E plin internetul de meme de genul acesta: un fund de lemn cu un boț de mămăligă pe el, sau cu o felie de pâine cu untură (acompaniate sau nu de brânză și ceapă), cu legenda ”Mai ții mine ce bun(ă) era?” Sau fotografia unei ”Eugenii”, alături de care scrie: ”Bucuria copilăriei noastre!” E în aceste meme ceva de reclamă vintage la un soi de (agro)turism ecologic: o escapadă de vacanță într-o ”lume simplă”, în care redevenim copii, lipsiți de griji și capabili să se bucure de tot. Evident, pentru că acum – ca-n orice vacanță ce se respectă – totul e plătit în avans și, pe banii noștri, suntem serviți ca niște autentici clienți. Dar, ca să uităm asta, mai vrem și un pic de ”suflet”, de story, de ceva lăcrămos cu care să meargă și tăria de după. Iar la mămăligă îi mai adăgăm și șuncă prăjită, și brânză de burduf, și unt, și smântână, ”ca la bunica”. Numai că bunica – săraca! – nu împodobea niciodată așa mămăliga. De regulă, a ei era simplă, cu lapte sau cu ce s-o mai fi nimerit, dacă nu cumva natur. Timp de veacuri, pentru țăranii autohtoni mămăliga – cu boala asociată ei, pelagra – a fost semnul patent al sărăciei. Așa că, onest vorbind, nu e nici un motiv de-s suspina după ”pita unsă” și mămăliga ”de acasă”: dacă ne apucăm să le facem, prima ia maximum două minute, iar a doua maximum jumătate de oră, ambele (în varianta simplă) cu ingrediente de câțiva lei. Dacă ne podidește nostalgia, putem renunța la chipsuri, la mâncarea thai (adusă de Glovo), la ieșitul în oraș după fructe de mare și vol-au-vent-uri și ne putem face, pe loc, o pâine cu untură sau o mămăliguță ”ca la mama ei”. Nici una, nici alta nu se supără dacă plângem pe ele de dor și de jale. Ba, dacă chiar vrem să ne actualizăm copilăria, putem mânca pâinea rămasă și mămăligă uscată și a doua, și a treia zi. Ca să ne aducem aminte ”ce bună era”!
Cât despre ”Eugenii”, n-avem ce face, ne-a mai rămas doar numele, stingher. Știu, se găsesc și acum în ABC-uri, dar cele de azi n-au nimic de-a face cu cele de pe vremuri. Dacă îți iei una acum, muști din ea ca din fursec; cea originală era tare ca piatra și nici părinții – dacă nu voiau să te scape de dinții de lapte – nu te încurajau să te lupți cu ea. Cine-și mai aduce aminte, știe că despărțeam cumva cei doi biscuiți și, apoi, lingeam sau – după caz – rădeam cu incisivii (asemeni șoarecilor) crema dintre ei. Cremă, vorba vine, era ceva tare ca mortarul, însă – de la atâta luptă – părea că are și gust. Ca termen de comparație, nu știu ce să vă recomand: luați pâine neagră, lăsați-o câteva zile să se uște, mai stropiți-o cu apă, mai lăsați-o să se uște și când e beton, înfigeți-vă colții în ea. În mod cert dentistul dumneavoastră se va bucura. Îi puteți spune că ați vrut să simțiți textura ”Eugeniilor” de altădată. Pe deasupra, instrumentarul din cabinetul lui vă aminti de ”albinuța” din copilărie!
Mai avem și o poză campestră, cu niște colectiviști la umbra unei combine, tăind din brișcă franzela și clisa. Tovarășii cu tovarășele ”lucrători în sectorul agricol”, fără distincție de sex, de nație (cei din celebra imagine sunt sovietici, nu de-ai noștri), de avere, de credințe, încremeniți într-o tinerețe fotogenică și suspendați în clipa de grație dinainte de-a mușca din franzelă și de-a tăia slănina. Chiar așa era? Se-nghesuia lumea pe ogoare la agape cu ”bunătăți tradiționale”? Oare de ce bunicii dumneavoastră de la țară au pensia mai mică decât cei de la oraș (deși au lucrat la fel de mult)? Discrepanța de salarizare (care s-a păstrat pe toată durata comunismului) nu face și ea parte din acel timp ideal? Și dacă-i mai ascultați, nu vă povestesc bunicii de la țară (cu acel aer de oameni încercați de viață, cu care părinții lor povesteau de război) cum se fura voinicește de la ”colectivă”? De ce cu-atâta entuziasm eco-agricol erau aduși toamna soldații și, după ei, elevii să adune ce era de adunat de pe câmpuri? Și care părinte de-atunci și-ar fi dorit ca odrasla lui s-ajungă ”muncitor manual” la fermele socialiste?
Totul era ”bio” atunci? Chiar așa? Dar de faimosul ”salam cu soia” – care devenise simbolul nu al soiei, ci al ”înlocuitorilor” ce proliferau peste tot (și al incapacității agriculturii socialiste de a hrăni populația țării) – vă mai amintiți? De ”nechezol” și de cicoarea pe care-o spărgeam cu toporul ați uitat? Și pe-acel echivalent aviar al scheletelor din lagărele de concentrare care erau ”puii de Crevedia” nu-l mai ține nimeni minte? Se spunea (poate-i o simplă legendă urbană – dar răspândirea ei spune ceva) că de mici li se tăiau ciocurile deoarece, de foame, deveneau canibali. Cât despre cele ”de la bunica”, cei care-ați avut bunici la țară poate vă mai amintiți de bucuria cu care se furau – cu găleata – nitrați lăsați de basculante pe marginea câmpurilor și se făcea trafic cu ”concentrate” de cei care lucrau la ferme. Legumele și fructele din grădină erau ”naturale” pentru că erau semi-sălbatice, cultivate artizanal, slab întreținute (nu vă trezea bunica dimineața la strivit larvele gândacilor de Colorado?), supuse intemperiilor și dedicate unei economii de subzistență. Dacă cumva depășeau cu puțin acest prag, surplusul (adică cele mai bune produse) era vândut pentru a aduce câțiva bani necesari întreținerii gospodăriei.
Nu știu cum am ajuns să facem confuzia aceasta ca, din faptul că bunicii erau pensionari, să ne imaginăm – acum – că la ei, la țară, era ca la pensiunile actuale: natură, libertate, produse autentice, decor folcloric, o lume binedispusă și mereu atentă la dorințele clientului. Lumea satului nostru n-a fost niciodată așa ca-n filme, basme și poezii; singura ei constantă istorică a reprezentat-o sărăcia. Vreme de veacuri, aceasta a produs abrutizare și singura rezistență față de ea a fost faptul de-a face cu copii, cu speranța că măcar ei vor avea o altă soartă. Când barierele feudale – ce-i legau pe oameni de glie – s-au rupt (după 1921 la noi) a început lungul exod al ruralului către oraș, care continuă și astăzi. Dumneavoastră, domnilor nostalgici, de ce-ați plecat din locurile idilice ale ale copilăriei? Pentru că vă doreați să trăiți în secolul XX sau XXI, nu în Evul Mediu. Vă doreați WC în casă, apă la robinet, mașină să vă puteți deplasa, școală bună pentru copii, spital în apropiere, un job în care măcar copiii să-și poată valoriza cunoștințele obținute-n școli. Când le ai pe toate-acestea, pâinea cu untura și mămăliga mâncate ocazional au ceva din dulceața amintirilor; dar când nu le ai, au amărăciunea eșecului și a zădărniciei.
