O analiză politică a ultimelor decenii în România. Mediocrația politică, Mandarinatul, Simțul Public Populist

Două dintre cele trei necunoscute apărute după alegerile prezidențiale de anul trecut s-au aflat relativ rapid: a apărut candidatul partidelor tradiționale și președintele țării s-a retras. Așteptăm rezolvarea celei de-a treia: motivele anulării alegerilor din 24 noiembrie 2024 – probabil mai târziu  decât mai devreme! Totuși, nu ne putem opri să gândim că ceea ce s-a întâmplat reprezintă o combinație între (i) spectaculosul efect al crizei partidelor politice tradiționale și (ii) un nou ”simț public” în societatea românescă! Pentru unii, doar prima parte a frazei de mai sus este credibilă sau acceptabilă, deoarece a devenit deja un slogan – deși prea puțin discutat. Partea a doua însă, nu pare clară și nici nu sună bine pentru noi, cei supuși unei tranziții post-comuniste lungi, încă neterminate și mai ales aculturale.

O analiză chiar sumară arată că în România, cei ce au desenat strategii politice recente au neglijat ceea ce toată lumea occidentală știa: că singura ideologie capabilă să pună la îndoială sau să conteste sistemul neoliberal este cea neo-populistă. Pentru unii, neo-populismul poate avea (doar) un efect de trezire a democrației.Totuși, practicat ca ideologie reprezintă o amenințare la adresa democrației odată cu reapariția marilor puteri autocratice, alături de resurecția forțelor reacționare și a radicalismului, justificate prin ”cererea de recunoaștere”. Iată de ce democrațiile liberale occidentale, ca și cea din România, trebuie apărate. Iar riscul cel mare, în cazul nostru, rămâne în mod paradoxal în dreptul partidelor politice tradiționale. Și aceasta dacă ele vor considera că la noi, populismele, cel impropriu numit suveranist sau cel mesianic recent apărut, sunt doar erori de parcurs. Vom vedea ce au înțeles partidele politice, mai ales cele tradiționale, când (și dacă) ne vor prezenta căile de ieșire din haosul cultural în care am ajuns. Și nu de ieri de azi! Haos din care a apărut (iii) Noul Personaj Colectiv care aproape modifică definiția clasică a acestei tipologii – grup de indivizi care evidențiază psihologia unei categorii de oameni!

       Despre partidele tradiționale și nu numai  

–            s-au dezideologizat înlocuind ideile cu procedurile  – trecând de la o criză la alta și aflate mai mereu la guvernare, au ajuns în situația de a convinge din ce în ce mai greu cetățenii că mecanismele puterii pe care o exercită funcționează în scopul asigurării binelui public. Din acest motiv, adeziunea publică pentru deciziile luate a scăzut, ca și numărul voturilor favorabile. Pentru a-și maximiza șansele de a rămâne la putere, partidele principale s-au deschis față de electoratul total disponibil. Astfel, alegătorii au asistat în timp la transformarea unui partid în ”toate partidele” și, inevitabil, la transformarea democrației în democrație-postideologică. Până aici nimic nou, mai ales că (prea) mulți lideri de opinie, intelectuali publici și chiar politologi, sociologi etc. au îmbrățișat, ani la rând, ideea ”sfârșitului istoriei” declarând inutilitatea doctrinelor în fața ideologiei binelui public! Totuși, în lipsa asumării doctrinei, opțiunile sunt la fel de bune sau de proaste atât cât administrația poate oferi! Fără identitate, implicit fără viziune, partidele au înlocuit ideile cu procedurile și (practic) au înglobat birocrația de stat, cea care astăzi le dă ”bun de tipar” pentru programele de guvernare. Sau mai clar spus, partidele tradiționale au îmbrățișat ”buna guvernare” (un instrument managerial orizontal) punându-și între paranteze opțiunile doctrinare (viziuni de adâncime asupra evoluției societății). Rezultatul: apariția ideii că partidele tradiționale nu mai au de oferit nimic nou societății;

