În urmă cu cinci luni, Guvernul României a aprobat o hotărâre prin care, în zona bucureşteană cunoscută sub numele „Delta Văcăreşti”, se înfiinţează un parc natural urban. Cele 186 de hectare de teren care vor alcătui rezervaţia respectivă se află, în mare parte, pe locul fostei mănăstiri Văcăreşti, construită în perioada 1716-1736 şi utilizată din anul 1848 ca loc de detenţie. Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, acel ansamblu arhitectonic bisericesc a fost demolat în perioada 3 decembrie 1984 – 15 decembrie 1986.
Mănăstirea de la Văcăreşti nu a fost unica victimă a sistematizării dirijate personal de liderul suprem al P.C.R. în Bucureşti. Zona Căuzaşi-Vitan Dudeşti a fost distrusă pentru a fi realizat, printre altele, celebrul bulevard „Victoria Socialismului”, iar demolarea cartierului Uranus a creat spaţiul necesar pentru construirea unei imensităţi arhitectonice foarte controversate, denumită pe rând „Casa Poporului”, „Casa Republicii” şi, apoi, „Palatul Parlamentului”. La 10 august 1987, arhitectul Gheorghe Leahu consemna în jurnalul său faptul că „se demolează cu brutalitate, neomeneşte, gonindu-se oameni din casele lor în 2-3 zile, oameni bătrâni, unii care au muncit o viaţă întreagă şi acum nu mai au puteri s-o ia de la capăt. Fără decret, fără forme legale, mai rău ca pe timpul războiului, Bucureştiul pierde într-un ritm de distrugere nemaiîntâlnit, mii de case”[1].
Cuvintele „decret” şi „forme legale” ni le-am reamintit în momentul în care am redescoperit la Arhivele Naţionale ale României o stenogramă a şedinţei din 27 februarie 1968 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Citind cu atenţie acel document se poate afla faptul că Nicolae Ceauşescu a regretat demolarea în anul 1967 a unor locuinţe din cartierul bucureştean Colentina. El a solicitat Consiliului de Miniştri să fie elaborat imediat „un act normativ prin care să se reglementeze modul în care se dau aprobările pentru demolări de locuinţe. În actul respectiv vor fi prevăzute răspunderi materiale precum şi sancţiuni penale împotriva celor care vor demola spaţi locuibile fără a dispune de aprobările legale. Între timp să se atragă atenţia organelor în drept pentru a se preveni demolarea de spaţii locuibile”[2]. Un extras din stenograma respectivă îl redăm în continuare, cu minime şi tacite intervenţii asupra formei originale în scopul corectării unor greşeli gramaticale.
Principiile susţinute de Nicolae Ceauşescu în şedinţa respectivă au fost încălcate chiar de el însuşi după 10 ani, când proiectul de construire a noului centru civic al Bucureştiului a fost conceput astfel încât să fie demolate cartierul Uranus şi, ulterior, mănăstirea Văcăreşti.
În aceeaşi ordine de idei, la reuniunea din 8 noiembrie 1985 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu i-a criticat pe toţi membrii Guvernului României pentru faptul că au permis o creştere a consumurilor de materiale, în condiţiile în care el îşi propusese achitarea integrală şi anticipat a datoriei externe a ţării. Preşedintele României şi-a adus aminte cu acel prilej de monumentele funerare pe care le-a văzut în cimitirul comunei Popeşti (judeţul Argeş) şi a hotărât astfel: „Problema este că am stabilit să nu mai dăm ciment şi să justifice că este numai pentru locuinţe. Să exercităm un control la ceea ce folosesc, vânzarea materialelor să se justifice pentru ce se foloseşte”. Cu alte cuvinte, chiar şi persoanele decedate erau vizate de ideea lui Nicolae Ceauşescu privind achitarea datoriei externe, prin instituirea la nivelul întregii ţări a unei raţionalizări a cimentului şi materialelor de construcţii. În societatea socialistă multilateral dezvoltată, nici măcar locurile de veci nu erau liniştite şi ferite de acţiunile politice ale liderului suprem al P.C.R.
Extras din stenograma şedinţei din 27 februarie 1968 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre situaţia demolărilor de clădiri şi locuinţe din Bucureşti şi din ţară.
Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 27 februarie 1968
Au participat la şedinţă tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Ilie Verdeţ, Maxim Berghianu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Janoş Fazekaş, Leonte Răutu, Vasile Vîlcu, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Dumitru Coliu, Mihai Gere, Petre Lupu, Manea Mănescu, Dumitru Popa, Virgil Trofin.
Au fost invitaţi tovarăşii Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Mihai Marinescu, Bujor Almăşan, Nicolae Giosan, Ion Gheorghe, Vasiliu Teodor, Stănescu Constantin, Georgescu Sever, Popovici Nicolae, Nucescu Emilian, Doncea Constantin şi Dumitru Popescu.
Şedinţa a început la orele 13.00.
[…]
Tov. Nicolae Ceauşescu: Punctul 6: Cu privire la demolările de locuinţe din oraşe în anul 1967.
Aici este o notă fără nici o concluzie. Cred că ar trebui să tragem ceva concluzii.