Da, dar măcar ”atunci se făcea școală adevărată”. Și ne sunt dați ca exemplu elevii solemni și fetele cu cordeluță de la serbări, ba chiar și niște voinici ce cară lădițe la ”practica agricolă” de pe câmp. Sigur că da; se făcea carte la fel ca acum: în cele două licee care contează în municipiile reședință de județ (și chiar și-n acelea, doar în anumite clase). Acolo se învăța pentru facultate, la care intrau 3,5 % dintre elevi. În 1989 eram aproape 23 de milioane și aveam 160 de mii de studenți (eșalonați pe patru ani de studii)! De-aia ”se făcea școală”, că te-mpingeau părinții, cu palma și cu meditațiile, să faci orice ca să scapi de ”sectorul zootehnic” și de minele din Valea Jiului. Și se făcea, nu zic nu: cu tras de păr, cu pocnit cu liniarul și cu arătătorul, cu dat cu capul de tablă, cu înjurături și cu câte și mai câte. Școală adevărată! Acum, ce-ați spune dumneavoastră, ca părinte, dacă cel mic (fată sau băiat, nu conta – pe vremea aceea nu se făceau diferențe de gen) v-ar veni acasă cu perciunii smulși și cu arcada zigomatică umflată după ce proful de matematică – sau de orice materie – i-a dat câteva ”încurajări”, așa, din voleu? I-ați mai da o porție și-acasă, ca ”să se-nvețe minte și să se-apuce de treabă” – nu?!
Cum se-nvăța atunci? Puteți s-o vedeți și azi: mergeți la marginea orașului în care locuiți, la vreun ”colegiu tehnologic” unde sunt repartizați cei cu medii puțin peste 5 la Evaluarea Națională. Veți regăsi – cine știe?, poate cu plăcere – atmosfera Liceelor Industriale de altădată. O lume sastisită, neinteresată de nimic, decât eventual de-o mică bișniță, profesori ce fac ”afaceri” cu elevii, note ce ”se trec” din oficiu (nu vă imaginați că pe vremea lui Ceaușescu vreun director voia să raporteze absenteisme, neprezentări și căderi în masă la Bacalaureat. Se copia pe rupte și atunci.), examinări și examene ce se cumpără etc. Pe scurt: ”școala vieții”, la capătul căreia primeai o ”diplomă” ce-ți dădea dreptul la munca pe trei schimburi în uzinele patriei. Acum, onest vorbind, ca să dai la strung, să-mpingi vagoneți sau să conduci un tractor era suficient să știi cam ceea ce învață un nepalez în maximum trei zile. Restul? ”Ani de liceu, ani de liceu…” cu prima țigară, prima beție, primul sărut… La mai mult era riscant, că anti-baby-uri nu erau, avortul era penalizat prin lege (și era făcut – cu toate riscurile – artizanal, iar când eșua, fata era lăsată să moară sângerând în spital, dacă nu spunea ”organului” cine-a ajutat-o) și – dacă nu știai ”să te învârți” – după ce-ai spart-o, trebuia s-o iei, ca pe bibelouri. Evident că fetele nu făceau parada modei cu haine provocatoare la școală, căci – pe vremea aceea – eram cu toții ambalați în uniforme (de certă inspirație asiatică). În schimb, era acceptată totuși o mică diversitate vestimentară iarna, când puteam sta cu paltoane, căciuli și mănuși chiar la ore. Atâta ne-nfiora ”școala cea adevărată”!
De unde-au apărut aceste enormități scrise în marginea unor fotografii de epocă (ce amintesc involuntar de tristele platitudini pe care le însăilam pentru cei de-acasă pe ilustratele – false și ele – din tabere)? E un prag, uman, la care nostalgia poate fi înțeleasă: omul în vârstă declină fizic, are tot mai multe probleme, tot mai multe restricții, e (aproape) ieșit din societate, adesea uitat de copii și de nepoți, pradă singurătății și neputinței. Ar vrea să se întoarcă într-un alt timp, când era sănătos, când era înconjurat de familie, câd lumea i se deschidea și totul părea posibil. Acum, nu mai are nici măcar cui să i-l povestească. Și, tocmai de aceea, din petecele lui decolorate reconstruiește un timp ideal a cărui principală caracteristică e aceea că e opusul prezentului. Tot ceea nu merge acum, atunci era perfect. Firește că o asemena viziune e iluzorie. Dar ea e tot ceea ce i-a mai rămas unui om căruia viața i-a luat totul. Acel vârtej al istoriei de care vorbea Walter Benjamin l-a scos din casa părinților lui, comunismul i-a luat tinerețea și tranziția vârsta matură, nedându-i în schimb decât o pensie de nimic, capitalismul i-a luat copii și nu mai are alt orizont decât televizorul și rafturile de reduceri de la supermarketuri. Probabil că e sătul și de acestea, însă dincolo de ele și de nostalgiile lui nu mai e decât nimicul, de care se teme și cu care, totuși, începe să se obișnuiască.
Dar, dincolo de oamenii particulari mai e ceva; o problemă socială. Modernitatea noastră abia acum atinge un point de nonretour. Timp de decenii, am rămas aproape de casă, de familie, de micul univers în care am crescut și care ne-a oferit – mereu – iluzia unui safe space la care ne putem întoarce oricând. De fiecare dată când încercările noastre de-a construi ceva (cu Carol al II-lea, cu Antonescu, cu Ceaușescu, cu prima tranziție) au eșuat, ne-am întors – asemeni lui Anteu – la pământul copilăriei și la ”iarba verde de acasă”, ca sol al ”regenerării naționale”. La blouse roumaine, sarmaua națională, Nadia, Hagi și ”echipele de aur”, credința omului de la țară (considerată ”curată”, în ciuda a multe straturi magice), sufletul ”simplu” (căci needucat), apa de izvor, fructele (prăfoase) de pe marginea drumului etc., toate au alcătuit decorul clasic al unui romantism paseist ce se opune modernizării industriale (cu urbanizarea și școlarizarea ei). Zeci de ani, această tentație ”pășunistă” a fost semnul faptului că procesul modernizării era în criză: dar așa în criză cum era, el continua să aspire populația satelor care aspira la ”o altă viață” decât cea a părinților și a bunicilor legați de glie. Ceea ce vedeam astăzi e, într-un fel, același lucru (cu actualizarea clasicelor pattern-uri mito-poetice), dar, pe de altă parte, e ceva complet diferit. Căci, acum, nostalgia trecutului se proiectează pe fondul reușitei modernității.
Pe de o parte, orașele noastre – așa cum sunt ele – arată tot mai mult ca orașele lumii dezvoltate (sigur, nu doar la capitolul beneficiilor, ci și la cel al problemelor – urbanizarea de favelă, extincția spațiilor verzi, traficul cu orice, inclusiv cu ființe umane, supraîncărcarea rețelelor de canalizare și de circulație, creșerea costurilor vieții etc.) . Dar, dincolo de toate – și cu multele handicapuri are unei ruralități neconsumate – începem să trăim ca orășeni. Pentru copiii de azi, aceasta e viața pur și simplu, nu una din formele ei, între care și cea rurală. În câțiva ani ”Amintirile din copilărie”, la fel ca ”Moromeții”, le vor deveni initeligibile tinerelor generații. Poate va trebui să construi parcuri tematice la țară, unde copiii – sub supraveghere – să imite ceva din felul de-a fi (fost) al lui Nică și-al lui Niculae. Și aceștia sunt autohtonii! Ce să spunem despre cei plecați, unde – în prea multe cazuri – copiii abia mai înțeleg ceva din română, dar nu o vorbesc de loc. Pentru aceștia toți, viața e aceea din centrul orașelor, dublată de cea de pe rețele și de cea din seriale. Nostalgiile lor – căci nimeni nu scapă de asta – vor viza cine știe ce gadgeturi care, în mod cert, părinților lor nu le spun nimic.