–            s-au cartelizat abandonând latura lor parlamentară/guvernamentală în favoarea celei electorale – urmare a faptului că politica a devenit o lume ca atare, în partidele tradiționale s-a generalizat protectoratul intereselor (individuale egoiste) ale elitei (”castei”) politice. Aceasta a devenit dependentă de pozițiile sale deoarece le consideră „profesii” și neglijează membrii partidului în procesul decizional, utilizându-i doar pentru a legitima miturile favorabile lor. Cartelizarea a dus la evacuarea intelectualilor critici din conducerile partidelor, mai ales în cazul PNL care a renunțat la statutul de partid de lideri în favoarea celui de partid al activiștilor odată cu formarea USL – motiv pentru care, vorba unui lider al partidului care a descoperit sincer mirat efectele acțiunior sale: ”a avut loc o tasare în jos” (!) a calității politicienilor PNL. Lideri mediocri ai partidelor tradiționale au abandonat evoluția sistemului de vot, căci votul proporțional pe liste închise este regula de aur pentru perpetuarea aristocrației politice, alături de excluderea partidelor mici din competiția electorală. Rezultatul: o guvernare slabă de vreme ce partidele acceptă că omul politic nu trebuie în mod necesar să fie competent în domeniul de care se ocupă ci doar legitim (prin vot), dar nici nu pot livra obiective guvernamentale, deoarece le-au delegat către experți externi în detrimentul propriilor specialiști. Deja aici avem de-a face nu doar cu simptome ci cu o patologie politică, deoarece s-a ajuns la un consens asupra tezei eronate conform căreia ”regimurile democratice sunt regimuri de experți conduse de amatori”. Iată cum se manifestă un alt simptom al neîncrederii în clasa politică, dar și un semn al unei societăți alienate;

–            s-au birocratizat devenind dependente de resursele statului pe care îl construiesc după propriile interese fiind acuzate de oligarhizarea politicii și chiar de iliberalism – putând cumpăra presă, pe politicienii opoziției și direcționând bani către propriile firme. Pe de altă parte, au permis creșterea riscului de apariție și consolidare a unei oligarhii administrativ-financiare cu iluzii de impunitate în lipsa voinței politice de reformare a birocrației. De altfel, de mai multă vreme centrul partidelor se află sub presiunea decizională a unei oligarhii a periferiei pentru care, sub sloganul descentralizării și subsidiarității, viziunea națională nu este nimic mai mult decât suma intereselor locale. La rândul său, lipsa de transparență a deciziilor publice a creat în percepția publică (aproape) convingerea că partidele politice tradiționale nu vor mai avea pe agendă reducerea corupției iar lobby-ul marilor organizații patronale va modifica jocul dintre taxe și reglementări în defavoarea micilor afaceri și a cetățenilor. Rezultatul: o scădere a încrederii alegătorilor în posibilitatea de reformare a partidelor tradiționale prin autolimitarea puterii publice, adică prin întărirea democrației.

Iată cum, dezideologizarea, cartelizarea, birocratizarea alături de externalizarea formulării politicilor publice, dependența de resursele statului, acuzațiile referitoare la corupția politică și oligarhizarea politicii și nu în ultimul rând mediocrația, ne arată că adevărata boală ce afectează democrațiile reprezentative este criza partidelor politice tradiționale. Disfuncția sistemului public crează condițiile de apariție a unui decalaj între partide și societate, între elite și popor, indivizii văzându-i pe toți politicienii ca parte a aceleiași/singure clase politice. Astfel, atașamentul față de partidele tradiționale scade, favorizându-se apariția și consolidarea populismului.

Despre modificările simțului public și capitalismul nostru postmodern și incomplet

În societatea românească de astăzi se manifestă o adevărată mutație în ceea privește ”simțul public”, cel care se referă la formarea și justificarea opiniilor comune. Un exemplu la îndemână ar fi modificarea simțului public exprimat față de mărimea pedepselor stabilite în justiție pentru actele de corupție (”condamnarea la închisoare”) vs. recuperarea prejudiciilor (”confiscarea banilor”).

Simțul public s-a schimbat (în special) în ultimii cca. douăzeci de ani, pe de o parte datorită (-) expunerii românilor la economia capitalistă, iar pe de altă parte ca (=) efect al implanturilor gândirii postmoderne. Acest curent de idei sosit în România pe filieră occidentală nu s-a rezumat la cultură, artă ori arhitectură ci s-a extins, deși unii nu recunosc asta, în politică, administrație, educație, sociologie, politologie etc. – vom reveni. Ca urmare, în creuzetul simțului public românesc actual se topesc, pe lângă invarianții din moștenirea nostră culturală,  două ”curente” recente, aproximativ la fel de centrifuge în raport cu democrația liberală dar din motive diferite. Primul este cel al progresiștilor de factură postmodernă, adepții ideii progresului prin intermediul ideologiei (”binele trebuie făcut uneori cu forța”) și nu ca rezultat al achiziției de cunoștințe prin educație – cei care acuză românii de imobilism. Al doilea aparține populiștilor din toate ideologiile, cei care vor să fie în Uniunea Europeană și să beneficieze de finanțările acesteia, dar nu sunt de acord cu politicile ei – cei care elogiază excepționalismul autohton și românii tradiționaliști, deplâng globalizarea, condamnă liberalismul economic dar vor prețuri mici prin simpla aplicare a patriotismului economic. În rest…la nivelul întregii țări, 57% dintre români sunt populiști, 11% sunt non-populiști și 32% au o atitudine mixtă (2022)[1]. Destul de complicat și cu efecte asupra democrației.

