Nu am nimic cu niciun om

Nu am nimic cu cei – nu mulţi, de altfel – care, de-a lungul timpului, s-au purtat urât cu mine. Le găsesc uşor circumstanţe atenuante, îmi pare rău că s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, şi atât. Nu o dată am încercat – aparent absurd – să găsesc o cale de a reface o relaţie care se rupsese în felul ăsta şi de câteva ori am reuşit. Asta pentru că, în realitate, există puţine lucruri peste care nu se poate trece.

Nu am nimic cu cei bogaţi. Mă bucur că există oameni bogaţi, pentru că asta înseamnă că economia şi societatea produc bogăţie. Sigur, modul în care este repartizată aceasta rămâne discutabil şi e sursa multor frustrări, uneori justificate. Sigur, cei care au făcut avere prin jaf trebuie să plătească. Dar, una peste alta, existenţa oamenilor bogaţi este benefică. Fie şi măcar pentru că, aşa cum poţi constata dacă nu eşti sufocat de resentimente, de pe urma unui om bogat – indiferent cum şi-a dobândit averea – trăiesc nu numai el şi familia lui, ci destul de mulţi oameni.

Nu am nimic cu cei care câştigă mai mult decât mine. Am lucrat vreme de un an în birou cu un coleg care câştiga de şapte ori cât mine, făcând, în linii mari, aceleaşi lucruri ca mine. Am fost într-o excelentă relaţie, aproape prieteni. Gândindu-mă la diferenţa de salariu, singurul lucru pe care-l simţeam era admiraţia invidioasă pentru că ştiuse să negocieze mai bine decât mine, să se „vândă” mai inteligent.

Nu am nimic cu cei care au alte păreri politice decât mine, fie ele şi radicale. Am lucrat trei ani în acelaşi birou cu un coleg aflat complet de cealaltă parte a baricadei. Am purtat dese, lungi şi sclipitoare discuţii în contradictoriu, ridicând uneori vocea, sărind peste cal şi apoi cerându-ne scuze, glumind aproape tot timpul. N-am nimic să-i reproşez până azi. Din contră, îi sunt recunoscător că opoziţia lui – a unui om extrem de bine documentat, trebuie s-o spun – m-a „forjat”, obligându-mă să-mi pregătesc foarte bine argumentele. Am devenit şi am rămas prieteni.

Nu am nimic cu tinerii care se lasă pradă modei, oricât de excesivă ar fi aceasta. Aşa e normal, la 12, la 15, la 25 de ani. Nu râd şi nu pufnesc superior când văd emo, hipsteri, rockeri, rapperi. Vestimentaţia şi comportamentul lor îmi stârnesc exclusiv simpatia şi nostalgia după vremurile când eram ca ei – fireşte, după standardele modei de atunci.

Pe de altă parte, nu am nimic cu bătrânii ursuzi, care se stropşesc la „tineretul din ziua de azi” şi care, de altfel, sunt supăraţi pe toată lumea, indiferent de vârstă, inclusiv pe cei leat cu ei. Nu mă indignează, nu-mi provoacă nicio reacţie, la nicio vârstă n-am gândit (necum s-o spun!) „Te caută moartea pe-acasă, tataie!” Doar îmi pare rău pentru ei că nu pot să îmbătrânească frumos, precum ceilalţi – majoritatea, totuşi, zic eu – adică radiind înţelepciune, condescendenţă, seninătate.

Nu am nimic cu copiii obraznici. Mă deranjează, dar nu-i apostrofez, pentru că nu e vina lor, ci a părinţilor, a bunicilor, a profesorilor, a întregii societăţi în care cresc. Cu rare şi discutabile excepţii, cei sub vârsta pubertăţii nu sunt vinovaţi de nimic – vina e doar a adulţilor.

Nu am nimic cu proştii. Nu e vina lor că sunt aşa. Dacă pot, încerc să-i ajut. Dacă nu, încerc să-i evit.

Nu am nimic cu agramaţii şi inculţii – deşi aceştia, dacă nu sunt şi retarzi, au partea lor de vinovăţie. Azi, în mileniul trei, în partea de lume din care facem parte, a nu şti să vorbeşti şi să scrii corect limba în care te-ai născut şi a nu avea cunoştinţe minimale măcar despre literatură, istorie şi geografie este impardonabil.

