vineri, august 12, 2022

Nu sunt de acord să fiu împușcat

Scrisoare deschisă adresată domnului acad. Ionel Valentin Vlad,

Președinte al  Academiei Române

Domnule Președinte,

Aflu că în urmă cu mai bine de o saptămână a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. („Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!”) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împușcați. Constat astfel că, după alocuțiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca președinte onorific al Consiliului ICR, alocuțiune în care eram numiți „haimanale”, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat.

Domnule Președinte,

Este a treia oară în douăzeci și cinci de ani când, într-o țară în sfârșit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împușcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.
Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineața la birou, a trebuit să traversez o mulțime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeași aripă a clădirii se afla și sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II și III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scânteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securității devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând „Moarte lui Băcanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat în mulțime fără să știu ce se întâmplă. Vă imaginați oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îți cere moartea? Și să te gândești că o fac fără să știe că tu ești acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îți croiești drum spre poarta intrării, „Îmi permiteți? Îmi permiteți, vă rog?”. Mă simțeam impostor în incognitoul meu și, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu știa de fapt nimic despre mine.
Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împușcate pe stadion „pentru ca în România să fie liniște”. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

Iar acum, după douăzeci și cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista „de împușcat” a lui Breban.
Domnule Președinte, vă dați seama că, scriindu-vă,  nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginați pesemne și dumneavoastră, cum îmi imaginez și eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împușcarea unor confrați. Dar de ce? Și unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanțe? De către cine? De care echipă a morții? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mișcări ale unui  suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ține ostoirea enormei sale suferințe.
În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împușcarea unui scriitor, în discuție e Academia însăși. Președintele Secției, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice ședința, nici să ceară părerea colegilor aflați în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanți, am înțeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuții sumare. Le mulțumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuș, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenței sale, fiind reprimandat golănește de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalți, înfricoșați (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviință să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toți și, odată cu ei, însuși blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispășite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realității, încăpățânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalități ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă și tratată, într-un discurs continuu al urii, ca „haimana” și „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun în spate?
Eminescu, mai întâi. Am obosit și eu, și alții (nu mai vorbesc de însuși cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru. Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 și intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit și să fie tratat ca lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. Știm cu toții expresia „chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire”. Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe „cadavrul din debara”.
Cât despre felul în care Patapievici a vorbit „de rău” poporul român… De ce ne facem că nu știm în ce măsură în marile iubiri pândește dezamăgirea pe care poate să ne-o producă ființa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmințit în așteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigențele față de ființa iubită. Cu cât vei fi așezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanțului, o vei însoți mai tare cu vaietele și blestemele tale. Iar când e vorba de suferința pe care ți-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până „pe culmile disperării”. Iată-l pe Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460). Iată-l pe Caragiale: „M-am exilat şi atâta tot. […] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” Iată-l pe Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916). Iată-l pe Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. (…) Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…)  Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24) Iată-l, în sfârșit, pe Petre Țuțea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!” (322 de vorbe memorabile).
Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împușcat pe toți aceștia. După cum, dacă ar fi fost german, ar fi trebuit să compună o listă a morții din care n-aveau cum să lipsească Hegel („Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii”), Nietzsche („A fi un bun german înseamnă a te degermaniza” și „Un bun german e cel care nu mai e german”)* și, mai abitir, Schopenhauer („În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin.”).

Așadar, domnule Președinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați în numele îngrijoratei sale iubiri de România și a neiubirii noastre de ea. Nu credeți, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur și simplu proclamat și folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloșie. Iubirea de țară nu poate fi niciodată judecată după vehemența lovirii cu pumnul în piept și după fierbințeala cuvintelor vărsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după  serviciile pe care le-a adus el imaginii României și după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei șapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Niciodată România n-a fost mai mult și mai bine onorată în fața altor culturi ca în acești ani faști. Cât privește patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărți și după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra țării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparținând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împușcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)

Cred, în schimb, că și patriotismul acestui imprecator își are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicații îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceaușescu? Cât își iubește oare țara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu și cinic „Servim țara!”, cu care-și însoțea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleșiță, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiați și rudele lor?
Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împușcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el.
N-am cum să nu vă întreb, Domnule Președinte, dacă credeți că dinlăuntrul „celui mai înalt for de spiritualitate” al României poate fi lansată instigația la crimă. Aștept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

Cu cele mai bune gânduri,

Gabriel Liiceanu

PS Cuvântul „a împușca”, când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poți, metaforic, să împuști un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împușcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?

_________________________

* În cazul lui Nietzsche, exemplele se pot multiplica la nesfârșit: „Germanii, […] o rasă jalnic de nesăbuită, căreia și astăzi trebuie să i se tragă o săpuneală zdravănă.”; „Germanii sunt de alaltăieri și de poimâine. Ei n-au nici un azi.”; „La germanii de astăzi domnește când imbecilitatea antifranceză, când cea antiiudaică, când cea antipoloneză, când cea cristic-romantică, când cea wagneriană, când cea teutonă, când cea prusacă.”; „Definiția germanului: supus și laș.”; „«Spiritul german»: de optzeci de ani o contradictio in adjecto.; „Germanii nu sunt capabili de nici un concept al măreției.”; „Germanii sunt canaille.”; „Germanii devin din zi în zi mai plați.”; „Cum se face că germanii n-au nici un spirit?”; „Germanii ca recădere în ipocrizia morală.”; „Germanii cred că forța trebuie să se manifeste în duritate și cruzime”; „Germania duce mereu lipsă de un spirit.”; „Micimea și josnicia sufletului german.”; etc., etc.