Iar criteriul vieții – să fim onești, și pentru noi, și pentru ei – este și va fi confortul. E greu să ne imaginăm, pe căldurile acestea, ce am face fără apă caldă curentă și fără frigidere. Imaginea țăranilor cu cloape de paie găurite, mergând desculți la coasă sau la scos cartofi e la fel de ”romantică” precum cea a edecarilor de pe Volga (a acelor nefericiți care, de pe malul fluviului, trăgeau cu parâme groase navele îmotriva curentului). Tot așa cum pentru Volga s-au inventat motoarele de navă, și pentru viața rurală s-au inventat tractoare (de zeci sau sute de mii de euro), cu aer condiționat și cu comenzi electronice. Spectacolul subdezvoltării ar fi menit a ne propune semicivilizația ca formă de asceză și travaliul dur ca modalitate de disciplină. Numai că tocmai confortul acesta, pe care ni-l dorim cu toții – părinți și copii deopotrivă, erodează mereu ”greul vieții” după care suspină nostalgicii. E adevărat că fără o anumită de disciplină și fără exercițiul rigorii nu se poate articula nimic, nici în viața oamenilor, nici în societate. Numai că lumea în care intrăm e chemată să-și găsească propria cale a asumării disciplinei. Faptul de-a o celebra pe cea de care-am avut noi parte e – pur și simplu – anacronic. Modernizarea noastră a reușit – în sfârșit! – dintr-o rațiune foarte simplă: acum, trecutul nu ne mai e un ghid salvator în fața șocurilor prezentului. Și, ca atare, nostalgia – întoarcerea în trecut – nu ne mai oferă posibilitatea reconectării cu solul original. Indiferent dacă am plecat din țară sau doar ne-am oprit în marile ei orașe, acum nu mai avem unde ne întoarce.
Mămăliga de pe fundul de lemn și felia de pâine cu untură nu sunt nimic altceva decât deopotrivă apeluri și medii ale regăsirii. Dacă ai mâncat vreodată, la foame sau între două ture de joacă, o bucată din aceste alimente umile (sau din oricare altele), dacă ai purtat uniformă sau cordeluță și ai fost la ”parctica agricolă”, dac-ai avut bunici la țară și ai umblat cu tramvaiul în oraș, atunci nu suntem niște străini. Avem ceva comun, avem povești care seamănă și – în pustiul ce crește în jurul nostru – ni le putem împărtăși. Semnele acestea, ultimele semne ale unui lumi naufragiate, ne leagă încă și – cine știe? – ne-ar putea aduna. Numai că în toate acestea nu e speranță, ci – dimpotrivă – disperare. Mămăliga, pâinea unsă, uniformele și tramvaiele ne-au ținut împreună nu pentru că noi voiam să stăm împreună, ci pentru că ne legau în țarcul sărăciei, al mizeriei și al lipsei de orizont. În clipa în care porțile acestui țarc s-au surpat – acum 35 de ani – am început să trăim și, ca ființe vii și autonome, să vrem fiecare ceva. N-am vrut să mâncâm, la grămadă, mămăligă, nici să ne agățăm unii de alții pe scările tramvaielor, parcurgând aceleași trasee ale sclaviei la fabricile de stat. Ne-am dorit să mâncăm în restaurante, să călătorim (unde vrem) în mașini proprii, să ne facem case (nu să stăm la bloc), cu mobile în trend (nu cu cele trei variante ale industriei lemnului din socialism), cu elecrocasnice străine (nimeni n-a plâns după frigiderele ”Fram” și ”Arctic”), să facem facultăți (nu să mergem ”în producție”) și să ne deschidem firme. Ne-am dorit să trăim mai bine, convinși că – dacă vom reuși – copiii noștri vor trăi și mai bine.
Și toate acestea ne-au purtat tot mai departe, nu doar în timp, ci și unii de alții. Ne-am închis în problemele noastre, cu taxe, cu rate, cu program fix, cu ore suplimentare, am trecut de la una la alta, am schimbat orașul, am schimbat țara, apoi au venit copiii și – cu ei – alte probleme. Ne-am văzut – dacă ne-am mai văzut – când – cum, pe fugă, constatând cât de mult s-au schimbat ceilalți, am descoperit că dincolo de poveștile de la lucru, conversațiile patinează și că acel ”mai știi tu?” care ne făcea să izbucnim în râs sau să ne-roșim cade în gol și ricoșează pe crusta pe care-au întărit-o zilele și obligațiile pe noi. Amintirile – mai mereu rescrise până la transformare – aparțin altor vieți. Și, poate, cum se spune acum, ”altor variante ale noastre”, unor avataruri care circulă autonome în spațiul virtual al trecutului. Singurul lucru real e, iată, cafeaua aceasta, pe care unul din noi o va plăti. La fel ca mămăliga sau pâinea cu untură.
În fapt, singurul lucru pe care-l mai avem în comun e tocmai cel care ne desparte: interesul personal. Și pe măsură ce el devine mai imperativ, ne despărțim tot mai mult, asemeni galaxiilor în întunericul sideral.
Măcar de am avea un trecut!
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Bravo !
ceva ideologie ? ceva valori c o m u n e de aparat ? teluri (un fel de target-uri, da’ mai nemateriale, idealiste) ?
Da, asa e, dar… exista oameni care pastreaza in amintiri ce a fost frumos si sunt gata sa uite tot ce a fost rau, dar si invers. Oare cum e mai bine?
Sigur ca nu mai suntem cei care am fost odata, dar totusi amintirile sunt parte din noi, mai ales ales despre trecut. Hai sa fim un pic romantici…
P:S Am fost la Oradea, voi scrie un reportaj despre..
https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2024/07/amintiri-din-trecut.html
Dincolo de amintiri, mai există ceva: din câte spune BNR, ”nostalgicii” din UK au trimis peste 1,5 miliarde de euro în România, iar ”nostalgicii” din Germania, aproape aceeași sumă. În total, peste 6 miliarde de euro a primit în 2023 România, iar asta doar prin canale oficiale de transfer de bani. Suma totală se completează cu cheltuielile celor care au venit personal în România în 2023, cu sumele trimise prin cunoștințe etc.
Aprope aceeași sumă, tot peste 6 miliarde de euro, a primit România și în 2022, din partea acelorași ”nostalgici”. Dar e la modă să-i desconsiderăm, că numai niște fraieri ar trimite atâția bani în România.
De unde stiti ca toti acestia sunt nostalgici?
Nu am scris nostalgici, am scris ”nostalgici”.
Și cine s-au folosit de ei…??
Sunt realmente enormități concluziile ca, îndrăzneala de a observa ca trenurile se deplasau în România cu o viteză medie de 85 km/h, iar astăzi viteza este de pe calea ferată este de 45km/h, sau ca în 14 ani, între 1975 și 1989, cu tehnologia de atunci s-au construit 60km linii de metrou, iar în următorii 35 de ani, cu tehnologie modernă, au fost construiți 20km, reprezintă nostalgie!
Autori care doresc să epateze concluzionează ca românii iubesc dictatura ceaușistă și lipsa oricăror drepturi cetățenești. Enormități! Nu este nicio nostalgie față de dictatura și autoritarism.
…Dar guvernanților PSD PNL si fidelilor acestora le este mai la îndemână să spună ca românii sunt nostalgici după dictatură decât să-și recunoască incompetenta și neputința. Pentru ca nici nu le pasă de transport feroviar, sau cu metroul etc., le pasă doar de modul în care pot transfera fraudulos o cantitate cât mai mare din resursele publice în proprietatea privată a lor și a apropiaților, fără a răspunde în fața legii.
Povestea cu trenurile e mult mai complicată: orașele s-au extins și numărul trecerilor la nivel cu calea ferată a crescut. Trenurile de azi circulă prin localități pe distanțe mult mai mari decât în urmă cu 40-50 de ani. Acolo unde lipsește vizibilitatea, trenurile au astăzi limită la 30 km/h la asemenea treceri la nivel. Pe vremea lui Ceaușescu nu aveau. Fluierau de 3 ori când se apropiau de trecere și asta este, fiecare cu norocul lui. Astăzi, în cazul unor accidente, trenul oprește până la finalizarea cercetărilor de la fața locului. În urmă cu 40-50 de ani, trenul nu oprea în caz de accident, exact cum nu oprește azi dacă dă peste un urs.