Capitalismul românesc și lipsa dezbaterii din jurul său

Într-o abordare oarecum simplificată, sperând totuși să păstrăm ideile relevante ale argumentației, am putea spune că tranziția noastră post-comunistă ar fi trebuit să aibă drept obiectiv reinstituirea unui sistem capitalist. Intelectualii noștri publici (unii și astăzi ne recomandă să citim Platon și Aristotel pentru a găsi toate răspunsurile) și nu doar ei, au pornit către Occident pentru a găsi modernitatea în starea ei evoluată, desigur în scopul de mai sus, și au găsit acolo postmodernitatea consumeristă, globalistă, postindustrială și postideologică. Adică ”locul” unde,  dacă indivizii nu se pot adapta înaintării științei, vina este a acesteia; unde economia serviciilor (crearea permanentă de nevoi – să urmărim de exemplu reclamele medicamentelor sau a dispozitivelor pentru sănătate)  o înlocuiește pe cea de producție (răspunsul la cerințele societății – energie, industria prelucrătoare etc.) în numele consumerismului; unde adevărurile mari sunt relativizate deoarece ”realitatea obiectivă nu există ca atare” fiind de fapt o sumă de adevăruri individuale toate valabile simultan; unde fragmentarea autorității statului se justifică prin promovarea micilor proiecte locale în numele subsidiarității; în care ideologia corectitudinii politice se impune prin forța reglementărilor în numele protecției minorităților și nu a libertății individuale și, nu în cele din urmă, unde trecutul sau viitorul nu au relevanță în raport cu prezentul. Altfel spus, postmodernismul s-a aflat permanent într-o criză de orgoliu față de marile narațiuni ale modernității și care nu s-a identificat prin accesul la progres deoarece nu a clarificat nimic în plus din ceea ce modernitatea nu clarificase deja. Un pat germinativ care a permis o evoluție individuală astfel încât societatea astăzi, în bună măsură, nu mai împărtășește bunul simț comun al realității și chiar al moralității, punându-se permanent în discuție ceea ce este adevărat, sau bine, sau cum ar trebui să trăim. Fără a nega multe efecte pozitive ale postmodernismului, putem spune că intelectualii noștri au adus acasă pe lângă sofisticata ”economie funcțională de piață” și ”societatea deschisă” care, în numele promovării valorilor (idee generoasă în sine), a cauționat confecționarea de noi ideologii. Iar noi românii, trăind într-o cultură a imitației și sincronizării căreia i-au lipsit, în comparație cu vestul, câteva sute de ani de evoluție în modernitate, ne-am trezit ”între scaune”, adică între două lumi, deoarece valorile occidentale nu au avut nici culoarea ideologică a societății de piață nord americane și nici amploarea polimorfă a acquis-ului comunitar european. Totuși, chiar și pe o rută ocolitoare (o prea lungă tranziție), capitalismul, cuvânt îndelung evitat de politicienii și liderii noștri de opinie, a ajuns să funcționeze și la noi în starea lui naturală – ordinea economică a proprietății private.

În ceea ce privește instituțiile informale din societate, aceastea au evoluat lent din cauza întârzierii emancipării individuale. Este de domeniul evidenței că și astăzi înclinarea românilor către abordări raționale rămâne scăzută (M. Miroiu) și, ca urmare, inconsistența ideilor face aproape imposibilă dezbaterea publică și, până la urmă, o reală piață a ideilor. Din acest motiv, cealaltă latură a capitalismului, cea care privește aranjamentul instituțional al cooperării sociale, nu există nici astăzi.În această atmosferă a apărut și s-a dezvoltat o mare parte a societății civile pătrunse la rândul ei de ”sfârșitul lumii ideologice” și de aceea, nu de puține ori și mult timp, confuză în formularea obiectivelor sale de acțiune.  Rezultatul: un sistem capitalist incomplet…

… și un haos postmodern autohton ale cărui efecte nu sunt nici acum recunoscute ca atare