Distribuie acest articol

122 COMENTARII

  1. Cum sa nu ti se urce sangele la cap daca roman inseamna a fi conational cu o nulitate toxica ca Breban. Stiu „de pe surse” ca, inca din tinerete era avid de linguseli, locul sau fiind in tara linguselii, printre lingusiti si lingusitori! Personal sunt uimit cum de este inca socotit „scriitor”, cu o opera de doi bani dominata de regulamentele realismului socialist.

  2. „Aflu că în urmă cu mai bine de o saptămână a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. („Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!”)”

    Începutul este înfiorător prin ceea ce reiese. Timp de peste o săptămână nici unul din „onorabilii academicieni” nu au luat atitudine publică.
    Cred că despre acest lucru autorul a aflat pe căile „clasice”, din gură-n gură.
    A trebuit ca autorul să se apere public înainte ca unul din cei ce trebuiau să reacționeze să o faca (directorul ICR). Președintele Academiei și cel al secției literare n-au mișcat un deget.
    La fel, au tăcut ca porcu-n păpușoi participanții la acea ședință. Prin tăcere înseamnă că au fost de acord cu afirmațiile făcute.

    Și ca amuzament: În cazul acesta se va sesiza cineva? Că doar afirmația a fost publică, intr-o ședință a Academiei.

  3. Este o rusine ceea ce „dl”Breban poate sa spuna despre adevaratii nostri oameni de cultura ,cum sunt dl Liiceanu si dl Patapievici.O rusine este si pt presedintele Academiei care nu ia atitudine fata de astfel de iesiri umilitoare .
    Domnului Patapievici nu putem sa-i spunem decat ca „adevarul supara”,dar cinste celui care are curajul sa-l spuna.
    Singura speranta in viitorul acestui popor o am tocmai pt ca avem Oameni ca si domnii Liiceanu si Patapievici si,nu pot sa nu-l mentionez si pe domnul Andrei Plesu.

  4. Replica d-lui Gabriel Liiceanu mi se pare tot atât de radicală, din păcate, ca și pârâtul radicalizm brebanian. Ca un manipulator & intoxicator profi, mai degrabă decât ca un nobil și imparțial „boier al minții”, GL se preface a nu fi la curent cu faptul că N.Breban a dezmințit, între timp, că s-ar fi exprimat chiar în termenii denunțați de o anumită parte a presei – sic! -, șarja ori pamfletul liicean vrând în mod clar s-aprindă ca o scânteie mânia fanilor lui HRP, așa cum prin discursul de demascare a „fasciștilor” din anii 90 Ion Iliescu urmărise să deturneze asupra „golanilor din Piața Universității” mânia „minerilor eliberatori”. Mult mai echilibrat și mai înțelept, deci ca un veritabil filozof, s-a exprimat în chestiunea de față venerabilul Mihai Șora (https://www.facebook.com/ViorelPadina/posts/893679064021444:0), căruia se cuvine să-i mulțumim și pe această cale.

    Cât privește faimoasele texte fals denigratoare ale lui HRP, care l-au înfuriat pe cam impulsivul, vai, domn Breban, eu însumi am fost păcălit de pretinsa lor finețe, sorry (așa cum am arătat cândva aici: https://viorelpadina.wordpress.com/2014/05/16/httpwp-mepeecr-474/?preview=true&preview_id=15814&preview_nonce=abc3f00193), ceea ce nu înseamnă că aprob, nici pe departe, tonul superiritat al patriotului domn NB. Dar nici cu contondentul dom GL nu mi-e rușine, vba aia:)

    A trebuit să vină nu unul, ci trei pretini să-mi spună – ei, care îl citesc frecvent pe HRP, probabil, în timp ce eu nu-l citesc decât din joi în paști – că textul patapievician, pârât de rrromânii verzi ca nepatriotic, pe motivul că e o palmă dată lui Emin al nost, e de fapt un text ironic, ba chiar sarcastic, aloo, contra postmoderniştilor, ca să mă conving, în fine, şi eu, că aşa este! Textul „denigrator” al lui Patapievici ar fi devenit cu adevarat remarcabil daca ar fi fost real, a mon avis, recte o veritabilă copituță dată lui Emin sau „conservatorilor”. Chiar și ghilimelele despre “progresiști” sau chestia cu “revolverul” ar da un iz de oarecare finețe textului, în varianta „serioasă”. Ca replică voit sarcastică, textul e pur şi simplu slăbuţ, însă ; oricum, un extraterestru – așa cum sunt io faţă de omul ista:) – n-ar înţelege nimic :) Cu scuzele de rigoare !