România ar avea astăzi nevoie de vreo 3.000 de kilometri de căi ferate noi, pentru a avea un sistem feroviar funcțional. Și pe vremea lui Ceaușescu s-au desființat căi ferate moștenite de la Imperiul Austro-Ungar. Problema etatismului datează de pe la 1870 în Vechiul Regat, în timp ce Imperiul Austro-Ungar a umplut Transilvania de căi ferate private. Dincolo de cele serioase, de lung parcurs, pe 1435 mm, pe toate coclaurile erau linii înguste de 760 mm, mii de kilometri în total. Nici astea nu le construise Ceaușescu, el doar le moștenise și din când în când mai desființa din ele.
Ei… lasa, ca mamaliga nu a imbolnavit pe nimeni de pelagra. Mamaliga cu porumb stricat a facut-o. Si o face, doar ca nu se mai maninca porumb stricat.
Ce sa spun, uneori am chef de o felie de paine cu zahar (uzi painea si presari zahar pe ea) sau paine cu untura. Dar nu poti, caci analizele sunt in pioneze. Glicemie mare, colesterol rau etc.
Cine vrea, poate gasi asa ceva. Nu e greu. Daca poti!
In privinta mamaligii, vezi la Calistrat Hogas: mamaliga cu mujdei. Atit. Daca mai gasea si cativa hribi sau ciupercute sa le puna pe jar, era banchet imparatesc. Si zau ca erau bune. Am facut un chef la Pietroasele cu colegii de santier (argheologic). Ciuperci fierte si altele fripte, cu mujdei, mamaliga si vin. Wow!
Eugeniile… depinde. Cele proaspete erau bune. Dar schimbau mereu crema. Vezi turta dulce care era ca piatra si nu avea suficiente mirodenii. Napolitanele erau bune, daca erau proaspete. De obicei, le tineau prea mult prin depozite si puteai sa te imbolnavesti de la ele si crema lor.
Povestea este ca nostalgia asta e ridicola, caci orice gospodina sau om gospodar poate sa faca rost de produsele respective. La preturi modice.
Poate fi la mine, nostalgie, ca nu am voie. Dar cei cu voie de la medic… de ce sunt nostalgici?
(Nu mai vorbesc de pomana porcului, musai cu mamaliga si acrituri.)
Salut reluarea productie de ciocolata cu rom. O idee buna.
Sunt nostalgici dupa copilaria lor, nu dupa sistemul ala. Si cine nu e nostalgic, cand isi aminteste copilaria sau tineretea gona dupa ………
ai uitat de mamaliga cu magiun (iar daca mamaliga era de ieri, o puneai pe plita cateva minute) si, off (!) turta dulce’n ceaiul de Craciun (apa fiarta cu coaja de portocala – acu’ e tarata coaja) . Dle Maci, copii (intre 2 jocrui, ca si junii, ca si iliarii si maturii, m a n a n c a de f o a m e . Nu cred ca acu’ mananci doar de dragu ca esti la carciuma de fitze si, iti zbiara gutasisalam’n ureche (cand nu e martor la fo’ crima). S afim seriosi, nu mergi la carciuma mancat mergi sa te indopi .
Pelagra este carenta de vitamina B3.
Adica persoanele acelea mancau atat de prost, incat avea carente serioase, imbatraneau si mureau inainte de vreme.
Iar nostalgia este intretinuta in scop de propaganda, si cam atat.
si porumbul stricat mai are vitamine?
nu eu am facut afirmatia; este a unui medic celebru, cu intense lucrari de cercetare; care s-a si certat cu mai marii zilei pe tema; il chema Victor Babes; de altfel, dupa ce a identificat cauza bolii (porumbul stricat), oamenii au inceput sa se fereasca si imbolnavirile au inceput sa scada;
in ce priveste Calistrat Hogas, ne prezinta -chiar la inceputul cartii de drumetii- prinzul obisnuit al unor oameni simpli; si mamaliga se servea de trei ori pe zi; cu sau fara nimic altceva alaturi; eventual un bors de post; si cartofii nu prea erau raspinditi pe atunci, la tara;
multumesc pentru precizarea tehnica, dar oamenii sunt mai putin interesati ce vitamina lipsea; mai mult interesa ce mancau; caci bolile de nutritie pleaca de la alimente
suntem de acord cu nostalgia pentru sistem; intretinuta artificial, cu aspecte ridicole, daca stai sa te gandeti;
nostalgia personala e alta poveste; adica vreti sa spuneti ca un barbat batrin nu-si aminteste cu placere cum alerga dupa fete? si le facea una si alta? sau femeile in varsta nu-si amintesc cu placere de cum aratau si cum intorceau toti baietii capul dupa ele? ba si alte chestii…separati nostalgia pentru sistemul ticalos, de nostalgia personala, dupa virste placute;
de altfel, numai de bine!
Nici nu știu ce să mai zic. Nostalgia și Istoria vor dispărea ca valori sociale/individuale iar în locul lor va veni un Viitor FĂRĂ VALORI.
Nostalgia este un sentiment, istoria este stiinta si trebuie studiata, iar valorile sunt personale, dobandite prin educatie.
Ce numesti dumneata valori sunt de fapt politica impusa, propaganda, gargara cu directie politica / electorala.
Felicitări ! Nici un ”dilematic” sau ”22”-ist nu a fost (și NICI NU ESTE) capabil de o asemenea analiză biciuitoare ”pînă la os”.
Superb scris…cata intensitate si emotie concentrate in aceste cateva cuvinte! O lume care s-a dezintegrat acum 35 de ani dintr-un trecut cladit pe fundatii de aer. Noi, astazi, nu suntem decat reflexul unui trecut demult apus.
Excelent – nimic de adăugat.
Ei, lumea uita si trecutul e privit prin niste lentile deformate colorate. Am trait Epoca de aur, iar amintirile placute sunt doar datorita familiei, prietenilor si tineretii. Nu regret mare lucru din organizarea sociala de atunci, magazinele goale, programul de 2 ore la tv in ultima perioada pline de poezii patriotice si osanale aduse Impuscatului, taierea curentului, lipsa apei calde, cozile la magazine pt orice.
In magazinul Alimentara (unde acum e un Mega) intrai iar la paine aveau doar 1 fel, la carne aveau gheare de pui si gaturi, la autoservire conserve si gemuri proaste, la dulciuri niste bomboane tari ca piatra si eventual glucoza baton, etc. Pt orice era mai bun trebuia sa stai la cozi imense, cand bagau, sau sa ai pile. Cum noi nu aveam pile, stateam la cozi pt portocale, carne, zahar, etc. Sau ratiile alea idioate, 0,5 kg de zahar pe luna parca de persoana, 1 l de ulei, samd. POrtocalele sau bananele erau mare lux. Mandarine cred ca am mancat doar de cateva ori inainte de 90. Daca aveai rude la tara mai faceai rost de o carne, niste oua, lapte, carnati.
Seara invatam la lumina unei lampi cu gaz fiindca se taia curentul des, caldura nu se dadea iarna, apa calda mai mult nu se dadea, ce sa mai … conditii de evul mediu.. Numai niste inconstienti pot regreta perioada comunista.
Adevărat graiesti!
Excelentă demantelare a nostalgiei folosită ca propagandă a insidiosului „inainte era mai bine”!
Nu era mai bine! Eram mai tineri și nu știam că se poate și altfel.
În rest, totul era mai negru – la propriu – și mult mai fără speranță!
…de mii de ani, omenirea a avut ” un trecut”. Altfel, n’ar „fi. Apreciez articolul, deși are o tentă pesimistă.Ceea cu nu’l face mai puțin relevant. „Prezența” trecutului, „garantează ” prezența viitorului (…). Articolul este pentru 65+…o frescă a trecutului apropiat…are multă EMOȚIE… și, RECOMANDAT în REeducarea nostalgicilor fără gândirea critică de „așteptat”(…) la vârsta lor.Mecanismul (!?!) psihologic generator de nostalgie maladivă, este simplu și normal: la scara vieții umane, TINEREȚEA „genera” toată potența umană, totul era surmotabil…nu era „timp” pentru, întrebări. Era timp pentru…trăit.Timp pentru întrebări… este de la 65+. Mă încearcă o jenă mentală, la auzul lamentării de genul ” atunci era mai bine” .Îmi vine să-i întreb. : tu știi CE presupune sintagma „bine” ? … spre „fericirea” mea…NU ( prea mai) am pe cine întreba. In căutarea multor răspunsuri ( 99%) …mereu același cerc „vicios” din care nu pot ieși : lipsa EDUCAȚIEI. ATUNCI… și ACUM. Noroc , că limba română, cu toată versatilitatea ei (…) definește ” EDUCAȚIA în termeni neechivoci( !?!). limba română NEfiind ” negociabilă”. FELICITĂRI 🫂 !