Nu am nimic cu oamenii care vorbesc şi se poartă urât – câtă vreme o fac la ei acasă, între oameni de aceeaşi teapă, cărora le place asta sau măcar nu-i deranjează. Câtă vreme nu mă agresează în spaţiul public prin gesturi, prin mirosuri urâte, prin vorbe, prin ton, prin volumul vocii sau al muzicii ascultate etc. Dacă nu implică pe alţii decât cei de-un fel – şi chiar şi atunci – mitocanii sunt mai degrabă de compătimit decât de acuzat, iar de starea şi de apucăturile lor suntem, din nou, vinovaţi cu toţii: şcoala, biserica, statul, primăria, presa, elitele, societatea.

Nu am nimic cu personalul sanitar sau cu preoţii care primesc „atenţii”, câtă vreme acestea nu CONDIŢIONEAZĂ actul medical, respectiv pe cel religios. Ideal şi fără de reproş este dacă „darul” vine DUPĂ.

Nu am nimic cu maneliştii, nici cu iubitorii de manele. „Maneaua ucide”, afişat pe unele ziduri, mi se pare o mare prostie. E arhisuficient loc pe lume pentru toate felurile de muzică. Bunul gust (care oricum rămâne de definit şi de delimitat!) NU se poate impune cu forţa, nici măcar cu forţa superiorităţii ofuscate.

Nu am nimic cu presa tabloidă şi emisiunile penibile. Nu ele îşi creează publicul, ci publicul le creează pe ele. Cei care citesc ştiri tâmpite, însoţind poze făcute pe gaura cheii, sau se uită la emisiuni în care se discută cine cu cine (nu) s-a mai culcat, nu ar fi citit şi nu ar fi urmărit altceva nici dacă respectivele publicaţii şi emisiuni n-ar fi existat. Iar cei care consideră cu adevărat jenant aşa ceva nu vor fi atraşi niciodată. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun „E penibil, dar m-am uitat de curiozitate, să văd până unde pot merge”! Dacă se uită, LE PLACE.

Nu am nimic cu jurnaliştii isterici sau parnoici, nici cu cei dispuşi să facă orice pentru bani. Pe primii îi privesc aşa cum privesc orice om bolnav – cu compasiune. De ceilalţi îmi e jenă că-mi sunt colegi, dar în esenţă îi înţeleg, mai ales în perioada asta, în care a avea ORICE loc de muncă a ajuns o performanţă.

Nu am nimic nici măcar cu borfaşii de rând, găinarii, şmenarii, hoţii de buzunare. Sigur, şi ei trebuie să plătească pentru faptele lor, dar nu m-aş simţi bine nici ca anchetator al lor, nici ca procuror, nici ca judecător. Înainte de a fi vinovaţi faţă de noi, borfaşii de rând sunt victimele noastre, cei care nu suntem în stare să punem la punct o societate, un sistem în care să n-ai nevoie să furi pentru o pâine sau o sticlă de băutură.

Nu am nimic nici măcar cu clasa politică. În primul rând, nu sunt de acord că sunt „toţi o apă şi-un pământ”. În al doilea rând, spre desosebire de cei care, înjurându-i, sunt convinşi probabil că ei ar fi altfel, odată ajunşi parlamentari, miniştri, preşedinţi, mie nu mi-e deloc clar asta. Am văzut destui oameni de indiscutabilă calitate schimbaţi dramatic de putere ca să nu fiu prudent.

Am ceva – şi încă rău de tot – cu cei care fac ori au făcut rău în mod deliberat. Care au lovit, au rănit (fie şi prin vorbe), au produs traume, au ucis, cu cei care au turnat la Securitate, cu torţionarii, cu cei care au provocat sau măcar au îngăduit crimele lui decembrie 1989, pentru a se legitima pe sine, cu cei care au chemat minerii să rupă în bătaie intelectualii, cu cei care au manipulat mari mase de oameni, trasformându-i pe acei oameni în roboţi teleghidaţi, făcându-i să creadă tot felul de aberaţii. Cu toţi aceştia şi alţii ca ei, da, am ceva! Ceva atât de profund şi de irepresibil încât nu pot nici uita, nici ierta. Niciodată. Dumnezeu, care e atoatemilostiv, îi poate ierta chiar şi pe ei, dar eu – mărturisesc şi îmi asum asta – nu.

Ceea ce însă nu se află în contradicţie cu titlul şi spiritul acestui text, căci, din punctul meu de vedere, ei nu sunt oameni, ci jivine, dihănii, lighioane.