  5. Respect dle Liiceanu! Pentru o pozitie demna.
    De asemenea, respect poetei Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș!

    Pentru ca vorbim de membrii „celui mai înalt for de spiritualitate” al României, cred ca nu ar strica sa invete si sa adopte practica de sanctionare aplicata in universitatile de prestigiu din lume: atunci cand unul din „venerabili” comite o greseala impardonabila, ceilalti nu ii spun nimic si nu argumenteza contra (ar insemna evident sa se coboare la nivelul lui), ci pur si simplu refuza sa se mai afle in aceeasi incapere cu „venerabilul”, pana ce greseala nu este reparata in modul cuvenit (scuze publice / retragere etc). Profesorii si studentii (imediat ce vad si inteleg gestul profesorilor) pur si simplu se ridica si pleaca, lasandu-l pe „venerabil” singur oriunde s-ar duce.
    In acest fel trebuie tratat dl Nicolae Breban de catre toti cei membrii „celui mai înalt for de spiritualitate” al României care isi respecta statutul.

  6. Academia, ca sediu al valorilor supreme
    (Scrisoare deschisă și tristă către Președintele Academiei Române)
    Prof. dr. Alexandru Ionescu – București
    (printre altele, laureat al Premiului Academiei)

    Evoluția hominizilor, întoarsă din drum prin neeliminarea din genom a caracterelor și însușirilor care au deviat de la principiile morale și fizice ale marilor religii-filosofii din antichitate, s-ar putea – ipotetic – resuscita, prin expunerea (și impunerea!) unor modele pentru noi selecții genetice și educaționale. Persanii lui Montesquieu ne-au sugerat (prin situații și povestiri-miraj) că elita celor ce se numesc Homo sapiens este singura în măsură să înțeleagă și să acționeze eficient, cu răbdare, în treburile interne ale unei comunități, în relațiile acesteia cu celelalte societăți existente și, totdeauna, cu mediul înconjurător. Noi credem însă că astăzi, pretutindeni, este nevoie de acțiuni rapide și de o exprimare directă și clară, pentru a stăvili numeroasele șuvoaie de destructurări care amenință omenirea.
    Ar însemna ca – particularizând și abordând esențialul – Academia noastră să reacționeze prompt la prezența în fruntea țării a unor incompetenți, impostori, corupți, demagogi, mincinoși sau (și) plagiatori… Nominalizând și combătând cu înverșunare fenomenul sau chiar indivizii!
    Molâii, neputincioșii și nedemnii se vor ascunde în spatele apolitismului (ei, armata roșie a comunismului, cel care i-a născocit erudiţi din nimic!), pentru că lupta presupune sacrificii… și ea s-ar duce în numele unei ipotetici ameliorări a speciei… (ce-i privește?!), în dauna concretei corupții, pline de putregaiuri plăcute și de privilegii rușinoase, demnă – în toate sensurile – de planeta simienilor descrisă de Pierre Boulle.
    Amintim adevăraților (cât de puțini vor fi aceștia) membri ai Academiei, câteva priorități actuale: elita unei națiuni trebuie să obțină interzicerea pornografiei, calomniei și vulgarității din mass-media sau din adunările de partid, fără a se lăsa intimidată de zarva primatelor care macină fibra societății folosind – ipocrit – numele unor valori omenești ca libertatea, adevărul și dreptatea. Este necesar ca ei, academicienii, să se implice permanent în sprijinul justiției, inclusiv în înțelegerea faptului că deținuții își pierd drepturile omului pe perioada ispășirii pedepselor; să demonstreze că este o batjocoră farsa scrierii de lucrări (numite pentru ignoranți) științifice, în schimbul libertății, precum și prezența în public a complicității nepedepsite, afișate de partizanii infractorilor! Să instaureze controlul moral permanent asupra confiscării cu celeritate a averilor provenite din afaceri veroase, din furt și înșelăciune, precum și asupra pedepsirii materiale a celor care se solidarizează cu deținuții-condamnații unei justiții onorabile.
    A ierta, fără îndreptarea vinovatului, fără despăgubirea deplină a victimei nu ține de condiția umană ci de amnezia lumii acelor animale aflate pe trepte inferioare de evoluție. Academia trebuie să aibă autoritatea de a arăta că o astfel de amnistie este de neîngăduit – orice pretexte s-ar folosi.
    Educația națională, artele și știința au nevoie de îndrumarea și de sfaturile elitelor. Când educația intră pe mâna unor neisprăviți, ajunși miniștri, gata să dizolve Comisii academice oneste pentru a ascunde hoția unui fals doctor în științe, un singur lucru este de făcut: înlăturarea din viața publică a făptuitorilor! Cultura unei țări nu poate fi slujită fără cunoașterea limbii și tradiției sale iar știința are nevoie nu de tutelă ci de sprijinul financiar al comunității. Iată banalități care se reinventă, pentru o revenire la normal! Abandonați, domnule președinte, institutele de tip sovietic ale Academiei, care nu aduc un progres semnificativ țării ci dimpotrivă … năpădite fiind de afacerism și plictis! Concentrați-vă pe viitorul moral al cetățenilor!
    Politețea și normalitatea în societate nu pot exista fără o corectă scară a ierarhiei, întocmită valoric. Să eliminăm multe din stupidele discriminări impuse prin lege (proștii, leneșii, hoții, demagogii și plagiatorii se folosesc de acestea!) înlocuindu-le cu bunul-simț și cu instaurarea meritocrației. Obrăznicia – cea care promovează, agresiv și spoliator, impostura – trebuie suprimată, cu fermitate. O adevărată educație (cei 7 ani de-acasă!) n-ar permite unui elev din Satu Mare (fie el și olimpic!) să dea pentru ziarul Adevărul un interviu în care să declare că Trebuie găsit un sistem prin care să nu intre toți tâmpiții la facultate și să afirme că primul-ministru Ponta a plagiat!… Chiar dacă acestea sunt purul adevăr! Nu este, însă, menirea liceenilor să facă astfel de declarații!
    O Academie de valoare – lipsită de șovăielile pe care le impun indemnizațiile bănești (spoliatoare ale bugetului țării) și nenumăratele privilegii nemeritate – ar fi împiedicat să se ajungă la o asemenea situație, prin poziția ei, care ar fi nimicit proasta educație și lipsa de selecție – în școală, în facultăți sau în guvern. Dar Academia a trebuit să fie suplinită de un elev (e adevărat, olimpic), cu toate avatarurile situației!
    Ați văzut, desigur, domnule președinte, cercetările Universității din Amsterdam și statisticile Universității din Hartford, privitoare la scăderea coeficientului de inteligență al omenirii. Ce trebuie făcut? Cum reacționează secțiile de genetică sau cele de educație? Un răutăcios ar insinua că, probabil, în Academie s-a pierdut mai mult decât media de 14 puncte și deci … ce așteptări să avem ?