Tov. I. Gh. Maurer: Mai ales, dat fiind faptul că numărul demolărilor sporeşte.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu cred că trebuie să luăm o hotărâre în acest sens, întrucât continuă să se demoleze, fără să se gândească că acolo stau totuşi oameni. De aceea eu propun să luăm o hotărâre, s-o transformăm într-o hotărâre a Consiliului de Miniştri prin care să interzicem demolările. Nu trebuie să contribuim pe front larg, ci să facem aşa cum se face în toată lumea, să eşalonăm pe perioade. Mie îmi pare rău că am dat aprobare pentru Colentina.
Tov. Mihai Gere: Construcţiile de locuinţe le-am făcut pe terenuri libere, uneori chiar cu sub 1% demolări, dar locurile acestea au fost ocupate şi dv. ne-aţi spus să nu mai mergem în afara oraşelor. Aşa că va fi greu să construim fără nici o demolare. Aceasta este situaţia la Turda, Câmpina şi alte oraşe.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Este o tendinţă generală pentru demolări. S-a venit cu propunerea ca la Lehliu-sat să demolăm cinci locuinţe şi să facem un bloc, o şcoală.
Tov. I. Gh. Maurer: Să se studieze problema aceasta şi să ne gândim la un coeficient raţional de demolări, pentru că nu este posibil ca într-un oraş să construieşti fără să demolezi nimic.
Tov. Nicolae Ceauşescu: În general să nu aibă nimeni dreptul să demoleze o casă fără aprobare. Eu nu mai semnez nici un decret pentru exproprierea locuinţelor. Trebuie să urgentăm şi legea aceasta a apărării proprietăţii, pentru că toată lumea consideră că este un bun al nimănui şi fiecare face ce vrea. Să introducem principiul să se plătească de către cel ce construieşte, inclusiv pământul.
Tov. Vasile Vîlcu: Se ia mult pământ din cooperativele agricole de producţie.
Tov. Emil Bodnăraş: Fără aprobare, să nu se permită nici un fel de demolare. Trebuie văzut la ce eşalon să se dea aceste aprobări, fără însă să stabilim un coeficient de demolări.
Tov. Mihai Gere: Plăţile despăgubirilor pentru teren şi pentru ce se demolează sunt foarte mici, ele sunt simbolice.
Tov. I. Gh. Maurer: Eu mă lupt de cinci ani în Consiliul de Miniştri să se facă o plată ca lumea a terenurilor şi clădirilor expropriate, spunând că acestea sunt deţinute de oameni ai muncii şi trebuie să fie plătite cum trebuie. Dar acestea sunt baremurile stabilite.
Tov. Vasile Vîlcu: Şi baremul este vechi.
Tov. Petre Blajovici: Este stabilit acum doi ani.
Tov. Dumitru Popa: Eu am un grafic şi procentul de demolări în 1967 este chiar mai scăzut faţă de 1966 în Bucureşti. Însă există demolări nu numai pentru construcţia de locuinţe, dar şi pentru alte obiective şi există foarte multe discuţii cu beneficiarii. Însă problema demolărilor nu trebuie să fie luată la modul absolut, pentru că atunci o să ne întindem în afară.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Am fost în Praga. Tot centrul oraşului este înghesuit şi nu se demolează nimic. Sunt străzi pe unde n-au loc două maşini şi tot nu se demolează.
Nu ştiu ce ne-a dat nouă şoseaua Nord-Sud? Nu am câştigat nimic pentru circulaţia Bucureştiului; a fost pur şi simplu fantezie.
Nu există nici un fel de respect pentru apărarea proprietăţii, iar cei din Bucureşti n-au nici o grijă pentru populaţie. Zilnic vin oameni şi cer case şi noi demolăm.
Tov. Dumitru Popa: În urma indicaţiilor dv., se are în vedere treaba aceasta.
Tov. Nicolae Ceauşescu: În nici un oraş din lume nu se apucă să se demoleze, să dea străzi jos, când sunt zeci de mii de oameni care se plâng că n-au locuinţe. Am fost la Praga, sunt nişte străzi înguste de abia merge maşina. Şi aşa se procedează în toată lumea. O fi case proaste (sic!), dar aşa cum sunt, acolo locuiesc oameni. Trebuie să construim aşa cum se construieşte în toată lumea, casă lângă casă. Să vedeţi în Japonia, în Olanda, scot nisip din mare şi construiesc acolo.
Eu aş ruga să se redacteze cât mai urgent această lege, iar între timp să se atragă atenţia la toate organele să nu se mai demoleze. Şi în agricultură se face risipă de teren cu construcţiile, cu instalaţiile de telefoane, cu instalaţiile pentru energia electrică. Aceste instalaţii sunt puse în mijlocul câmpului, în loc să fie puse într-un colţ (sic!); nimeni nu le aprobă, ci fiecare face cum îl taie capul.
Sunteţi de acord? (toţi tovarăşii sunt de acord)
Tov. Maxim Berghianu: Problema aceasta este foarte justă (sic!), însă nu se poate interzice în exclusivitate orice fel de demolare, pentru că ar putea duce la cheltuieli mult mai mari dacă n-am demola în oraşe ca Bucureşti, Ploieşti şi altele.