Fără a insista în a descriere postmodernismului, demers dificil, de vreme ce promotorii acestuia l-au definit mai mult prin negații față de valorile modernități și mai puțin prin afirmații, ne vom referi la efectele sale apărute începând cu perioada tranziției post-comuniste și adoptării ”valorilor europene”. Și aceasta deoarece, extinse la comportamentul social prin sistemul educațional, în legislație prin administrație și în instituții prin politică, valorile promovate de postmodernism (nerefuzând părțile sale bune) au creat ceea ce observăm astăzi: relativizarea și fragmentarea percepției asupra realității (fake-news, post-adevăr), creșterea scepticismului față de raționalitatea științei (problema vaccinării), contestarea ierarhiilor de orice fel până la limita nihilismului (valorile fundamentale în educație, amestecarea valorilor înalte cu cele joase în numele egalității), negarea existenței marilor narațiuni/proiecte (imposibilitatea formulării unei viziuni naționale și promovarea aproape prin absolutizare a micilor narațiuni locale) și nu în ultimul rând punerea sub semnul întrebării a unora dintre valorile capitalismului care ”ar trebui temperat” prin reglementări de tip nou (progresismul politic). Pe scurt: negarea marilor narațiuni ale modernității în favoarea profesionalizării scepticismului, promovarea unui individualism exaltat și defensiv în numele libertății, susținerea ”democratizării adevărului” pe principiul experiențelor individuale și nu a competenței profesionale și, nu în cele din urmă, afirmarea ideii că  realitatea din jurul nostru este un construct social care poate fi interpretat la nesfârșit și unde nu există un adevăr ci oricâte adevăruri ”private” simultan valabile! Sau și mai direct spus: haos conceptual în numele protejării libertății și oportunităților individului mediocru! Nu mediu, ci mediocru! Astăzi efectele postmodernismuluiîn cultură, educație, sociologie, economie, administrație etc. se resimt suficient de puternic și influențează, chiar dacă unii nu recunosc aceasta, nu doar deciziile indivizilor, ci și desenul politicilor publice, practic la orice nivel. Un exemplu poate că ar folosi aici pentru a ilustra prezența ideilor postmoderne în politicile publice cu efect asupra societății și economiei: manifestarea postmodernismului în educație. La o sumară analiză de text – a se vedea pentru conformitate Legea învățământului preuniversitar 198/2023, Art.2 – vom observa faptul că în ierarhia valorilor enunțate legislativ, diversitatea este plasată înaintea excelenței. Deci a avut loc o schimbare de accent, de pe competiția școlară între elevi, pe ”armonia” relațiilor private între aceștia și sistemul de  educație, simultan cu accentuarea formării de competențe și abia în subsidiar a achiziției de cunoștințe. Desigur, o lungă discuție poate fi purtată pe acestă temă. Dar o concluzie este inevitabilă, deși neprietenoasă: rămâne de văzut dacă aceste schimbări din educație vor mai permite în România o economie a cunoașterii, susținută de absolvenții de universități în care prioritare sunt cunoștințele (aflate deja în cădere liberă când vorbim de bacalaureații deveniți studenți) sau vor duce către o economie a serviciilor unde competențele sunt mai importante, datorită flexibilității domeniului. Și cum competitivitatea este singura care ne poate salva în competiția economică globală[2], ne putem lămuri singuri spre ce destinație am decis să ne îndreptăm! Pentru a completa tabloul general, putem evoca și efectul politicilor de inspirație postmodernă în administrație, acolo unde mai întâi a avut loc dezagregarea serviciului public și fragmentarea prin crearea de agenții pe motivul eficienței (a face lucrurile cum trebuie) pentru ca acum, să asistăm la reunificarea acestora sub justificarea eficacității politicilor (a face lucrurile care trebuie). Cât despre politică, un exemplu simplu poate fi edificator: ideile postmoderne au susținut progresismnul politic, justificându-i comportamentul revizionist prin scepticismul față de cunoașterea obiectivă a realității și cauționându-i lupta pentru putere prin legitimitatea contestării radicale a oricărei ierarhii. Rezultatul: o continuă presiune pentru schimbare adresată simțului public, inducând nu doar modificarea stilului ci chiar a modului de viață al românilor.

Ca urmare, postmodernismul a dus la  manifestarea unui individualism exaltat și defensiv (ce face societatea pentru mine?!) opus unui personalism integrator, dar nu colectivist (în ce constau responsabilitățile mele față de societatea care îmi garantează libertatea!); promovarea unui comportament contestatar față de orice sistem și nu propunerea de metode/instrumente de analiză critică a acestora; decuplarea considerată legitimă față de orice obligații provenite dintr-un proiect comun al progresului social și neglijarea gândirii abstracte, cea responsabilă cu proiectarea unui viitor dezirabil.

Mulți intelectuali publici au acceptat și chiar justificat influențele gândirii postmoderne occidentale cu efecte asupra tranziției noastre post-comuniste, neglijând faptul că la ele acasă aceste idei se aflau deja în declin după ce își produseseră efectele timp de câteva decenii în evoluția societăților vestice. Alții, în număr mult mai redus, au încercat, în felul lor, să explice aceste influențe[3]^,[4], unele contribuții fiind prezente pe acest portal – un bun exemplu fiind cel al explicării limitelor corectitudinii politice[5].