    Ar mai fi de spus – printre multe, foarte multe alte lucruri – că Academia n-a făcut suficient pentru apărarea istoriei țării, o știință care, prin clădirea dumneavoastră, mai miroase încă a Roller! De ce nimeni dintre academicieni nu apără, cu fermitate, imaginea marilor savanți și scriitori români E. Cioran, M. Eliade, N. Paulescu, E. Ionesco, Monica Lovinescu, Vintilă Horia… care ar trebui să se afle în Panteonul României, nu în cărțile denigratoare ale unor Sandrine Lavastine-Laignel, Norman Manea, Edgar Reichmann, Samuel Below și alții, aejusdem farinae, care – în setea lor de putere și în dorința de a trăi opulent, fără a presta munca necesară pentru aceasta – au transformat viața, durerile și sacrificiile unor oameni într-o industrie de făcut bani şi influenţă…
    Nu vă temeți că va trebui, pentru cele scrise mai sus (și citite de dumneavoastră!), să vă puneți cenușă în cap, precum marele inexistent om politic Șova, milionar dintre cei care niciodată nu-și pot justifica onest averile! Lucrurile astea le-a spus, într-o carte (Industrie de l’Holocauste), un martir al lagărelor hitleriste, Alain Finkelkraut care, ca un om veritabil, vrea să se știe doar adevărul și să se facă dreptate, cu orice preț.
    Este și crezul nostru! Cuptoarele morții, Holocaustul, măcelul îngrozitor de la Katyn, Gulagul, reeducarea de la Pitești… sunt crime imprescriptibile. Dar oprobiul acestor mârșevii nu trebuie aruncat pentru simpatii pronaționaliste sau pentru apartenența la o mișcare niciodată clasificată pentru a fi interzisă de către instanța de la Nürenberg. Au fost, continuă să mai fie, în diferite părți ale lumii, organizații și partide dovedite criminale – printre ele partidul nazist și cel comunist (meditați la Auschwitz, la khmerii roșii, la epurările din Uniunea Sovietică – vezi uciderea celor 3 adolescenți evrei…). Să faci legătura între simpatiile lui M. Eliade și crimele naziste și – adăugăm noi – cele comuniste, este o mare ticăloșie! Mircea Eliade a fost/este un mare savant, un bun român, un om cu mâinile și cugetul curate. El ar fi putut fi un onorabil președinte al Academiei! El… nu tovarășul devotat… sau domnul anonim… La fel am putea vorbi de Emil Cioran, de Radu Gyr, de Horia Vintilă… Cui să spunem toate acestea? Unei Academii venită neschimbată din comunism, plină de activiștii bolșevici (miniștri, membri ai Comitetului Central, filosofi ai ședințelor de partid, urmașii unui Remus, hrănit de o vulpoaică) – aleși chiar și în zilele postrevoluției!
    Obraznic și bețiv, membrul Comitetului Central, cel care scria dedicații delirante soților Ceaușescu, academicianul Breban, ia bani și de la Ideea europeană (nu kominternistă!) și de la Academie. După academicianul Răzvan Theodorescu – o lichea, dacă ar fi să-l credem pe ziaristul Grigore Cartianu – banii sunt luați de la proști, pentru că sunteți deștepți! Când se va face curățenie (în fapt, dreptate) la Academie?
    Încercăm de mai mult timp să ridicăm o statuie Elisabetei Rizea, prototipul dârzeniei și credinței femeii române. Nu se găsesc bani și aprobări decât pentru trubadurii şi măscăricii de curte… Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu, Radu Beligan…
    Academia ar trebui să promoveze simbolurile naționale, contribuția noastră la universalitate… N-o face dar se ocupă, în schimb, cu afacerile alimentar-agrare ale domnului colonel (de securitate – altfel nu-l lua în seamă) Voiculescu!
    Vedeți, domnule președinte, câte datorii (neîmplinite!) are Academia? Ne întrebăm: oare cum se simt oamenii onești și meritoși – reluăm, câți vor fi ! – alături de niște membri mediocri și submediocri? Colegi cu niște spoliatori de bani și bunuri – vânzători veroși de case și pământuri nemuncite – cu un vicepreședinte al cărui nume este asociat cu afaceri dubioase tip Siveco și cu academicieni-pușcăriași? Plătiți (de fapt, plătim!) în continuare indemnizațiile acestor ciurucuri, la fel cum gratulați cu pensii și bonusuri speciale pe foștii politruci din institutele pe care – din complexele și ignoranța autorităților – le gestionați?
    Fiindcă sunteți, în general, pozitiviști, mă tem că răspunsul este da!
    Ca și indivizii, națiunile pot fi amenințate cu dispariția. Responsabilitatea Academiei, ca deținătoare și apărătoare a valorilor supreme ale unei societăți, a devenit, în această privință, capitală! Armonia externă nu este deloc ușor de realizat într-o lume inegal dezvoltată, în care mondialismul încearcă, printr-o maximă ipocrizie, să proclame o (inexistentă) egalitate a oamenilor și statelor, pe care le-o garantează (ca Federația Rusă, frontierele Ucrainei)! Dar evoluția eșuată către H. sapiens, cupiditatea, expansionismul, germenul etnic, mentalitățile, religiile… sunt tot atâtea motive de a râvni la bunul altuia… la hegemonia mondială, mai întâi prin fabricarea de teorii și doctrine, apoi prin subversiuni, prin dominații economice, culturale sau orice altceva născocesc timpurile… Națiunile se destructurează prin imigrații neconforme cu necesitățile realității și mai niciodată urmate de integrare. Noii veniți vor teritoriul lor, pe care și-l marchează și – într-un ciclu distructiv – vor uita de multiculturalism, multirasism… și vor dori autonomie, separare, disoluția instituțiilor… Națiunile sunt în pericol și încă nu se știe dacă lucrul acesta, ireversibil, reprezintă ceva bun sau nu!
    Este nevoie de sânge rece, de înțelepciune, de creativitate și spirit de inițiativă… Toate aceste calități ar trebui să le găsim la Academie. Grație lor s-ar putea restabili sau forma, nuclee cetățenești de elită, care – prin muncă, talent și exemplu – să asigure tuturor prosperitatea, prin eforturi oneste, printr-o moralitate elevată, prin toleranță și bună-cuviință, prin selecția și promovarea valorilor.
    În lipsa acestei reacții, obraznicii și mincinoșii se vor instala pretutindeni, exploatând prostia unora, ipocrizia și lașitatea celor care mimează umanismul, arbitrajul conflictelor dintre grupuri de populații ale unor țări și regiuni, din ce în ce mai extinse. În curând, grație Politicii corecte (în care, printre altele, agresorul și victima se află pe-aceeași treaptă și în care noțiunile de adevăr, dreptate, decență… devin subsidiare) vor exista Republica Islamică Franceză şi Republica Maghiară Covasna, Noua Rusie, Califatul Islamic…
    *