Tov. Nicolae Ceauşescu: În alte ţări se construiesc metrouri fără să se demoleze o casă.
În 1967 s-au demolat 7000 de apartamente.
Tov. Maxim Berghianu: Sunt căi care se scurg fără nici o aprobare.
Apoi, în 1967 s-au adunat şi multe lucrări: de pildă, Orşova, unele instituţii noi, teatre într-o serie de comune şi oraşe ca Feteşti, Sighişoara, Nucet.
Tov. Ilie Verdeţ: Noi aprobăm studii pentru microraioane, unde ni se spune că procentul de demolări este de 2%. Apoi se vine cu celelalte. De aceea trebuie să aprobăm o hotărâre în acest sens, să se facă demolări numai cu aprobare.
Tov. Nicolae Ceauşescu: În Anglia, dacă tai un pom, chiar din curte, te trimite în judecată.
[…]
Extras din stenograma şedinţei din 8 noiembrie 1985 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre reducerea consumurilor de materiale.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Privind problema calităţii, noi trebuie să continuăm cu reducerea consumurilor de materiale, să realizăm calitatea nu folosind materiale scumpe, ci realizând, dimpotrivă, materiale de calitate superioară, cu tehnologii noi şi în metal şi altele. Tovarăşii ştiu bine că în toată lumea s-au realizat oţeluri inox cu un consum foarte mic de aliaje. În general, însă, este o tendinţă de a trece la jaf – că nu o pot numi altfel –, de a trece din nou la consumuri interne şi de a nu respecta hotărârile Congresului al XIII-lea al partidului şi orientările generale pe plan mondial până la urmă, de a merge ferm la reducerea cheltuielilor materiale, a consumurilor interne, inclusiv în domeniul acesta al construcţiilor. Noi am luat o serie de măsuri de reducere, dar am scăpat din mână ce trebuie să facem. Zilele acestea am fost să văd nişte lucrări pe care trebuie să le facem pe Argeş. Am văzut nişte monumente funerare, cu ciment, cu oţel beton – dar monumente – nu este vorba că nici nu am văzut până acum asemenea lucrări într-o comună. Deşi legea prevede că nimeni nu poate să aibă un teren pe veci, ci numai pe 7 ani, pentru că ar însemna altfel să transformăm întreaga ţară în morminte. Aici erau fiecare de 10 m.p. lungime (sic!) şi înălţime de 1 metru, 1 metru şi ceva, tot din beton, din ciment.
Ai fost şi tu?
Tov. Vasile Bulucea: Da. În comuna Popeşti.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Se fac foarte multe consumuri materiale de împrejmuire, de îngrădire. Unii, la silvicultură, s-au apucat să împrejmuiască pădurile, să le împartă. Să revedem şi să analizăm toate repartiţiile de materiale pentru împrejmuiri. Trebuie numai cu totul şi cu totul izolat să facem.
Tov. Elena Ceauşescu: Este trecut în plan.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Fiecare se duce la plan, aşa cum au venit de altfel să crească cu 30 la sută consumul de zinc şi dacă nu le revedem, ei spun că sunt în plan. Acelaşi lucru îl spun şi tovarăşii de la agricultură. Este în plan, am introdus nota anexă, s-a aprobat şi, deci, este în plan. Trebuie să interzicem orice anexă care modifică normele şi legile de consum. Nu se pot introduce în plan anexe de nici un fel. Orice modificare de norme se face prin legi speciale, nu prin anexe la plan. Nimeni nu stă să vadă când vin anexele acestea de câte 100 de kg. Trebuie să le eliminăm. Planul nu trebuie să aprobe norme de nici un fel, el trebuie să se bazeze pe normele stabilite. Fiecare introduce o notă, se aprobă în anexă şi spune că este în plan, sunt acoperit şi la plan, deocamdată iau orice şi adaug în anexă. La fel şi la aprovizionare.
Eu atrag foarte serios atenţia asupra acestor probleme şi rog să luăm măsuri serioase în general cu problema aceasta, a consumurilor şi a risipei, să se respecte cu toată fermitatea normele de consum şi să acţionăm în continuare pentru reducerea materialelor.
Schiţă cu sectoarele repartizate executanţilor lucrărilor de construire a Casei Poporului.
Sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Gospodăria de Partid, dosar nr. 16/1987, f. 1 (foto: Petre Opriş).
2007 – Bulevardul Unirii, fost „Victoria Socialismului” (foto: Petre Opriş)
Extras din stenograma şedinţei din 8 noiembrie 1985 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. (foto: Petre Opriş)
NOTE________________
[1] Gheorghe Leahu, Arhitect în „Epoca de Aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2004, p. 148.
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 29/1968, f. 3-4.
Din nou un articol foarte interesan al d-lui Opriș. Nu am realizat nici o clipă că Pingelică a avut momentele sale în care s-a opus demolărilor. La sfărșitul anilor ’80 unul din numeroasele sale porecle era și „Terminator” – după filmul lui cu Schwartenegger ce avea mare succes în epocă pe casete video piratate.