Un final ce putea fi așteptat

Realitatea a evoluat rapid după aderarea noastră la UE. Adoptarea valorilor occidentale, unele introduse prin aplicarea acquis-ului comunitar, altele promovate prin intemediul instituțiilor statului ori cu sprijinul societății civile au fost din ce în ce mai slab explicate (de ce sunt utile și deci necesare) devenind subiectul unor adevărate ideologii (așa este mai bine pentru că ne sunt ”ordonate” de către Comisia Europeană). În consecință, schimbările au fost percepute tot mai mult drept restricții. Astfel,  politica schimbărilor climatice, înverzirea, energiile regenerabile, aplicarea de constrângeri tari ale căror costuri au fost trecute mai întâi pe seama contribuabililor, corectitudinea politică etc. slab explicate, incomplet justificate ori rău aplicate, au produs în societate o stare de saturație ideologică potențată de avalanșa de reglementări izvorâte din priorități mai mult sau mai puțin clare ori legitime. La aceste ideologii s-au adăugat și altele, la fel de importante dar de natură diferită, așa cum este cea a post-adevărului, născută din ideea că mass-media joacă un rol de supraveghetor al societății și nu de oglindă a acesteia .

 Iată un ansamblu de cauze și de moduri de a reflecta realitatea care au creat o stare de ”rău cultural” manifestat prin creșterea gradului de anomie politică în rândul cetățenilor. S-a creat un cerc vicios al neîncrederii, sentimentul inutilității opiniilor formulate de oamenii obișnuiți care s-au simțit nereprezentați ci doar ”măsurați” sociologic pentru ca partidele politice să își calibreze promisiunile pe care oricum nu le vor respecta etc. Și, colac peste pupăză, singurii care au vorbit constant despre viitor (”direcția spre care se îndreaptă România”) au fost sociologii care prin definiția meseriei pe care o practică nu au vocația previziunii ci doar a analizei ex-post. Supuși la schimbări și neindentificând în statul român un partener viabil pe termen lung – aici fiind vorba despre instituțiile formale – cetățenii români au migrat către iluzia populistă! Rezultatul: legitimrea partidelor populiste.

Un comentariu [6]

”Dacă partidele politice tradiționale au partea lor de responsabilitate în apariția populismului, mass-media are, la rândul ei, un rol de promovare al acestui fenomen chiar dacă nu îl susține; cauza ei fiind de natură comercială… În încercarea de a crea un rating ridicat, emisiunile care conțin dezbateri sunt produse ca spectacole. În ele, problemele sociale grave sunt simplificate și dramatizate, rivalii sunt demonizați și scandalurile sunt accentuate. Politica este văzută și ca divertisment. Cele mai urmărite emisiuni politice sunt de natură distractivă unde nu există o dezbatere reală, iar politicienii sunt ridiculizați. Logica pieței obligă mass-media, în special ziarele tabloide și televiziunea, să acorde spațiu partidelor politice populiste. Controversa creată prin poziții opuse partidelor consacrate contribuie la creșterea vizibilității acestora pe scena publică. La prima vedere, pare să existe o convergență între logica pieței pe care operează mass-media și populism. Dar faptul că există o convergență între logica pieței a mass-media și populism nu înseamnă că mass-media îi susține automat pe populiști. Logica tuturor mass-media este aceeași și doar comercială, dar politica editorială nu este”. Totuși problema există și se află ”în curtea din spate” a mass-media!

Problema populismului în România este mai ușor de explicat politic decât de justificat social. Mai precis, la noi în țară aveam de-a face, până acum, cu două tipuri de populism politic: cel suveranist (AUR) îmbrăcat într-un tip de conservatorism complet contradictoriu și un populism libertarian de factură postmodernă, dacă ar exista o astfel de categorie (USR) interpretat de către autorii săi într-un mod ușor ciudat gramatical drept ”doctrina centru-dreapta modern”. De puțin timp a apărut și populismul mesianic  – greu de suportat fără o pregătire analfabet funcțională – dar explicat foarte bine din punct de vedere psihologic chiar pe acest portal[7]. Problema, pentru că este o problemă, nu constă în ostilitatea indignată la adresa realității (care acutizează prin personalizare raportul elită-popor specific populiștilor ”moderați”) ori balansul între iluzii și speranțe cu care mesianicul magnetizează interlocutorii. Constă în tehnologia cu care atacă o întreagă populație, a țării noastre de exemplu, a cărei alfabetizare științifică se află la mai puțin de 15% și, din acest motiv, dispusă la răspuns afectiv, justificându-și acțiunile actuale mai mult prin trimiteri la trecut. Mai ales când este vorba despre acele sentimente fundamentale și foarte adânc private: suferința, lipsa, nostalgia etc. Iar la sfârșitul interpretării lor este de așteptat ca mesianicul să ceară adeziunea la popria utopie! Mesianicul nostru recent reprezintă categoria originală a ”semidoctului de nivel înalt” pe care o ilustrează nu doar prin fuga ideilor și contradicțiile între pozițiile invocate în CV-ul său și discursul oferit ci și prin pierderea limbii române pe parcursul prezentării acestuia din urmă. Fără a insista asupra acestui nou fenomen, destul de analizat în ultimele zile, ar fi util să vedem ce se întâmplă cu noi și partidele noastre tradiționale lovite de nicăieri de un suveranism moral ”original”.

În primul caz (AUR) avem de-a face cu un reprezentant al populismului suveranist care contrazice punct cu punct esența doctrinei de la care se revendică, deoarece anunță un conservatorism al schimbării, adică un nonsens. În al doilea caz, (USR) ne lovim de anunțarea unei ideologii orginale ”centru-dreapta-modern(!) înjghebată prin ”luarea” unor valori sau principii fie din biblioteca liberalismului, fie din cea a liberal-conservatorismului. Fiind pe rând un partid antisistem (care a guvernat la un moment dat sistemul!) apoi un partid progresist și acum unul de factură liberală, conservatoare și creștin democrată (!), USR se așează peste tot și nicăieri, adică  este un bun exemplu de utilizare a populismului ca meta-ideologie. Iată cum, populismele ”de rit nou” din România se manifestă din cauza eșecului politico-ideologic de proporții al partidelor tradiționale acoperind tot spectrul politic cu o groasă pătură populistă. Rezultatul ce putea fi anticipat: apariția și manifestarea unui nou Personaj Colectiv. Dar unul special: multiform.

Noul Personaj Colectiv

Întregul text de mai sus a căutat să ofere o justificare pentru modul de prezentare a unui Nou Personaj Colectiv apărut în timp în România. Un personaj multiform care ne descrie în politică, administrație și viața socială: mediocrația, mandarinatul și simțul public populist.

Mediocrația politică. Se datorează unei combinații între managementul de partid (recrutarea membrilor) și sistemul electoral (cu reprezentare proporțională sau majoritar). Astfel, partidele politice pot alege în mod deliberat să recruteze doar politicieni mediocri, în ciuda faptului că ar putea selecta unii mai buni. Acest lucru se întâmplă când calitatea politică este limitată, fenomenul fiind mai probabil să apară în sistemele electorale proporționale decât în ​​sistemele electorale majoritare. Fără a insista asupra aspectelor tehnice putem spune că reducerea calității politicienilor aleși prin această metodă ”a mediei”, scade și calitatea prestației guvernamentale. Iar consecința este formarea unui amalgam între politicieni și funcționari pe ”principiul” conform căruia, dacă politicul nu este capabil de viziune, măcar birocrații sunt stăpâni pe proceduri. Mediocrația permite specializarea indivizilor fără nevoia de liedership. Din acest motiv este potrivită liderilor ”prudenți” și, desigur, la fel de mediocri. Odată deveniți majoritari, mediocrații se caută și se imită unii pe alții. Procedurile dezvoltate de mediocrație îi ajută pe cei care au niveluri medii de competență să urce în poziții de putere. Pe de altă parte, invocarea de către mediocrație a stabilității este încă un ingredient pentru o rețetă garantată a eșecului la guvernare deoarece compromisul între mediocrațiile ”nici de stânga” și ”nici de dreapta” definește o perfectă ”politică a centrului extrem” la umbra căreia poate activa oricând un mare partid transversal. Fără a mai insista, trebuie totuși spus că ”…mediocrația ne propune să vedem ca inevitabil ceea ce este inacceptabil și ca necesar ceea ce este revoltător. Faptul că gândim lumea în termeni de variabile medii este de înțeles; că unii oameni seamănă foarte mult cu aceste cifre medii este evident. Dar mediocrația descrie nu atât dominația oamenilor mediocri, cât starea de dominație creată de formele mediocre înseși, o stare de dominație care stabilește aceste forme ca fiind uneori cheia supraviețuirii, până la punctul în care cei ce aspiră la ceva mai bine și au pretenția suveranității individuale devin obiectul cuvintelor goale generate de mediocrație”[8].