    Toate lucrurile acestea așteptăm să fie analizate şi să capete soluții la Academia Română!
    Posedă această instituție capacitatea de a apăra substanța națiunii? Membrii ei au caracterul, profesionalismul și înțelepciunea de a răspunde marilor probleme ale contemporaneității? Sunt ei conștienți de responsabilitățile aproape colosale pe care le poartă, odată deveniți academicieni?
    Veți mormăi, domnule președinte: pretenții absurde, elucubrații… Sau vor urma declarații sforăitoare… Oricum, dacă doriți să intrați în lumea realului și a onoarei, începeți prin a refuza să mai primiți subvenții de la Stat! Câștigați-vă pâinea din munca și talentul dumneavoastră. Renunțați la banii munciți de alții. Veți da astfel un exemplu pentru numeroase organizații (unele își zic și ele academii, cu membri la fel de anoști, dintre care răsare utecistul-academician de Găgești … uniuni ale scriitorilor, asociații pline de revoluționari, de sportivi…), parazitare ale bugetului.
    Academia înseamnă glorie și datorii mereu de împlinit… nu ceea ce este acum! Desființați Academia moștenită de la tov. Președinte (de onoare al Academiei!) Ceaușescu și ajutați la crearea unei veritabile Academii Române, curățată de impostură.
    Aceasta ar fi quintescența a ceea ce voiam să vă spun… deși versurile lui Eminescu îmi șoptesc, deprimant, încă de la primele rânduri ale acestei scrisori triste:

    Ce mai vrei cu-a tale sfaturi/ Dacă știi a lor măsură;

  7. In biblioteca mea si a sotiei sunt sute de carti ale Editurii Humanitas, de la manuale pana la lucrari de dezvoltare personala. Sunt volume ale domnului Liiceanu precum Despre limita, Declaratie de iubire sau Usa interzisa. Sunt si volume ale domnului Patapievici precum Omul recent (cu autograf) si Zbor in bataia sagetii. Pe toate le-am citi, daca nu complet macar partial, simtind, gandind alaturi de autori. Breban nu avem. Nu stiu daca am avut si, incet a fost exclus pentru ca nu-l intelegeam, ne plictisea il consideram inutil ca multe romane scrise pe vremea comunismului, bune sa treaca timpul ala nesfarsit. In biblioteca noastra, in mintile noastre, in reperele noastre culturale Breban a fost eliminat de mult…

  8. Cred ca la numirile unor pensionabili in functii de responsabilitate ar trebui sa avem un control psihiatric. Am auzit raspunsul lui Breban – in loc sa zica am zis, nu am zis etc. omul zice – Liiceanu si Patapievici nu au carti sa polemizeze cu mine. Ce megaloman penibil pentru un romancier expirat din epoca national-comunista….

  9. Daca lucrurile vor merge tot in aceasta directie, nu va mai trece mult timp pana cand apelativul „academicianule” va fi echivalent cu o injuratura.

  10. Vai, cata dreptate am avut cand repetam pe forum ca am ramas exagerat de putini oameni curati, nepatati de jegul comunist. Prea putini. Azi ei, majoritarii, si-au instapanit Romania. Nu mai avem valori. Valorile sunt alungate, haituite. Azi, cei care au turnat , cei care au facut compromisuri cu calaul domina societatea romana. Dac-am fi fost noi majoritari atunci s-ar fi revoltat toti academicienii prezenti la oribila sedinta. Asa, lui Breban, dupa ce a amenintat cu „impuscarea” doi intelectuali de marca ai tarii i s-a dat posibilitatea sa jongleze cu ineptia sa. Ne vom mai ridica, oare, din mizeria morala in care ne-a aruncat paranoia lui Ceausescu?

  11. Breban,suferind de ramolisment-senil,seamana leit cu personajul atat de drag lui Nenea Iancu
    incat,nu i-a putut rezista si,pentru a ni-l lasa si noua,l-a bagat in teatrul sau cu numele de
    AGAMITA DANDANACHE.Dupa ce i-a condamnat la moarte prin impuscare pe doi dintre con-
    fratii sai de condei pe care,in mod indubitabil ii socoteste pana si domnia sa infinit mai valo-
    rosi decat el, vine si vrea sa-si inlocuiasca sentinta printr-o zicere metaforica dupa care,chiar daca a zis asa,ne cere sa nu ne apucam chiar noi, ce-i care-i analizam „sintagma ucigasa” ,
    s-o rastalmacim.Pai,d-le Breban,de vreme ce zici cu surle si trabite ca esti un mare patriot,
    de ce iti dezvalui – tot prin declaratii publice si nu oriunde, ci sub cupola unei Academii Natio-
    nale – instinctul criminal?! Auzindu-te intr-o imprejurare ca esti si credincios,cutez a te intre-
    ba : Cine te-a dat matale dreptul sa condamni,sa impusti si nu animale,ci OAMENI?!…In
    orice caz,daca forul conducataor al Inaltei Institutii din care face parte N.B.nu va lua macar
    o atitudine de a se separa de conduita grobiana a unuia dintre membri acestui FOR cultu-
    ral-stiintific national,inseamna ca un usemenea exemplar nu-i munul sigular si intamplator
    pe-a colo.

  12. Care talent domnilor?

    Am suferit printr-o jumatate de roman al „talentatului”.

    Brebenel e un pseudo-prozator lung, moale, dilut, indigest si moluscoform [alerta: barbarisme deliberate].

    Un salarizat „per capita” (sa nu specificam ce fel de „capita”) la ANU [„Agentia Nationala de Umectare Solipsista”] impotriva naturii, sau care va fi fiind termenul medical apt.

    Aria preferata a magisinistrului a fost si este „Die Aria”.

    Daca vine vorba, fraza „Derbedeii astia ar trebui impuscati” este singura fraza memorabila (desi ilegala, in acelasi timp) semnata Nicolae Breban. Sa ia copyright pe ea, daca n-a fost deja folosita in „Roscovanul”, sau in filmul ala cu sabotajul taranist de la Bumbesti-Livezeni.

    Domnule Liiceanu, ignorati-l pentru ca nu e crestineste sa te pui cu un bolnav Tourette nascut senil. L-a batut Dumnezeu destul.

  13. Domnule Liiceanu, remarcabila inversunarea cu care sustineti un etern adevar in eterna noapte a ignorantei si prostiei. Un demn urmas al eroului Cervantez.