Scris frumos, cu suflet, dar cred ca nu e chiar atat de rau, asa cum nu era nici atunci. Dar e firesc sa fie dupa circa o jumatate de secol o diferenta semnificativa, si asta o putem observa in toata lumea si la toata lumea. Desi progres nu inseamna intotdeauna mai bine, sper ca putem fi optimisti in ceea ce ne priveste.
Nenorocirea e alta. Și anume că,azi, valorile morale și sociale s-au relativizat în asemenea hal încât nu mai știi ce e rău și ce e bine. Din această cauză unii plonjează în bigotism religios sau mitomanie, alții intră în stări anarhice sau antisociale. Această lipsă a valorilor sociale este valabilă și în Vest, unde tehnologia și progresismul propovăduiesc anularea valorilor sociale și culturale clasice, dar nu pun în loc nimic, crescând anarhia socială(vezi cazul Franței). Lumea devine din ce in ce mai urâtă și insuportabila.
Fix pix nimix.
Bigotismul este prin definiție religios și a fost „fundalul” istoriei omului. Mitomania, „stările anarhice” și atitudinile antisociale sunt și ele metehne vechi.
Ce valori sociale clasice (?) riscăm noi să pierdem? Poți fi mai specific?
La ce anarhie socială crescândă faci dumneata referire? Lunând-o de la Bonaparte încoace… Revoluția de la sfârșit de secol XVIII? Cea din 1830? Cea din 1848? Poate comuna Franceză ce a guvernat după războil franco-prusac? Grevele violente din 1890? Masacrul muncitorilor italieni din 1893? Antisemitismul de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX? Grevele violente de la inceputul secolului XX? Cele din perioada interbelică? Cele din perioada de după cel de-al 2-lea război mondial? Vezi dumneata când spui vezi cazul Franței trebuie să fii mai specific de-atât. Și dacă e să analizăm la rece, mișcările sociale de astăzi sunt mult mai rare și mai anemice decât ce-a fost.
„Lumea devine din ce in ce mai urâtă și insuportabila.” Mai închide și tu pc-ul și du-te și atinge iarba, plimbă-te cu familia și lasă doomsaying-ul… vor sări alții să ridice ștafeta, stai liniștit.
De acord cu ideea articolului. Scuza oricărei nostalgii e trecerea ireversibilă a timpului. Circumstanțele propriu-zise au fost trăite diferit de către fiecare, iar ajungând la maturitate ori senectute, ești nostalgic cu adevărat doar față de copilăria ori tinerețea care nu se mai pot întoarce. Restul e ideologie, percepție eronată. Dar mai e ceva de spus: modernizarea forțată din timpul dictaturilor românești succesive, începând cu 1938 și încheind cu 1989 i-a mutilat pe oamenii respectivi, fie că și-au dat seama, fie că nu.
Aoleuuuuuuu! Simone Weil altfel zicea și altfel făcea!
Nostalgia mă face să oscilez între a asculta acum „Those Were The Days”, „My Way” și „Que sera, sera”.
La urma urmei „Who Wants to Live Forever”?
Eu nu.
Chapeau.
Am trait circa trei decenii ani inainte de 1990 si restul dupa. Atat in Capitala, Constanta cat si in mediul rural din cateva comune din jurul Bucurestiului. Saracie era si atunci, saracie este si acum. Ceea ce deosebeste saracia de atunci este ca multi nevoiasi nu cautau mancare in tomberoane si cosuri de gunoi. Eram mai milostivi, saritori si solidari. Exista si atunci unele lucruri pozitive desi mai ales dupa 1980 au dominat restrictiile si lipsurile. Cei care aveau bani nu prea aveau ce cumpara ca obiecte mai bune ori deosebite doar din cele refuzate la export sau magazine comturist, sau din micul trafic de frontiera. Cei de azi, multi dintre ei, cu salariul minim pe economie nu au bani desi exista o mai mare abundenta. Cert este faptul ca in Ro in 30 de ani nu avem un mediu privat bine consolidat si nicio o clasa de mijloc prospera. Multi au devenit bogati prin afaceri dubioase. Si nici nu se doreste asa ceva de catre toate guvernarile generale si locale pt ca altfel pierd voturile, puterea, privilegiile.
Astazi ai libertatea sa alegi. Multi au ales si si-au facut o viata mai buna in tari mai bogate sau mai bine administrate. Inainte nu puteai alege nimic. Trebuia sa inghiti tot ce hotara pingelica si sleahta lui.
Daca esti sarac azi e doar din vina ta.
„Daca esti sarac azi e doar din vina ta.” Asa e, asta e cea mai frumoasa poveste a capitalismului, ca dacă esti sărac e doar din vina ta, de parcă cineva își dorește să fie sărac. Nu contează că muncești pe brânci pentru salariul minim, nu contează că marea majoritate dintre romanii plecati in afara lucrează din greu tot pe bani putini si mai sunt si discriminați, nu contează că daca incerci sa iti deschizi o afacere esti coplesit din prima de birocratie si ti se pun bete în roate, nu contează că dupa 45 de ani nu prea te mai angajează nimeni pe un post cât de cât decent, astea-s detalii, omul in realitate dorește sa fie sărac. Mereu se vor gasi consolatori cu povestile lor, in care nu stiu ce sărac a reușit, prin muncă si perseverenta, sa ajunga miliardar in dolari.
Pentru multi, viata aia buna in tari mai bine administrate are un gust foarte amar si tot ce asteapta e sa-si termine de construit casa tot in Romania, unde vor reveni. Dar e placut sa intretinem miturile capitalismului, of course!
Ce trecut?
Generația dvs. s a trezit la începutul anilor nouăzeci cu clipurile și filmele unor artisti care făceau furori de decenii în lumea la care visați și la doar câteva un procente, din întreaga populație, avea un acces limitat…
Erați bătrân deja in 1990?
Eu îmi aduc aminte doar de penuria generalizată care a urmat unei perioade se relativă abundenta… și chiar bunăstare materiala. Și regret că acea perioadă s a suprapus pe maximum dezvoltării fizice și mintale din viața mea (dacă aș fi trăit în URSS, Polonia sau Ungaria… s-ar fi suprapus mult mai puțin)
Ne leagă doar propaganda anacronică a unui stat pe duca din toate punctele de vedere.
De câte ori dau pe FB de astfel de manipulari le dau replica ca sunt minciuni nostalgice și ms aleg cu înjurături ca le-am stricat amintirile
Comunismul a fost un lucru teribil intamplat in Romania. Si totusi multi il regreta, insa pentru motivele gresite.
Din punct de vedere al relatiilor umane, comunismul este unul dintre putinele sisteme de organizare sociala care a intarit legaturile in clan sau intre clanuri. Cu doua ore de televiziune in fiecare zi si cu acces mai greu la telefon in multe zone plus lipsa oricarei tehnologii de comunicare in afara banalei scrisori, oamenii trebuiau sa se bazeze pe interactiune personala. Erai cavaler la vremea respectiva, de cele mai multe ori trebuiai sa iti iei inima in dinti si sa ceri pe cineva la o intalnire personal, cu o potentiala umilire in proces. Oamenii erau mai adepti in a citi tonurile de voce si atitudinea corporala in lipsa tehnologiei, lucruri disparute pentru generatiile mai recente, dependente de tehnologie.