Țicneala cu demolările ajusese atât de departe încât un cartier de case construite la marginea orașului la mijocul anilor ’60 a fost complet demolat prin 1986-1987 ca să se construiscă sordidele cuști de iepuri dn beton prefabricat. Pot să zic că ne-a trecut glonțul pe la ureche. Noi eram chiar lângă ei și ajunsesem complet încojurați de blocuri. Casele din cartierul nostru erau construite între 1968-1972 de pe urma ultimului decret ce permitea construcția de case indivicuale în mediul urban. Părinții mei sunt amândoi arhitecți și știau că nu există un pericol imediat, dar știau la fel de bine că până la urmă toate casele in oraș urmau să fie demolate. Cu atât mai mare bucuria la momentul plumbuirii stejarului din Scornicești…
Vă mulțumesc, domnule Josef Svejk.
Nu am uitat de promisiunea privind situaţia economică a României de la începutul anilor ’80. Sper să apară lunea viitoare.
Vă mulțumesc și eu domnule Opriș.
si pe mine ma surprinde sa aflu aceste lucruri, impuscatu imi apare chiar intr-o lumina oarecum logica. Se pare ca-n 67-68 avea licariri de inteligenta, probabil ca era inca nesigur si vroia sa-si cistige puterea, dar cu timpul s-a timpit extrem.
Da, s-ar putea într-adevăr că și Plumbuitu’ să mai fi avut pe la începuturile domniei niște urme de bun simț în el. Țăranul ăsta greu de cap a precat de la fazele în care cică Dej făcea mișto de dislalia lui în ședințele Biroului Politic: „Nicule zi Vietnam” la care Ceaușescu lătra îndărjit și încrâncenat: „Vienam!”, apoi: „Zi mă prieten” la care Piticu’ chirăia disperat ”Pretin!” în râsetele tovarășilor.
În aproximativ un deceniu de la fazele astea, prostu’ familei a ajuns să fie vizitat de către Gaulle și Nixon în România. Să fie primit cu un fast nemaipomenit de către Mao Țedun și Willy Bradt. Punpicuriștii îi repetau până la sufocare că un om ca el se naște odată la 1000 de ani. Iar ăsta evident că a început să-i creadă. Ministrul său de externe a ajuns primul diplomat din lumea comunista președinte al adunării generale ONU. Inclusiv tovarășii sovietici din aparatul internațional al PCUS studiau la începtutul anilor ’70 cu interes și chiar invidie (conform memoriilor lui Gorbaciov) trăznăile comuniștilor de la București atribuite exclusiv lui. Mecla i-a apărut de mai multe ori pe copertele Times Magazine, Newsweek, Paris Match, Der Spiegel, etc.
Chiar și un om intreg la cap o ia pe ulei după genul ăsta de tratament aplicat zi de zi pentru 25 de ani… Ce să ne mai mirăm de un biet nenorocit ca Pingelică și-a pierdut mințile cu totul?! Nu că asta îl disculpă cu ceva…
Cred ca „delta Vacaresti” e mai degraba Cociocul, locul unde azi e Sala Polivalenta, parcul Tineretului, peste drum de Puscaria Vacaresti, acolo unde avea casa Arghezi. De altfel manastirea/puscaria Vacaresti e pe deal si nu putea fi mlastina.
E locul unde am copilarit, duminica mergeam cu bunicu la Cocioc. intii bunicu se tundea si radea iar frizeru se amuza cu mine, punindu-ma sa zic barba neagra si varza creata, deoarece eram, si sunt, ririit.
Mai apoi mergeam la motogros, in mlastina se organizau des curse, sau juca echipa cartierului Constructorul, sau era meci de rugby. Dupa meci mergeam la Griusor, circiuma mahalalei, unde se bea tuica la cinzeaca, dupa a doua tuica ma puneau sa zic barba neagra si varza creata. Cindva incepeau sa apara mesagerii, de cele mai multe ori copii, dar si neveste mai indraznete sa-si recupereze barbatii.
De multe ori am auzit diferite persoane care spuneau că n-au învăţat istorie în şcoală deoarece „sunt prea multe date”. Memoria martorilor oculari este esenţială în demersul istoric. Cu asemenea mărturii se poate „umaniza” istoria. Vă mulţumesc :)
Demolarea caselor a avut si un mare impact social, personal cunosc multe destine ‘daramate’ din cauza acestui ‘progres comunist. Felicitari, domnule Petre Opris pentru articolul reusit!
Multumesc pentru articol. De unde se vede ca Ceasca a inceput bine, avea idei occidentale si dadea exemple din Anglia, Japonia, Olanda, Cehia. Din pacate, lipsa de democratie a insemnat ca a stat mai mult de doua mandate si s-a stricat…
PS. casa parintilor mei a fost demolata in ianuarie 1986. Vecinul meu (fost fotbalist la nationala Romaniei de fotbal), pensionar care a locuit in acea casa 40 de ani a refuzat sa semneze demolarea. Au sapat o groapa de 3 metri langa casa lui si cand au aparut crapturile a semnat si el. Asta a propos de dreptul de prorietate.
– Inca niste documente care pun in lumina un Ceausescu rational si cu ‘common sense’.
– Ceausescu, aparator al proprietatii: „Trebuie să urgentăm şi legea aceasta a apărării proprietăţii”.