  14. Un articol din categoria „tătucul trebuie să le rezolve pe toate”. Cu certitudine, Klaus Iohannis nu e responsabil de amenințările / declarațiile / instigările iresponsabile ale tovarășului Breban. Sau ale oricărui alt cetățean cu probleme majore la unitatea centrală. De ce ar trebui administrația prezidențială să răspundă unei astfel de scrisori publice? Există alte instituții care îl pot ajuta pe d-nii Liiceanu și Patapievici.

    • Trollii arvuniti de klaus mai dau si rateuri atunci cand se grabesc sa faca pe placul tov presedinte si nu citesc nici macar un cuvant din articol. Sper sa nu-l dea afara pnl pentru aceasta eroare de dobitoc.

      • Toată lumea mai dă rateuri… chiar si dl. Liiceanu l-a numit pe Traian Băsescu ‘Președintele Intelectualilor’. Oricum, tineti-va bine… a erupt din nou vrajba dintre ‘Boierii Minții’ și fosilele comuniste de la Academie. Motivul perfect pentru un nou scandal… evident public.

  15. E fascinantă istoria personală a dlui Breban, cu un bagaj etnic evident(mama dlui Breban a fost nemțoaică) și de la care orice om normal în judecată ar fi așteptat o anumite sensibilitate, deschidere, toleranță pentru ceilalți diferiți.

    În loc să îmbrățișeze o viziune de deschidere acceptare și continuă provocare a valorilor, în fond o evoluție bazată pe discuții deschise în climat tolerant, a ales o cale ermetică, închisă un gen de românism bazat pe negarea, diabolizarea, murdărirea celorlalți diferiți , un românism izolaționist de redută.

    Citind articolele date, remarc raportarea negativă la unguri, țigani, evrei idei consecvente și frecvente în articolele dlui Nicolae Breban.

    Păcat, cred că retardat timpurilor sale că nu a înțeles că în fond astăzi diferențele constituie o forță pe care se construiește civilizat o societate puternică și nu cu nivelarea sau reducerea la tăcere a celor diferiți în opinii ca ale dânsului.

    E incredibil, de exemplu de alte nume, gen Andrei Marga, cum altfel, au reușit contraperformanța de a aduce discuția culturală în spațiul răfuiellii personale, dar nu sunt singurii desigur. Și că nu realizează că politețea în limbaj dată și de termenii și tonalitatea folosită, e esențială într-o discuție civilizată.

  16. Daca nu i-ar fi frica de lege si daca i-ar intalni pe Liiceanu sau pe Patapievivi intr-un loc laturalnic, neumblat de oameni, noaptea, Breban i-ar impusca, si-ar pune cate un picior pe cadavrele acestora si ar exclama : ‘A fost o metafora!’.

  17. Este de-a dreptul rusinos ca s-au rostit astfel de discursuri ( scursuri ) in forumul Academiei impotriva lui Liiceanu si Patapievici.Este o alta pata pe fata Academiei.Printre membrii ilustrii s-au numarat Leana si Nicu.Cu astfel de membrii ca Breban si Eugen Simion nici nu ma mir de alegerile facute de Academia Romana.A ajuns Academia sa fie nu un for al inteleptilor patriei ci o adunatura de lingai ai c…rilor politice de sorginte comunista.

  18. Problema în speţă, nu o constituie doar d-nul Breban, pentru că dânsul este o problemă în sine, ci aceia a căror voce a rămas. Aceiaşi comunişti fără scrupule la comanda cărora acţionează. Justiţia este controlată în întregime, S.R.I-ul a devenit noua securitate si asa mai departe…Marea dramă ar fii, ca marii ganditori ai tării să continue să fie persecutati in acest mod iliescian. Rusine acelor marsavi retardati!

  19. Modelele dlui Breban sunt surorile Gabor, Copiii minune, Salam, etc altfel nu se justifica dorita dumnealui de a va extermina. Acelea nu sunt vorbe cu care sa te joci ci arata CLAR caracterul acelui om, faptul ca are ceva, undeva defect.

  20. Oamenilor de litere trebuie sa li se treaca cu vederea vehementele pentru ca ades se iau cu vorba si chiar cred pentru moment ce spun, bovaric, cand au substanta si doar hahalere cand nu prea au. Academia a trecut prin atatea contorsiuni incit este rupta de sale.

  21. In cartile stralucite ale Martei Petreu e descris foarte bine – cu surse primare, documente de epoca – etc. fenomenul prin care „guru”/sarlatani violenti de tipul Nae Ionescu intii scriu despre violenta care ar deveni „inevitabila” si apoi violenta chiar urmeaza, in situatii care pareau imposibile. Din cite se stie, Nae ionescu, un plagiator corupt, un „ascet” obsedat de vile si masini scumpe precum prea-fericitii de astazi, nu a tras cu mina lui, dar a contribuit la inveninarea mintilor cu intregul sau talent de demagog.

    Nicolae Breban, precum Vadim Tudor si alti incitatori comunisti nenorociti, dovedesc fratia de „spirit” dintre legionari si comunisti. Ca slavesc secera sau crucea, continutul principal este a da la cap inamicului – cu ce se poate, cu secera, cu crucea, cu revolverul. Precum marii eroi ai celor doua „miscari”, Zelea Codreanu si Ceausescu, care au tras literal in inamici, omorindu-i cu gloante reale.