Tot din cauza lipsei de tehnologie si distractie, lumea petrecea mai mult timp cu prietenii, rudele si familia. Lucrul era limitat la opt ore pe zi, si timpul parea de ajuns mai pentru tot ce vroiai sa faci pentru ca nu erau distractii.
In anii de dupa comunism lumea a devenit o cursa continua, in care iti vezi prietenii si rudele mai mult online, potential te muti dintr-un loc in altul destul de des si depinzand de job, si ai uitat cum sa comunici personal.
Multi au uitat toate neajunsurile materiale, insa de fapt ce isi amintesc din vremea comunismului si il regreta din cauza asta era o stabilitate emotionala pe care o avea in relatiile lor personale, si care nu mai exista in ziua de azi.
„comunismul este unul dintre putinele sisteme de organizare sociala care a intarit legaturile in clan sau intre clanuri.” Le-a intarit pentru ca nu exista alta solutie si pentru ca nu puteai sa-ti alegi prietenii asa cum doreai. Cand traiesti intr-o „celula” cu alti „detinuti”, trebuie sa fraternizezi cu ei, altfel esti terminat.
In afara unor mici erori de evaluare (de-un par agzemplu, uniformele in care eram „ambalati” nu erau de sorginte asiatica; ele existau si in perioada interbelica, in Romania, si erau prilej de mandrei, adeseori, a purtatorului) sau de „gust” (Eugenia nu era deloc atat de ‘dura” si…exista si astazi, in forme asemanatoare si deloc de neglijat) sau de barbarie a mijloacelor de „implementare” a invataturilor scolii in creierele celor mai recalcitranti (eu nu am luat-o niciodata, dar niciodata peste maini sau degete, cu rigla sau vergeaua si m-am nascut in 1946, deci am cunoscut bine „vremurile” de-atunci), cele spuse de d-l Maci sunt binevenite, necesare si – pana la urma – admirabil prezentate. Iar ideia acelui „point de non-retour” este remarcabil de bine invocata; sa nu uitam ca progresul „istoric” cere, totusi, sacrificii, asa cum le-a cerut tuturor celor incadrati, astazi, in societati civilizate, bogate etc. (spre care aspiram si noi, in mod natural). Voi „oripila” pe multi adaugand ca orele de atelier, in care am invatat sa folosesc pila, bomfaierul, burghiul… au fost cat se poate de binevenite – desi hulite la vreme lor – pentru necesitatile vietii mele viitoare. Cat despre „muncile agricole” la culesul recoltei, n-a fost chiar atat de rau, in sensul ca mai aflam si noi, orasenii, cum „se face” mancarea. Am facut, in fuga, doar cateva observatii de „Mitica contra”, dar apreciez continutul si orientarea pe care o da acest articol si nu, nu sunt nostalgic comunist, dar nici nu agreez prezentarea deformata – nu e cazul in acest articol, ci in altele de pe „Contributors” – a realitatilor din secolul trecut. Imi place ceea ce scrieti, d-le maci (daca va pasa de asta), dar va rog sa va feriti de unele usoare alunecari in interpretare; de aceea va si citesc, cu sfintnie, in revista „22”, o aparitie tot mai slab vizibila, dar cu o calitate care mi se pare in crestere permanenta. Doar atata, pentru moment.
Din păcate ai pierdut exact esența mămăligii „natur” care nu a adus pelagră ci niște simțăminte.
Dar poți să-ți vezi liniștit de „propriul interes”, și copii și nepoții tăi vor face același lucru… cu tine. Își vor vedea de propriul interes.
Minunat. Mai amintesc și nostalgia…armatei. Aia care „te făcea bărbat”. O școală a vieții în care, dacă nu te descurcai (cu pile și diferite manevre) sa scapi de ea, se învățau cu excelență învârteala și descurcăreala (a te tira). Pentru a scăpa de corvoade, de căprareală, de munca silnică sau pentru o permisie sau un favor. Putredă de corupție. Cine caută sâmburii corupției post revoluționare de acoperire națională îi găsește și în stagiul militar obligatoriu…
„Sigur că da; se făcea carte la fel ca acum: în cele două licee care contează în municipiile reședință de județ (și chiar și-n acelea, doar în anumite clase). Acolo se învăța pentru facultate, la care intrau 3,5 % dintre elevi.”
Ar fi trebuit „din totalul de elevi pe tara”, altfel se intelege ca de la liceele despre care e vorba in fraza precedenta, ceea ce nu e cazul (de la mine au intrat peste 95%).
Povestea cu bataile in scoala n-am trait-o sau auzit-o vreodata in mediul in care am trait. Suna mai curind a Creanga cu care nu am fost contemporan :)
Stind de vorba cu niste englezi si americani ieri mi s-a confirmat verbal (ca din presa e clar) ca problemele Romaniei sint relativ mici fata de cele ale UK sau SUA:) Sa vezi acolo polarizare!
Banuiesc ca si dumneata si americanii si englezii sunteti analisti si statisticieni de frunte de vorbiti cu atata siguranta despre problemele lumii :)
Exact ca si despre nostalgiile mamaligoase :)
SI stii ca daca nu ai patit dumneata ceva, e clar gogorita, mon cher!
F. bun articolul! Dupa ce am citit, ca participant la meciul cu Ucraina de la Munchen, stau si ma gandesc ce ne-o fi legat acolo, caci a fost ceva extraordinr! Mai ales cam prin minutul 80 cand, ca la un semnal venit de nu stiu unde, 40.000 de romani am inceput sa cantam imnul…O fi fost vreo exceptie? Tot ce se poate.
Interesul este conceptul-cheie al viziunii utilitariste și empiriste (adică anglo-saxone) despre viață. Dar n-are prea multe a face cu egoismul. Eudemonismul e una, incapacitatea feudală de a concepe altfel societatea decât împărțită în pretini și dujmani e cu totul și cu totul altceva. Așadar, nu interesul personal ne ține împreună ca-n fabula stupului lui Mandeville, ci frica, îngustimea minții și futilitățile. Noi, față de Occidentali, suntem ca orezul de pilaf față de orezul cu bob lung: ne aglutinăm mai ușor (un obicei adus din stepe, unde turma este indispensabilă supraviețuirii, în cazul animalelor mai vegetale și mămăligoase, bineînțeles).
Când plângem după vremurile de demult, nu după eugenii și sânii tari ai colegei de liceu plângem, ci pe noi ne plângem, pentru că îmbătrânim și ne apropiem de moarte, după cum zice un mare scriitor (de fapt, mai mulți).
Amintiri .Tot felul de amintiri .Mamaliga cea mult hulita dar care uneori era foarte buna cu vreo doua lingurite de zahar puse peste mamaliga cea fierbinte a fost inlaturata de aparitia fabricilor comuniste de pîine unde pîinea neagra si cea alba sau intermediara cu cartofi era maximul dorintei si posibilitatilor neamului romanesc . Au fost vremuri minunate nu pentru ca nu traiam bine ci pentru ca eram cu totii tineri si ferice .Lipsurile erau de tot felul de la carnea de porc sau de vita pina la benzina necesara functionarii masinilor romanesti o duminca da si alta nu .Magazinele erau goale si ca sa bei o halba de bere stateai la o coada imens de mizerabila .Zaharul sau uleiul erau pe cartela dar cui ii pasa de ele. Tinerii(batrinii din ziua de azi citi ori fi mai ramas) acelor vremuri aveau cu totul si cu totul alte prioritati .Cum naiba sa nu iti fie dor . Acum dorul s-a cam dus .La tot pasul gasesti tot ceea ce iti doresti .Vrei„ alanghite ” alanghite cumperi . Doar tineretea noastra s-a dus .Singura care a disparut de tot este braga .Acum bem si mincam ceea ce nici macar nu am visat vreodata si tot nu le place unora .Stiti vorba ceea
: nemultumitului i se ia darul ? Oare de ce or fi unii nemultumiti cind neam de neamul lor nu au dus-o mai bine ca acum . Sa ne fi prostit cu totii sau am intrat in iliescieana Duminica a orbului . Tineretea noastra nu se mai intorce iar a fi nostalgic dupa imensele lipsuri de odinioara pare a fi prostie pura .Sau le-o fi dor unora de slugarnicia de odinioara cind toti (sau aproape toti )stateau cu mina intinsa la pomana statului ?Cum, necum ,acele vremuri nu se mai intorc .
braga de atunci se facea fara zahar; puteau bea si diabeticii; cu grija, dar beau; braga de acum e cu zahar; nici macar prediabeticii nu se pot atinge de ea;
dar -in general- va dau dreptate; ajungem la bancul cu marmelada:
„In Berlinul divizat, inainte de ridicarea zidului, linga granita, afrontati, un copil comunist minca o felie de paine cu marmelada, cel capitalist o portocala.
Si dialogul incepe:
-Sac, eu maninc portocala si tu marmelada! (Bis)
-Sac, noi construim comunismul! (Bis)
-Sac, si noi vom construi comunismul!(Bis)
-Sac, si tu vei minca marmelada!(Bis)”
E de ras, dar „progresistii” sa mediteze.
Comunistii sa taca!
Eiii, nuuu, nu ne faceți sa ne jenam de multele nostalgii pe care le mai avem cei câțiva care am împărțit momente de complicitate neegalate în aceste vremuri ale abundentei culturale, informaționale, alimentare..
Lista scurta: recitalurile lui Dan Grigore congelat la Atheneul Roman, Dimineata pierduta cu Gina Patrichi tusind și strănutand la fiecare replica, verile petrecute în cabanele din Bucegi fără televizor, nopțile urmărind recitalurile de poezie la Amphiteatrul din Costinești, chiulitul la Muzeul Militar Central, taberele de sculptura, fentatul caselor de comenzi pentru achiziționarea alimentelor de lux( mălai, faina 3 nule), Solaris, Conversația, Principiul Dominoului, Fata fără Zestre vizionate intr-o sala decenta la Muzeul de Arta, înțepenirea iarna în gara Ianca și înfrățirea cu brăilenii posesori de slana cu usturoi și rachiu, ceaiurile la care după canasta și rom cubanez plănuiam lichidarea conducătorilor smintiti folosind strategii coralo-patriotice, vizionarea casetei cu Iisus din Nazareth în apartamentul de lux al secretarului PCR al Conservatorului, afumarea într-un balcon din Piata Cosmonautilor a șuncilor de porc aduse noaptea din Balta Brailei, copiatul la nu știu care haliograf a romanulor lui Toiu, Buzura, Bulgakov, Kerekeș, achiziționarea pe sub mana a parfumului Laura Ashley cu care toate doamnele și domnisoarele erau fermecate à vie.
https://youtu.be/ihMcGkVBJ-I?si=Q1ShfntXx5UTHwR5
Produsul Eugenie se mai vinde in magazinele din diaspora și este pricăjit,
fără gust și scump cât sa iti asasineze orice posibila nostalgie
Eugenia are acelasi gust doar mintea ta nu mai poate pecepăe gustul tineretii tale . Atit si nimic mai mult .Cu alte cuvinte te pacalesti siungur .
Articolul dumneavoastră începe cu o ironie delicioasă și termină apoteotic și plin de înțelepciune. E printre altele și un balsam pentru frustrarea mea la comentariile tîmpite ale unor meme mincinoase. Mă întreb doar dacă ele nu sunt generate de fabricile de trolli rusești în virtutea războiului hibrid contra Occidentului (asa cum e el).
Felicitări pentru acuitatea analizei și mulțumesc!
Un articol de nota 10!
Sunt multe adevăruri în acest articol, dar și o mare eroare.
„În 1989 eram aproape 23 de milioane și aveam 160 de mii de studenți (eșalonați pe patru ani de studii)!” Daca azi avem mai mulți (de peste trei ori) asta înseamna ca învățământul este mai bun?
Învățământul pre-1990 a fost mult mai serios decât cel de după. Iar autorul este produsul primului.
Apariția universităților private si proliferarea celor de stat (inclusiv in orașe precum Alba Iulia, Arad, Reșita, Târgoviște, Suceava sau chiar Oradea) au distrus atât învățământul superior cât și ce mediu coborând baremul pentru admiterea la universitate. Deși s-a desfășurat in condiții de mare libertate învățământul post 1990 n-a produs nici un intelectual de marca și nici măcar mari specialiști în vreun domeniu tehnic. Daca sunt câțiva din domeniul tehnic ei s-au format in învățământul occidental.
Dacă domnul Maci are argumente care sa combată această afirmație îl invit sa le prezinte aici.
Cat privește bătaia aplicata în scoli ea era rara și trebuie sa-i amintesc domnului Maci ca în școlile private occidentale de elita din perioada pre-1989 încă se practica bătaia. În Irlanda pedepsele corporale au fost interzise în scoli in 1982, in Spania in 1985, in UK in școlile de stat in 1986, iar această interdicție a fost extinsa la școlile private abia în 1998 si 2000. În USA sunt state în care pedepsele corporale sunt încă permise în școlile de stat și nu au fost total interzise in majoritatea celor private. Asta nu însemna ca ele sunt practicate pe scara larga. In schimb in învățământul romanesc de azi elevii ii bat pe profesori.
:)))))))))))))))))))))) „Deși s-a desfășurat in condiții de mare libertate învățământul post 1990 n-a produs nici un intelectual de marca și nici măcar mari specialiști în vreun domeniu tehnic.”
Învățământul post-1990, ÎN CIUDA sistemului moștenit de la Pingelică și CoDoi, a produs cu MUUULT mai mulți intelectuali de marcă și specialiști, nu dăcât în domeniul tehnic, DA!, și cu ajutorul integrării României în sistemul educațional mondial, datele sunt la un clic dicstanță, nu doar Ruști sau Cărtărescu, sunt stup de intelectuali tineri care scriu, regizează, compun excepțional, premiile o dovedesc, avem inventatori de marcă, avem olimpici internaționali în fieșticare an, repet, ÎN CIUDA sistemului ceaușit care încă supra-viețuiește mai ales la stat.
Prea multă bătaie primită pe vremuri dă sindromul Ștocolm.
Părere de ortac.
Ambii intelectuali pe care-I menționați dvs s-au format înainte de 1990, iar Cărtărescu a debutat în literatura cu mult înainte de 1990.
Da, da, Tibi, da da . Ai dreptate … Si ce de doctori … in orice, pentru ce. Ba, alora care nu le-a ajuns 1 doctorat, au cate 2-3 , in psi’ologie, in comunicare, in realtii … ehe … intreab-o pe dna Sercan. Ba, daca te apuci si cercetezi cum si-au luat doctoratele, rosti sa iti suspende Curtea de Apel cercetarea … pe motiv de nstabilitate . Aaaa si era sa uit, frate da’ cati generali are armata, politia, sri, sia, spp, dga si sie, ceva ce intareste idee ca romanu’ s-a nascut geniu, cu apetit de carte , iar romanica noastra e gradina Maicii Domnului . Masteate ? cate 3-4-5. Cursuri de specializare externe … pai uita-te’n CVuri
Nu cred ca Tibi se refera la doctorii astia de doi s-ún sfert, ci la cei certificati afara, la scoli de prestigiu. Aia care nu incap nicicum in univesritatile noastre pline de meritocratie.
Ori ati fost ironic?
Nu. Bataia in scoli era ceva curent. Practic toti baietii din clasa mea de scoala generala (1985-1989) am fost batuti la scoala de profesori, ca si cateva fete. Prin februarie 1990 (eram deja la liceu), am aflat cum directorul fostei mele scolii, un profesor de sport, alcoolic si bataus notoriu, a fost dat afara in urma unei greve a copiilor. Vorbim de copii de 10-14 ani, sa ne intelegem. La asta se ajunsese.
”Bataia in scoli era ceva curent”
Asta mai depindea și de nivelul școlii respective. Aveam vecini de cartier care erau la licee industriale, acolo bătaia se administra zilnic în clase și pe holuri, cu sau fără un motiv real. În timp ce la noi în liceu (profil mate-fizică) lucrurile stăteau net diferit: un maistru de la atelier i-a dat cap în cap pe doi colegi și le-a cerut ca a doua zi să vină cu părinții la școală. Părinții lor n-au venit la școală în ziua următoare, în schimb, după încă o zi, a venit inspectoarea șefă și l-a întrebat pe maistru dacă vrea neapărat să se întoarcă la liceul industrial de la care venise prin transfer 😀
În general, maiștrii și profesorii de sport băteau elevii, dar la liceele industriale era mai extins fenomenul. Acolo existau și profesori de matematică sau de biologie care se ocupau cu asta, erau vestiți în tot orașul și nici nu se punea problema de sancțiuni.
Citesc și mă minunez cât de mulți bătrânei plecați din România sunt nostalgici la amintirea Eugeniei, Ci-Co și Mentosan, dar nu observă sofismul pe care se bazează textul…
Am cunoscut nenumărați oameni în viața mea și doar doi care l-au iubit pe Ceaușescu! A prezenta drept premisă nestalgia față de Eugenia, Ci-Co și Mentosan și a concluziona că românii iubesc dictatura, autoritarismul ceaușist, lipsa celor mai elementare drepturi cetățenești, sărăcia și izolarea etc. este aberant.
Aceasta este tehnica de manipulare folosită de guvernanți pentru propria legitimare!
Pentru multi romani perioada aia a insemnat prima pereche de pantofi, prima masina, primul inginer din familie, prima lingura de fier, prima oara cind au vazut marea. Pentru prima data in istorie nu erau batuti la locul de munca, la scoala si in armata. Pentru prima data cei de jos nu erau priviti ca niste animale de povara, buni de tras la jug si trimisi sa moara la degeaba la Odesa si la Cotul Donului. De acolo vine nostalgia, nu de la biscuitii aia uscati.
Sigur n-ai încurcat perioada?
Si uite asa „cei de jos” au ajuns „cei de sus” cu comportament „de jos” ! Concluzia? De aceea de-a lungul timpurilor post revolutionare, din nostalgie, romanii au votat majoritar FSN, PDSR, PDAR, PRM, PPDD, PSD, AUR caci in acest fel si-au dat seama ca „cei de jos” pot ramane „sus”!
Selectia, LS, .. selectia. Dura si reala . Adaptatii supravietuiesc .
Poate ca da! Dar e un tip de selectie care, in timp, ne va duce catre saracie, subdezvoltare, domnie a prostiei, obrazniciei, tupeului fara limite….drumul catre civilizatie si dezvoltare nu poate fi parcurs sub dominatia „celor de jos”, metehnele lor de origini comunistoide nu sunt compatibile cu civilizatia.
Momentan singurul exemplu de societate dirijata de „cei de jos” este comunismul, sub diverse forme si fatete ale sale !
Dar o fi selectie sau contraselectie, totul fiind de fapt inertia unor personaje limitate, care nu pot mai mult, si, in mintea lor, asa trebuie sa arate societatea azi ?….din nefericire pentru ceea ce numim evolutie, personajele astea sunt majoritare!
Fiecare etapa istorica a avut partile ei bune si rele. Unii au trait foarte bine si au avut de toate, altii abia si au dus existenta zilnica si au muncit din greu. A blama oamenii care au trait acele vremuri sau nostalgiile lor este un lucru neadecvat si cinic. Oare la 80 de ani, dl Mihai Maci ce nostalgii va avea?!!!
Pot sa inteleg anumite nostalgii si faptul ca intreaga viata a unora se raporteaza la acea perioada comunista, insa nu pot sa inteleg de ce au persistat aceste nostalgii si dupa perioada (neo)comunista in care am intrat dupa 1990. As fi inteles nostalgia dupa comunism daca am fi intrat rapid intr-o era a bunastarii occidentale, a libertatilor occidentale, insa noi am intrat intr-o perioada aproape similara cu cea dinainte, asadar nostalgiile nu se justifica. „Nostalgiile” unei jumatati din societatea noastra au tinut Romania in loc aproape 20 de ani. A fi nostalgic dupa un regim de tip stalinist, presupune in opinia mea un consult psihiatric de urgenta. A nu fi capabil sa te adaptezi unei lumi libere si libertatilor care au venit odata cu aceasta lume, inseamna ca experimentul comunist a functionat perfect pentru unii si este cu atat mai trist.
Dv. confundati doua lucruri. Partea politica cu partea umana. Cei care au nostalgia comunismului sunt cei care nu au trait greu si rau. Cei care au doar nostalgia unor simple lucruri, multe legate de produse alimentare, aceasta era oferta gastronomica ale acelor timpuri si este una emotionala.
Probabil ca pe unii ii apuca nostalgiile atunci cand se gandesc cat de norocosi sunt ca astazi traiesc intr-o lume libera si ca au o oferta alimentara incomparabila cu cea de atunci, insa doar astfel se pot justifica „nostalgiile” dupa trecut. Aceste „nostalgii” ascund de fapt dureri si frustrari traite in acele vremuri, pentru ca refuz sa cred ca unora le este dor de oferta gastronomica din perioada comunista.
Articol absolut fabulos cu final apoteotic. Articol pentru ființe hipersensibile.
Vă foarte mulțumesc.
Sa pornesti de la un meme cu mamaliga ca sa ajungi sa insiri toate ororile comunismului intr-un articol, asta numesc eu talent literar. :)
Îmi permit luxul să îmi placă mămăliga cu slană fară să fiu nostalgic după viața socialistă.
Îmi amintesc cu drag de bunici şi îi iubesc fără să îmi fie dor de sărăcia în care au trăit.
Şi încă ceva… îmi place să trăiesc în democrație şi capitalism fără să mă dau în vânt după CocaCola, McDonalds sau Kfc.
Nu înțeleg de ce mă ceartă domnul autor în articolul acesta şi la ce serveşte gândirea asta dihotomică pe care o promovează domnul autor.
Un articol care nu e grozav. Nu mi a plăcut.
Realitatea este construita de observator. Vad nuanțe și interpretări ce pot contura frustrare multa in trecut cu semne de vigoare și în prezent. A accepta ce nu se poate schimba, a te lupta sa schimbi ce se poate schimba și a putea face diferența dintre ce se poate și nu ,,,,, e o rugăciune și un mod de a înțelege
Țăranii de la sate nu furau de la colectivă, asta i e greșală groaznică de interpretare. Ei își munceau pământurile furate, nu furau de la ei! Nu simt emoție, empatie și bucurie în articol. Nici măcar revolta.
Foarte pertinent articolul! Felicitari pentru explicatii, autorului.
Mereu va exista nostalgia vremurilor trecute, asociata unui gust bun, a unui fel de mancare preferat specific copilariei, a persoanelor dragi si a modului in care ne-am simtit in diferite ipostaze ale vietii.
Odata cu varsta, perceptiile asupra lucrurilor se schimba. Suntem tentati de multe ori sa ne intoarcem in locurile de care ne aminteam cu drag sau sa cumparam acele mic placeri ale copilariei, iar astazi ne dam seama ca nu mai seamana deloc cu ce stiam noi.
Am crescut, ne-am maturizam, perceptiile s-au schimbat acum, totul se simte diferit.
Un text nostalgic, despre nostalgie. Nostalgia trecutului este nostalgia tinereții.
Cred ca fiecare generatie are nostalgiile ei, care nu sunt neaparat politice. Ca un exemplu si eu ma gandesc admirativ la personalitatile culturale de atunci (pe care le mai vedem uneori la TV) fata de epigonii de azi, parintii mei ii dispretuiau pe artistii vremii lor comparandu-i cu marii Vraca, Leonard, Calboreanu etc. iar bunicii deplangeau decaderea culturii romanesti, asa cum cu un secol mai inainte o facea si marele Eminescu. Poate ca tocmai nostalgia ne face sa comparam precutul cu prezentul si sa alegem ce era bun de ce nu era bun, ce se poate si ce nu se poate, pentru a progresa.