Mandarinatul. Conducerea statului prin intermediul mandarinilor sau mai degrabă sub influența acestora, reprezintă, precum mediocrația, efectul unui lung șir de complicități între birocrația centrală tot mai greu de coordonat și demnitarii ”de algoritm”. Mandarinatul este deja o stare de spirit care provine din convingerea că nimeni nu mai poate lucra asupra ”biocenozei” birocrației fără acordul acesteia, mai ales deoarece memoria instituțională pe care aceasta o poate manipula pune ”intrușii” într-o stare de inferioritate sau chiar de risc – ne amintim de adevărate ofensive ale unor funcționari publici pentru discreditarea unor demnitari ”neprietenoși” prin intermediul presei. Istoric vorbind, cauza constitutivă care face astăzi posibil mandarinatul provine dintr-o eroare de parcurs a tranziției, deoarece România a intrat nereformată instituțional și administrativ în programele de sprijin ale UE. Din acest motiv, birocrația europeană a permis reinventarea permanentă a birocrației autohtone, prin intermediul procedurilor tot mai complicate – o cale sigură pentru întârzierea progresului social în lipsa liedership-ului politic. Fără a accentua legătura între calitatea resursei umane și slaba capacitate administrativă din instituțiile publice, trebuie spus că lupta cu birocrația este aproape imposibil de dus, de vreme ce mandarinii acesteia  apără pe toate nivelurile, ideile conform cărora cele mai importante trei teme ale reformei administrației: funcția publică, elaborarea politicilor publice și descentralizarea trebuie privite în ordine inversă pentru a garanta succesul guvernării centrale sau locale. În mod special, asaltul periferiei asupra centrului în scopul descentralizării resurselor este  ghidat de mentalitatea autonomizării locale. Presiunea politico-administrativă pentru accesul la resurse nu are (încă) argumente care să demonstreze că beneficiile descentralizării depășesc costurile și riscurile. Iar efectele acestei presiuni nu fac decât să fragmenteze autoritatea de stat accentuând riscurile locale și decalajele regionale. Totuși, trebuie spus că administrația publică din România a făcut pași înainte. Și nu mici și nici puțini! Dar acolo unde mizele sunt cele mai mari, deci și riscurile sunt proporționale, progresele sunt prea dificil măsurabile: anume în formularea politicilor publice.

Simțul Public Populist. La noi, simțul public populist semnifică ”cererea de recunoaștere” născută din ideologia divizării între oameni și elite, indiferent cum sunt acestea din urmă definite, în numele salvării moralității. În România, populismul are trimiteri masive către moralitate, fiind, ca de obicei, original. Adică, prezentând ambele valențe ideologice extreme: când de dreapta, pentru a dovedi atașamentul și respectarea voinței suverane a poporului, preluând retorica conservatoare și invocând respectarea tradițiilor statelor națiune; când de stânga, contestând elitele politice ce țin captivă administrația în scopul evitării măsurilor de redistribuire a averii publice. De fapt, populiștii noștri sunt doar naționaliști. Fără a adânci explicațiile, ar fi util să adăugăm faptul că,  în România, neo-populismul preia concepte, instrumente sau agendele altor ideologii politice și le instrumentalizează construind o meta-ideologie[9] – de aici vine și riscul seducției. Liderii populiști invocă/folosesc proceduri (plebiscitare) și valori democratice pentru a denunța ilegitimitatea democrației în numele salvării moralității. Și cum ideologia nu este o știință, succesul populismului nu are de-a face cu identificarea problemelor reale și oferirea de soluții eventual acceptate, ci doar cu puterea de convingere că are soluții mai bune decât cele existente pe piață.

D acă ar trebui să agregăm câteva cauze care au permis apariția acestui personaj colectiv, adică Simțul Public Populist, acestea ar putea fi: (i) înclinarea scăzută a românilor pentru abordări raționale și, ca urmare, o sensibilitate crescută la mesajele emoționale; (ii) grad scăzut de alfabetizare științifică; (iii) un nivel de încredere în alți oameni de 11% (2018) față de 7% (2015) în comparație cu Statele Unite ( 30%), Olanda (până la 60%), Germania (cca. 40%) – (D. David[10]); (iv) un caracter colectivist al societății în care grupul este mai important decât individul, familia conducând în mod absolut clasamentul încrederii (6 din 10 români nu au încredere în nimeni în afara familiei şi prietenilor[11]); (v) cu o înclinare către populism în procent de 57% (11% non-populiști și 32% cu atitudine mixtă (2022)[12]. Toate acestea, și nu numai, arată că de fapt, capitalul social nu este apt să susțină/sprijine suficient democrația. Iată un perfect ”barometru al neîncrederii” care alături de mediocrație și mandarinat fundamentează profilul ”simțului public populist”.