– in 1968, avem o sedinta in care participantii isi permit sa comenteze si sa nuanteze directivele lui Ceausescu.
– Exemplele date de Ceausescu din observatiile lui externe (Praga, Londra, Olanda, Japonia) sunt cat se poate de bune si conform unei logici sanatoase, si servesc demonstratiei pe care vrea sa o faca.
– la sedinta din ’68, participa si Constantin Doncea, grevistul no. 1 dela Grivita 1933, combatant celebru in razboiul civil din Spania., ulterior dat la o parte de Gh. Gheorghiu Dej. Care mai era implicarea lui Doncea in treburile PCR in 1968?
– In anii din urma, tot vazand betoane in descompunere in toata tara (hale de productie, stalpi de iluminat, etc.), mi-am dat seama ca si revoltele lui Ceausescu la nivelul anului 1985, impotriva turnarii de betoane intr-un entuziasm delirant, erau justificate. Cred ca vazuse si el prin tarile occidentale vizitate ceea ce vedem si noi astazi: constructii din panouri sandwich, pereti de rigips, stalpi usori din otel zincat, etc. Nu a avut insa succes in fata unor ‘experti’ care au continuat sa tranteasca betoane la greu, razand pe la spatele lui „ce stie tampitul?”. Cam cum se intampla si acum pe la tara, unde fiecare ‘gospodar’ si-a cumparat o betoniera si, in fiecare vara, toarna betoane, ca sa fie…
Una peste alta, inca un articol de referinta, provocator in sensul cel mai bun, marca Petre Opris. Doar o observatie legata de titlul compus dupa tipicul atat de tocit de Vladimir Tismaneanu, gen „Xulescu intre A si B” (Petre Borila intre… si …, Ilie Verdet intre… si …, etc.)
Sper să am idei mai bune pentru titluri data viitoare. De exemplu, „Exporturi potenţiale de produse româneşti, în caz de răboi (1981-1985)” :)
Mânastirea Vacaresti (si inchisoarea cu acelasi nume) se aflau exact pe locul unde azi se afla mall-ul Sun Plaza, la intersectia caii Vacaresti cu soseaua Oltenitei
http://rezistenta.net/2012/10/vacarestii-dintre-doi-nicolae-2.html
Iar „delta Vacaresti” este la est de mall, intre calea Vacaresti si soseaua Vitan-Bârzesti pâna jos la albia Dâmbovitei. A nu se confunda cu lacul din parcul Tineretului si cu Cociocul
cred ca aveti dreptate, e vorba de spatiul dintre Calea Vacaresti si sere, dar pe vremuri nu exista termenul de „delta Vacaresti” ci mai degraba, noi copii ii spuneam Groapa, a nu se confunda cu romanul cu acelasi nume. De altfel pe vremuri acolo era groapa de gunoi a orasului, case erau doar spre Vacaresti, am avut acolo un prieten bun care a fost demolat prin 85-86.
Cociocul insa s-ar fi potrivit mai bine termenului de „delta” deoarece era plin de stuf.
La iesirea din inchisoarea Vacaresti, pe vremuri, dis de dimineata era plin de lume, rudele si prietenii puscariasilor urmareau iesirea camioanelor cu detinuti in speranta ca-i vor vedea pe cei dragi. Camioanele ii duceau pe detinuti la munca pe santierele din apropiere, lumea deja stia functie de camion la care santier ii duce si reuseau chiar sa le paseze cite un pachetel.
Vă mulţumesc. Încerc să vizitez zona respectivă când voi ajunge din nou la Bucureşti.
Istoric vorbind poate va ajuta :)
http://bercenidepoveste.ro/cum-arata-berceniul-pe-hartile-din-1831-1944-si-1966/
P.S Se vede balta Cocioc, asa-numita „delta Vacaresti” nu exista, pe acolo erau zarzavergii..
Din nou date inedite care arata ca un conducător, fie el și de sat, nu trebuie sa stea la putere mai mult de 10 ani (asta se aplica și unei familii fie ea din St Petersburg sau Arkansas).
Referitor la demolări eu vin cu un punct de vedere mai nuanțat. Nu demolarile sunt problema principala ci arbitrariul cu care se decid. Champs Elysee s-a făcut cu demolări masive pentru ca în vechiul Paris se circula pe un singur fir cu trăsura. Au fost proteste imense împotriva baronului Hausmann dar fără acele demolări Parisul ar fi fost plin de cocioabe.
Era și este nevoie de legi clare care sa definească interesul public și dreapta despăgubire.
Astăzi nu se mai demoleaza ilegal, construim ilegal, vezi blocul de lângă biserica catolica din București.
În mod sigur n-ar fi fost ”plin de cocioabe”, există o rată ”naturală” de înlocuire a clădirilor, fără să fie nevoie de demolări pe zeci de hectare simultan. Însă din când în când apar conducători cu spirit de ctitor-psihopat care vor neapărat să revoluționeze orașul / regiunea / țara generând adevărate drame.
Dacă doar înlocuim clădiri în jurul unor străzi de 2m lățime n-am rezolvat nimic. Pana pe la mijlocul secolului 19 se circula în București și Iași pe un fel de „asfalt” din bârne de lemn (poduri). Cum poți moderniza un astfel de oraș dacă n-ai norocul unui foc serios precum cel din Londra?
