Nebunia lunii Martie

Mai multe luni ale anului poartă, în America, amprenta unor tradiţii sau evenimente bine cunoscute. Astfel în iulie este vacanţa şcolilor şi ziua naţională, în noiembrie e marea sărbătoare Thanksgiving sau, atunci când sunt alegeri, e „luna alegerilor”, iar în primele zile ale lui februarie se joacă marea finală de fotbal american – The Superbowl.

Începând de la jumătatea lunii martie şi până la sfârşitul ei, campionatul de baschet universitar intră în ultima fază: jocurile eliminatorii și stabilirea, în final, a campioanei. Intensitatea pasiunilor, interesul pentru jocuri, prognosticurile şi pariurile, interviurile şi declaraţiile umplu presa şi viaţa obişnuită. Majoritatea meciurilor au loc cu o imensă desfăşurare de energie şi pasiune, cele mai multe se termină la o diferenţă de unu – două puncte, nu arareori marcate în ultima secundă. Multe dintre meciuri sfârşesc după prelungiri, câteodată după două serii de prelungiri, ajungând să se joace târziu în noapte. Nimeni nu doarme. La rândul lor, echipele şi toate anexele lor – antrenori, consilieri, medici, psihologi, fizioterapeuţi, fanfare, corpul de susţinere al galeriilor – sunt într-o activitate continuă, călătoresc mult şi termină epuizaţi și fericiți. Ca şi publicul. Abia după jucarea finalei reapare şansa unor nopţi normale. Doar atunci când se sfârşeşte March Madness, „Nebunia lunii Martie”.

Sub autoritatea North Collegiate Atletic Association (NCAA) se află multiple discipline sportive universitare, iar în domeniul baschetului masculin numărul echipelor calificate este în jur de 1.300, organizate în trei divizii. Divizia cea mai mare şi în care sunt cele ma valoroase echipe este Divizia I-a. Ea acoperă întreg teritoriul ţării şi are 32 de „conferinţe”, fiecare cu 10-14 echipe.  În „conferinţe”, competiţia se desfăşoară după sistemul turneu. Câştigătorii celor 32 de conferinţe devin automat participanţi la turneul final. Celelalte 32 de echipe sunt selectate de NCAA după un sistem de punctaj foarte complicat (indicii de perfomanţă, ce echipe de valoare au fost învinse de echipa candidată, progresul ultimilor ani etc). Când a început turneul final, în anul 1939, erau 8 echipe participante; azi se vorbeşte de extinderea de la 64 la 128. Când începe Nebunia lui Martie, care se mai numeşte şi Marele Dans, echipele se înjumătăţesc tot la câteva zile. Meciurile se joacă pe terenuri neutre şi au o enormă audienţă. Fiecare echipă visează să ajungă în optimi, să fie una dntre echipele numite Sweet Sixteen (după numele unui cântec de mare succes Happy Birthday Sweet Sixteen, lansat de Neil Sedaka în 1961). De aici, lucrurile se complică: fiecare meci e urmărit de prieteni care se adună într-un loc unde se pot dezlănţui,  barurile şi restaurantele cu ecrane gigante sunt pline.

Urmează Elite Eight, The Final Four şi, în sfârşit, Marea Finală. În fiecare an, în competiţie apare o cenuşăreasă, acea echipă puţin cunoscută, care surprinde pe toată lumea ajungând în faze avansate ale competiţiei. Anul trecut, campionatul a fost câştigat de Universitatea Kentucky din Louisville şi cenuşăreasa a fost Universitatea de Stat Wichita, care a mers până în semifinale.

NCAA este o organizaţie neguvernamentală şi non-profit, care coordonează peste 1.200 de instituţii, comisii şi grupuri de acţiune, responsabile pentru programele sportive universitare din SUA şi Canada, Ea a fost infiinţată în 1906 de preşedintele Theodore Roosevelt. Are un buget anual de peste $ 800 de milioane. Universităţile au mari câştiguri legate de activitatea sportivă, care cresc paralel cu succesul. Vechile săli de sport cu câteva sute de locuri pentru spectatori sunt de mult uitate: noile stadioane şi săli universitare au zeci de mii de locuri. Salariile anuale ale antrenorilor sunt de ordinul multor milioane. Doar jucătorii nu primesc nimic. Singurul lor beneficiu material este plata integrală a costurilor facultăţii: taxe, cazare, asistenţă medicală, materiale educative. Dar ce-i mână pe toţi este speranţâ că ar putea ajunge în baschetul profesionist. După închiderea turneului final, urmează tragerea la sorţi pentru cele câteva zeci de locuri valabile în NBA (National Basketball Association). Puţini ajung acolo şi imensa majoritate a tinerilor care s-au zbătut  să intre si apoi să participe la campionatele universitare rămân cu amintirile şi cu articolele de presă care i-au menţionat.

Multe poveşti, legende şi tradiţii sunt legate de campionatul de baschet universitar. Una este aceea a tăierii plasei de la coşul echipei învinse, imediat după sfârşitul jocului final. Pe o scară, jucătorii şi apoi antrenorul se urcă unul după altul, fiecare dintre ei tăind o parte din ataşamentele plasei. Tradiţia a început la un campionat de baschet de liceu, în statul Indiana, în anul 1925 şi a fost introdusă de antrenorul Everett Case. Toate eforturile mele de a găsi o sursă de informaţie  care să explice sensul acestui gest au rămas fără rezultat.

Dar urmărind, de mai multe ori, cum se petrec lucrurile, îmi vine să risc o interpretare proprie. Se termină meciul şi jucătorii învinşi se strecoară, tăcuţi, afară. Ei vor  reveni mai târziu, când vacarmul sărbătoririi victorioşilor se mai potoleşte şi preşedintele NCAA va înmâna jucătorilor diplomele si medaliile, antrenorului câştigător un inel cu design special şi echipei campioane cupa competiţitei. Dar până atunci sala e pradă echipei şi galeriei care a obţinut titlul, difuzoarele bubuie Momentul  gloriei (One shining moment) compus de David Barrett, plouă cu confetti, baloane şi serpentine, terenul de joc e plin cu oameni care se îmbrătişează, se felicită şi îşi arată emoţia, iar camerele TV încearcă să arate cât mai mult din toate acestea. E doar noaptea de neuitat! Sub coşul învinşilor, antrenorul taie ultima legătura a plasei cu inelul, apoi ridică triumfător plasa, în urletele asistenţei care a atins apogeul. Este scalpul, este luarea scalpului de la luptătorul învins, de către şeful tribului învingător.