    Sa-i fie rusine domnului Breban ca intr-o tara in care asasinatul politic are o vasta si trista istorie se angajeaza in asa-zise metafore absolut iresponsabile.

    • @Absurdistan:
      pe. dl. Nae Ionescu l-ati citit si dvs., sau doar citati pe altii care – poate – l-au citit?
      nici putina istorie reala nu ati citit?
      atunci v-ati ales foarte bine numele.

  22. Pe zi ce trece mă conving că unii români nu-şi merită ţara. Nu mă refer la domnii Liiceanu şi Patapievici, puşi la zid (metaforic vorbind) de un delirant aca(caca)demician care şi-a primi fotoliul acolo şi bănuţii la teşcherea, pe baza „meritelor” din trecutul securist şi prezentul plin de şantaje le adresa confraţilor mai slabi de înger. Pe Breban îl ştim din timpul „Fenomenului Goma”, unul din nenumăraţii Judas Iscariot, amatorul celor treizeci de arginţi oferiţi de Secu pentru o delaţiune în plus. Credeam că şi-a pus ştreangul la gât asemenea predecesorului de la începutul creştinismului, dar nu, el se ţine în continuare de porcării, împins de la spate de cine ştie ce interese meschine. Nu a reuşit să atingă vreodată măestria literară a domnului Gabriel Liiceanu sau profunzimea ideilor domnului H. R. Patapievici, invidia şi ura care-i arde inima neagră îl îndeamnă la ignobilul linşaj academic. Promit că eu am să ard în public, cu primul prilej când am să mă alătur protestelor de stradă cele două cărţi ale Brebanului pe care le am în bibliotecă (Buna Vestire şi Animale Bolnave). Invit şi pe ceilalţi să facă la fel, ca să-i arătăm acestei fosile ceauşiste, cât valorează el pentru noi.

  23. Deci a mai aparut un articol teribil in justetea sa.De altfel ma asteptam.Dar nu tocmai asa ceva voiam sa spun. Vreau sa spun ca traiesc intre oameni care l-au citit cu nesat. S-au repezit chiar sa-l citeasca. Nu putini sunt cei care exclama:”scandalagiu basist”!.Asadar, BASESCU a ajuns… unitate de masura a ”scandalului” ?Ingrijorator !Ingrijorator sa constat ca persista climatul creat de vechiul sistem securisto-comunist.Iarasi ”noi muncim,nu gandim”-”moarte intelectualilor” ?

  24. Si totusi ce oameni mizerabili locuiesc Romania in sec. XXI-lea. De ce nu s-a sculat cineva in sedinta la la numirea sefului ICR sa-l scuipe pe Breban? De lasi! de mizeri! de impotenti! Jeguri securistice ca si Breban au traumatizat acest popor pana la distrugerea oricarui spirit de demnitate. Acesti mizerabili securisti au fost antrenati sa abuzeze, sa distruga, sa profite, sa fure. Vai de poporul care nu-si gaseste deminitatea. Pacat ca si noua generatie se ascunde sub pres in fata acestor jeguri sub-umane.
    Daca Romania nu functioneaza e pentru ca securisti slinosi au infestat intreaga societate si blocehaza functionarea ei normala. Ei stau in puncte cheie ca si o retea mafioat si taxeaza orice initiativa sanatoasa. Mi-e sila de Romania sau cum a zis Caragiale cand a plecat la Berlin ” Asta-i tara bre…?”

  25. Ce fel de om este acela care jigneste si insulta si care cere in Academie executarea prin impuscare a altor oameni? Numai ca instigarea la ura si amenintarea cu moartea sunt infractiuni penale. Ce fel de alegeri semnificative de reprezentare face Institutul Cultural Roman in fruntea sa?
    Ce fel de institutie culturala si stiintifica a statului, eliita universitarilor din Romania, este ACADEMIA ROMANA care tolereaza asemenea derapaje comportamentale de la bunul simt si abateri de la lege ?
    Daca in Academia Romana se instiga la ura si amenintare cu moartea, eu ca om simplu trebuie sa ma feresc pe strada ca sa nu fiu atacat si omorat cu pietre ?
    Simt suparare imensa, rusine si jignire ca asemenea fapta s-a putut petrece la Academia Romana, institutie care ar trebui sa fie model pentru cetatenii tarii.
    CE FEL DE TARA ESTE ACEASTA ?

  26. „Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios”.

    Sunt convinsa ca sus-numitul Breban nu a fost in stare in decursul vietii sale sa-si cladeasca nici un fel de EDIFICIU AFECTIV.

    Cunoscand sau nu, aceasta emotionanta introducere a Declaratiei de Iubire scrisa de dl Liiceanu, Breban dovedeste prin ineptia spusa, ca nu ar fi in stare sa inteleaga textul care incepe prin cuvintele de mai sus.
    Aceasta denota lipsa unei parti componente fundamentale a fiintei umane, propria constiinta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro