultan.

Un alt exemplu din trecutul recent, când SUA au ignorat OSCE, este cel din 2013, la reuniunea ministerială de la Kiev, care a coincis cu Revoluția Demnității. John Kerry a refuzat să meargă la Kiev, iar delegația sa a fost reprezentată de Victoria Nuland, care s-a dus demonstrativ între protestatarii de pe Maidan.

În 2025, reuniunea OSCE va avea din nou loc fără secretarul de stat al SUA, însă motivul este cu totul altul.

Atât miniștrii SUA, cât și cei ai Rusiei au refuzat să călătorească la Viena, unde are loc reuniunea.

Absenta lui Lavrov reprezintă un eveniment special în sine.

Ministerul rus de Externe a lucrat, fără nici o exagerare, tot anul acesta pentru ca Lavrov să poată veni la reuniunea OSCE.

Rusia are experiența anului 2022, când Serghei Lavrov nu a fost lăsat să participe la reuniune: atunci, OSCE era prezidată de Polonia, iar autoritățile poloneze au refuzat să-i acorde viză liderului rus sancționat pentru propagandă și „diplomație”.

În 2023, în Macedonia de Nord, și în 2024, pe Malta, Lavrov a primit permisiunea de intrare, însă anul 2025 ar fi putut aduce din nou probleme. Anul acesta prezidează Finlanda – vecină cu Rusia, unde conștientizarea pericolului regimului Putin este evidentă și unde opinia publică ar fi putut cere guvernului să nu permită delegației ruse să intre în țară.

Pentru a evita acest lucru, rușii s-au înțeles cu finlandezii ca aceștia să renunțe să organizeze conferința și să transmită evenimentul Austriei, unde se află sediul central al organizației. În ceea ce privește acordarea vizei lui Lavrov de către austrieci, nu existau dubii.

Și, în ciuda întregii acestei munci pregătitoare, Lavrov, cu câteva zile înainte de începerea conferinței, anunță brusc că refuză să meargă la Viena. Cu o zi înainte, publică un articol amplu în „Russian Gazette” în care susține că OSCE în forma sa actuală nu mai interesează Rusia; că organizația ar fi, chipurile, degradată și transformată într-un instrument al Occidentului și că „lumina de la capătul tunelului nu se vede”.

Mai mult, Lavrov a sugerat public „prăbușirea OSCE” – deși, desigur, vina a fost pusă pe Occident, și nu pe Rusia.

În contextul evenimentelor actuale, faptul acesta reprezintă mai mult decât un semnal de alarmă. Și în culisele întâlnirii NATO a fost una dintre temele de discuție.

OSCE este o organizație despre care există o mulțime de întrebări și al cărei grad de eficiență ridică dubii, dar fundamentul pe care a fost creată este atât de important încât justifică menținerea sa. Acest fundament este Actul Final de la Helsinki, în care statele occidentale și blocul sovietic au convenit asupra principiului inviolabilității frontierelor. Tocmai la acesta face constant referire Ucraina, susținând inadmisibilitatea recunoașterii de către Rusia a teritoriilor ocupate.

Însă acum, principiul inviolabilității frontierelor este pus sub semnul întrebării nu doar de Rusia, ci și de SUA. Nu cumva aceasta este adevărata cauză a „ignorării” comune a reuniunii organizației de către ei?

Răspunsul la această întrebare rămâne deschis până la stabilirea acordurilor de pace la care lucrează Washingtonul și Moscova. Însă faptul că, potrivit unora dintre negociatori, noua arhitectură de securitate a Europei și a lumii ar putea să nu includă respectarea frontierelor stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial – este un fapt cert.

Aceasta este, de altfel, cea mai mare preocupare a miniștrilor europeni, despre care au vorbit deschis la Bruxelles – însă fără a atrage atenția secretarului de stat al SUA.

Articol publicat cu acordul autorului. Traducere după Security at a crossroads. How US and Russia push for a new European order through „peace” in Ukraine , apărut pe 4 decembrie 2025 în “Європейська правда” (European Pravda)