Noul Personaj Colectiv a vorbit!  

Primul discurs auzit după alegerile prezidențiale anulate a fost cel al personajului colectiv politic – Mediocrația. Acesta a anunțat ”reforma clasei politice” în principal prin reducerea la 300 a numărului de parlamentari. Sau altfel spus, aceiași politicieni, vechi în principiu, dar mai puțini – o mediocrație ”mai restrânsă”. Discursul unei ”lecții învățate” ar fi trebuit să adauge și schimbarea sistemului de vot, pentru ca partidele politice să fie obligate să renunțe la monopolul ofertei. Ar fi fost, într-adevăr, o reformă politică oarecum completă.

A doua voce auzită (în surdină ca de obicei) a fost cea a Mandarinatului – sub presiunea de fațadă a Mediocrației – ”reforma statului”. Adică, o relocare a birocrației centrale ”sub alte steaguri”, cu eventuale pierderi colaterale, alături de creșterea capacității administrațiilor locale (!) – nu degeaba vorbesc despre asta așa numitele ”partide ale primarilor”. Sau, altfel spus, comasarea instituțiilor administrației dar nu și clarificarea atribuțiilor. Discursul corect ar fi trebuit să adauge elaborarea imediată a Cărții albe a dezvoltării regionale – cea care a jalonat în anii ‘90 desenul actual al regiunilor de dezvoltare – care să fundamenteze restructurarea administrației publice și o nouă împărțire aministrativ-teritorială a țării. Ar fi fost, într-adevăr o reformă așteptată.

În fine, Simțul Public Populist s-a pronunțat ca un personaj ”tăcut”. Nu împotriva Uniunii Europene, cum au încercat să interpreteze cei care și-au propus să se așeze pe valul acestei mișcări înfuriate, nu pentru liste de progresiști ce trebuie înlăturați, nu pentru patriotismul economic suveran al renaționalizării etc. Acest personaj colectiv a răspuns afectiv la promisiunea unui viitor statut social formulată de suveraniști, pe care elitele puterii i l-ar refuza, statut care va însemna democrația directă, posibilă prin înlăturarea definitivă a actualelor partide politice tradiționale. Inconștiența celor care au formulat aceste promisiuni s-a suprapus peste o stare de saturație publică reală cu privire la comportamentul partidelor tradiționale dar și în contextul prezentat mai sus în acest text. Problema, pentru că a devenit o problemă, a apărut când, riscul economic al izolării conjuncturale a României odată cu alegerea unui președinte nu doar imprevizibil ci chiar instabil, a devenit un risc de securitate odată cu noua realitate globală.

Noul Personaj Colectiv, în toate formele prezentate aici, s-a creat în timp. Mediocrația nu a mai permis, de prea multă vreme, apariția oamenilor de stat pe filiera partidelor, Mandarinatul a dus aproape la perfecțiune procrastinarea iar Simțul Public Populist, cel mai recent apărut, a confundat penalizarea partidelor cu jocul de-a democrația. În fine, dacă partidele tradiționale nu vor înțelege lecția alegerilor prezidențiale anulate, având în vedere costurile imense pe care oricum le vom suporta cu toții, vor fi uitate! Prima etapă: alegerile prezidențiale!

[1]    https://spotmedia.ro/wp-content/uploads/2022/04/Populism-in-Romania-APR-2022.pdf.

[2]    European Commission, A Competitiveness Compass for the EU, Brussels, 29.1.2025 COM(2025) 30 final.

[3]    Patapievici, H-R., Omul recent, Humanitas, 2001, ISBN: 973-50-0220-5.

[4]    Andreescu, M., Postmodernismul. Studii, eseuri și cugetări, Ed. Paideia, 2023, ISBN 9786067488074.

[5]    https://www.contributors.ro/ce-este-corectitudinea-politica/

[6]    Mattozzi, A., Merlo, A., Mediocracy, Journal of Public Economics 130, 32–44, 2015.

[7]    https://www.contributors.ro/temperamentul-mesianic/.

[8]    Deneault, A., Mediocracy: The Politics of the Extreme Centre, Between the Lines, ISBN-10, 2018

[9]    Sharlamanov, K., Populism as Meta Ideology,Palgrave Macmillan Ltd, 2022.

[10]   https://europeanvaluesstudy.eu/  și  https://www.andreearosca.ro/daniel-david-incredere/.

[11]   https://ires.ro/uploads/articole/ires_criza-de-incredere-perceptii-si-reprezentari_sinteza_ianuarie-2016.pdf.

[12]   https://spotmedia.ro/wp-content/uploads/2022/04/Populism-in-Romania-APR-2022.pdf.