Problema circulațieîn și parcării în București nu se poate rezolva printr-o înlocuire naturala a imobilelor vechi. Din ce am observat în București imobilele noi au prostul obicei din a manca și din trotuar.
În Iași problema asta s-a rezolvat magistral la cutremurul din 1977 și am înțeles de la bunică-mea că acela din 1940 a fost și mai adevărat.
Chiar fără astfel de dezastre, casele se pot cumpăra / expropria treptat de către primărie. Cele mai multe proiecte de sistematizare stau oricum în plan perioade de peste 30 de ani. Însă ctitorul-psihopat vrea neapărat să vadă buldozerele fâcând una cu pământul vechile clădiri, e o problemă reală care ține de psihiatrie. Însă în România lucrurile astea se desfășoară pompieristic, fără a recupera treptat terenurile necesare, deși proiectele sunt cunoscute cu mult timp înainte.
În altă ordine de idei, în orașele mici și medii din Anglia sau din Germania se pot vedea străzi cu doar una sau două benzi pe sens care preiau mult mai mult trafic decât bulevardele monstruoase din București sau din Iași. Și nici nu mor pietoni pe traversare, există insule și refugii peste tot, bătrânii de 80 de ani nu se trezesc în situația de a traversa 6 benzi dintr-o bucată, cu un semafor de 30 de secunde.
Obsesia de a transforma bulevardele în câmpii imense de asfalt s-a putut vedea foarte recent în Iași, în mandatele lui Simirad și Nichita. Se pare că e un complex al omului crescut în noroaie, se pot vedea și pe la țară curți complet betonate. Iar Bucureștiul a cunoscut din plin faza asta, atât înainte de 1989, cât și după. În materie de trafic urban, un bulevard de 6 benzi e rețeta pentru dezastru, majoritatea se cred Schumacher, iar alții mor cu dreptatea de partea lor.
Ei ei ei .. si asa ajungen la cea mai amre ciudatenie din iepoca de aur coclit ….
Trebuieste sa reamintesc ca in afara de „momentul 67” (multzam nu cunosteam) a mai fost si un mic discurs (sau o parte a unuia de la o plenara) de dupa cutremurul din 77. Atunci NC a calificat drept alarmisti (parca a zis si ceva de lasitate) pe cei care doreau sa demoleze caldirle cu probleme dupa cutrtemur. A zis ca trebuieste restaurat, reparat nu demolat.
In afara de asta .. in ce priveste manastirea Vacaresti. Din nu stiu ce an se lucra la restuararea manastirii Vacaresti. Fusese evacuat pentenciarul si destui insi (din care oameni specializati in restaurare de arta) au lucrat cu destul zor …
In ce priveste zona din spatele magazinului Unirii .. prin 1975-77 am citit (in Scanteia! Organ al PCR !!) de un proect care viza o restaurare „turistica” in stil 1900 a strazii (imi scapa numele de atunci) de la Sf Vineri pana la Cheiul Dambovitei. In stil 1900, adica fatade in stil 1900, vitriene, reclame, stalpi de iluminat, se zicea chiar de un tranvai cu cai!!!
As mai adauga ca in Pta Sf Vineri era Tribunalul sector 3.. care prin 75 a fost renovat. Cladirea ICRAl sector 3 a fost renovata si ea. Si alte cateva – si era mare nevoie. Zona era cam „putreda”, de pe destule caldiri cadea tencuiala (cca 10 cm grosime!) Cladiri mari , de oameni avuti (pe la 1900. Camere inalte sa ai nevoie de scara dubla sa schimbi becul si cam greu de incalzit iarna)
Sa nu mai zic ca dupa 1970 au fost „redate circuitului comercial” Covaci, Gabroveni, Selari. Idem Hanul lui Manuc (era „find locativ” ) Au mai fost „redate circuitului comercial” cateva hoteluri (de ex Pallas)
Asa ca atunci cand am auzit ca se fac demolari .. mari multi ne-am mirat.
Daca sa zicem ca in ce priveste multe cladiri de locuit din spatele maazinului Unirea este de banuit ca a fost solutia „eficeinta”* si „De asanare” (cladiri vechi care .. care necesitau reparatii insa .. e mai profitabil sa demolezi si sa contruiesti un bloc! – tineti minte eu zic ca regimu ala era surprinzator de scartzan) totusi … ce chichirez avea sa pui jos Tribunalul proaspat renovat? Ce rost avea sa demolezi Spitalul Brâncovenesc? Sau vechea Morga?
Opereta si bisericuta Bucur?
Dar sa demolezi Muzeul Militar Central, Scoala de Muzica Miliatra si mai ales Cazarma Pompierilor de la 1848? (asta avea dubla insemnatate- mememto al Revolutiei de la 1848 si celebra gratie luptei cu Fuad Pasa) Sa nu mai zic manastirea Vacaresti – care incepuse sa fie restuarata ! Nu de Patriarhie ci de Ministerul Culturii!! Ce planificare mai era si asta?!
Ceasca o fi fost cum se zice insa nu era lipsit de logica sau perseverenta. Asa ca ceva s-a intamplat la finele anilor 70 …. ceva sau cineva care l-a convins sa abadoneze un plan de restaurare in favoarea a ??????? Pe urma a intervenit megalomania …
*Stati sa vedeti ca si o buna parte a Mosilor „putrezeste” . Si sa restaurezi o cladire pe care era depusa o tencuiala de 10 cm …. E mai „economic” sa faci in locul ei un bloc- mai ales cand este centrala!
Sigur că s-a întâmplt cevala sfârșitul anilor ’70: S-a definitivat consolidrea puterii asolute a lui Pingelică și economia socialistă românească se apropia rapid de colaps. De aici s-a apucat el să arate ce știe :P
Cine-i mic si da din mana
S’are patru la romana?!
Cine-i mare si ghiceste
Patru ani pe loc primeste!
Multe si necunoscute erau „minunile” regimului Ceausescu si nu numai in anii 80! Dar in anii 80 s-au indesit.
Una din cele mai bizare, idioate, cretine indicatii ale lu Tâmpițnicu (adica Nae e tâmpițel) zis si Tâmpițicu a fost aia cu gospodaria taraneasca de 250 mp. Care 250 metri patrati trebuiau sa cuprinda casa, magazia samd, sa asigurer o productie de legume samd ptr consum propriu si piata, si cultivarea sfeclei de zahar si a florea soarelui ptr ca sa se faca ulei si zahar (predate , vandute la fabrici) si sa permita si cresterea unor animale (altele decat soarecii, cainele si eventuala pisica). Pe 250 metri patratia dica 25 pe 10 sau 20 pe 12,5 ?! Cand numa o casa cu 3 camere plus bucatarie … ca 50-60-70 mp. Si omu era sincer …
Dar, am auzit si o varianta explicativa. Cum se zice azi comunicare defectuasa..ca Tâmpițicu avea unele dificultati de iecsprimare . De fapt Bouista ar fi trebuit sa zica sau avea in cap „in patrat cu latura de 250 metri”. Alta chestie nu? Adica 6,25 ha pe care chiar se putea face PRODUCTIE! Si sfecla de zahar „căcălău” (se pomenea ca asta era unu din primle cuvinte invatate de Carol I. Si indragit – insemnand mult si in exces) – sfecla de zahar bate 30 de tone pe hectar cand „nu se face” (cel putin in Botosani).
Insa urmand „pretioasa indicatie” asa cum a iesit pe gura Genitalului o puzderie de activisti (alintati ca „căței” , „lătrăi” daca nu „că cățeii zice”) au inceput cu zel sa incerce sa reduca gospodariile taranesti ba si crutile intravilane la 250 mp. Sarcina imposibila .. findca ce sa faci cu cei 20 mp excendatari? (că cățeii nu gandeau nici cat plontoneri iubitori de absurd cazon)
E de aici ar mai fi una BUNA RAU. In unele cazuri una zicea Nicollo Balconetti .. alta faceau cățeii … De exemplu Pingelica a zis ca omu sa mai si creasca nu nuima sa mearga la magazin … dar niste zeloase au navalit in curtea unei ,sa zicem , rude ca „der ce creteti atatea gaini?! Putei cumprara de la magazin!” Saracii batrani (trecuti prin Obsedantu Deceniu) au cam fost intimidati. (Prost ptr latrai ca eram de fata „ba la voi in localitate nici in ##r nu va doare de ce zice Secretarul General?” . Scuze dar era cazul ca in cesti din astea sa invoci cuvantarile alauia). Cum zic de multe ori „cadrele” nu „cuplau” sau cum se zice „pana la Dumezeu te mananca sfintii”.
Asta ma face sa imi aduc aminte de unele persoane cam ..(sub)terre a terre care ziceau ca detonerea in proprietate a unui partament nu ar cadra cu socialismul (apratment cimprata prin ICVL .. cf legilor si indicatiilor). Exista intotdeauna , sa zicem , o autonomie a „bazei” fata de „conducere” (zi ca el si fa ca tine!)
Insa au fost 3 cazuri cand in mod normal nu a existat „cuplare”.
Prin 78-80 Pingelica a zis imbecilitatea cu imbracatu in uniforma – o haina ptr economisti, una ptr ingineri, alta ptr profesori, alta ptr muncitori samd . Nu stiu sursa delirului insa ideea era mai degraba tarista decat maoista (la maoisti toti in aceiasi tinuta. In Imperiul Rus la 1890 uniforma ptr ;rodesor de liceu, alat ptr inspector scolar samd. ) Normal ca indicatia a fost „mokusato” chiar daca nu stoma japoneza (nici eu). Ma rog am vazut unu …. „principial” care in sedinta PCR dorea uniforma (crertinu de spera sa primeasca pe gratis). Cam din cauza astuao mi s-a aplecat de „principiali”.
A doua a fost iddea de a reveni la unele practici ale anilor 50. Adica ca Spatiul Locativ sa plaseze chiriasi in apartamentele cumprarate prin ICVL. Nu am dat importanta – ca trebuia sa cada. Chiar daca „tovaraseii” nu cumprau de la ICVL (nici nu prea puteau!) aveau insa copii carora le dadusera cel putin banii ptr un avans ptr un 3-4 camere…
A treia imbeciliate a fost ideea criminal nord-coreana ca pensionari sa fie trimisi la tara sa fie „utili” sa culeaga spicele din urma combinelor samd. La propunerea asta am auzit vreo 2 juni zbierand „da de ce tata sa?” – desi pana atunci se parea ca nu incap de „bosorogi” si „babe”. Oricum de multe ori in anii din urma mi-am adus aminte de indcioatoa asta a lu Ciuritu fi-e-i iadul fierbinte!
A .. ca am scris Bouista, Pingelica samd.Vedeti dvoastra eu nu am fots chiar „usa de biserica” . Nu nu „dizident” ci doar un ins normal adica nu propagandist , latrau samd.
Domnule Bizonu’,
Aia cu: „Toa’șu’ e bâlbâit și nu l-au înțeles șoarecii” sau ”Dacă ar știi toa’șu’ ce ne fac ăștia” sunt chestii slabe care sunt de regulă lansate tocmai de către organe în orice regim dictatorial ca să-i apere fața tiranului. Stau și mă întreb cum de puteți mușca la chestii așa de slabe ca astea…
Toa’șu’ știa el foarte bine care e treaba, iar șoarecii nu ar fi îndrăznit să miște în front că zburau mintenaș la munca de jos. Chestiile absurde care nu se întâmplau până la urmă erau tot cloceli ieftine ale organelor. Se lansau întâi un zvonuri despre măsuri absurde ce duceau boborul la exasperare și după aia nu se întâmpla nimic. Iar prostimea zicea cu satisfacție că „Uite bă că nu-i totuși chiar așa de prost” sau ”Că aflat de porcăria asta si a oprit-o” și înghițeau mai ușor monstruozitățile regimului, sărăcia și mizieria endemice.
Cât despre chestia cu chiriașii băgați cu forța în apartamentele cumpărate, aia deja începuse de prin 1987. Numai că începuse progresiv în orașele mai mici din Vechiul Regat, unde lumea e mai supusă și înghite cam orice până-n zilele noastre. Când eram în armată în 1988-1989 camarzi din Fetești, Râmnicu Sărat, Caracal, Mizil, Adjud povestau de faptul că devenise practică curentă repartizarea stagiarilor prin apartamentele cumpărate deja de oameni sub amenințarea că dacă nu-i primesc l-i se suprimă cartelele alimentre, adică pot să crape de foame.
Și aia cu expedierea pensionarilor la țară ca să moară mai repede, cred că era pe bune și avea șanse mari de aplicare. Chiar și în Coreea de Nord bătrânii începuseră să dispară din Pyongyang abia în anii ’90. Oarecum treaba începuse deja în România odată cu nebunia sistematizării satelor. Oameni bătrâni de la țară erau alungați din casele lor și mutați în blocuri de beton din comunele „sistematizate”. Alea nu aveau încălzire iarna și nu aveau nici apă curentă. Bâtrâni de 70-80 de ani erau forțați șă coboare & urce câte 2-3 etaje ca să ia apă sau să mergă la toaletele din afara blocurilor (am văzut o monstruozitate din aia cu ochii mei). Asta combinată cu faptul că nu mai aveau nici animalele și nici micile grădini din jurul caselor din care se hrăneau, îi duceau la exterminre garntată și rapidă. Mulți din ei aveau pensii de sub 100 de lei. 20 de pâini (care oricum se găseau cu greu la țară) costau cam 100 de lei. De aici și până la trimiterea pensionarilor dprin orașe la țară ca să moară (după modelul socialismului nord coreean) mai era doar un pas. Un pas de care i-au despărțit doar gloanțele ce i-au venit de hac Stejarului din Scornicești. Pe care iată cum îl regretă azi cu atâta amar pensionărimea. Mare păcat că n-avură ocazia să se bucure de el măcar încă vreo câțiva ani, că-i scăpa Pingelică rapid de griji și necazuri :P
Deoarece mai mulţi comentatori au abordat subiectul demolărilor, mi-am adus aminte de principala problemă întâmpinată de comunişti: exproprierile. Acestea acţiuni erau scumpe pentru autorităţi şi, dacă nu mă înşeală memoria, Nicolae Ceauşescu a discutat despre valoarea exproprierilor în 1979 sau 1980. El a avut de ales între 10% şi 15% din ceva. Nu mai ţin minte exact din ce, dar caut prin arhiva mea stenograma respectivă şi poate mai scriu un articol pe această temă.
La evaluarea locuinţelor care se expropriau în favoarea statului român începând din decembrie 1979, cuantumul despăgubirilor a fost micşorat cu 15% faţă de limita minimă a tarifelor cu care autorităţile comuniste de la Bucureşti vindeau locuinţe din fondul locativ de stat. Cu alte cuvinte, proprietarii locuinţelor expropriate erau înşelaţi de Nicolae Ceauşescu – preşedintele României fiind cel care a stabilit regula respectivă. Şase ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu a pus gând rău şi monumentelor funerare din cimitire.
Mulţumesc tuturor comentatorilor care m-au ajutat să înţeleg acest subiect şi din perspectiva despăgubirilor care se acordau pentru locuinţele expropriate.