sâmbătă, iunie 22, 2024

O carte-insectar sau efectele memoriale ale cărţii Profesorului Oliver Jens Schmitt

Rar carte care să producă asemenea tulburare ȋn apele istorico-memoriale ale României, aşa cum este ultima producţie a harnicului profesor helveto-austriac Oliver Jens Schmitt. Are un titlul lung: “Biserica de Stat sau Biserică ȋn Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române. 1918-2023”. De ce am utilizat anterior şi cuvântul “memorie”? Pentru că, aşa cum voi ȋncerca să demonstrez mai departe, conţinutul acestui volum “adresează” (iaca, am folosit şi eu un cuvânt la mare modă, pe lângă “sustenabilitate” şi “rezilienţă”) de fapt segmente ȋntregi din ceea ce am putea denumi cadrele memoriale ale acestei Biserici, reactivând polemici adormite, controverse, suferinţe, pe lângă istoria propriu-zisă a acesteia. Doar volumul istoricului belgian Olivier Gillet “Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul comunist”, apărut acum mai bine de două decenii la Editura Compania, ȋn 2001, să fi produs un efect asemănător. Dar să nu uităm că ȋn 2000 aveam doar Internet-Cafe-uri, Yahoo Groups şi m-IRC-uri, iar reţele sociale ȋncă nu existau.

Rândurile acestea nu sunt ceea ce s-ar putea numi o “recenzie” ȋncheiată la toţi nasturii tunicii de idei. Unde ne sunt recenzorii? – aşa  părea să strige acum câteva zile, ȋn spaţiul vidului electromagnetic, unul dintre fervenţii contributori ai acestei platforme de idei. Ei bine, nu ştiu unde se află, pentru că eu nu sunt unul dintre ei. O recenzie ar ȋnsemna o altă carte, sau aproape, ȋn acest caz. Aşa că nu va fi vorba decât de dezvoltarea unor note de lectură personale, foarte personale. O subiectivitate asumată ca atare a unei cărţi care va marca fără ȋndoială lungul drum al zilei către noapte. Sau invers.

Revin: de ce a fost scris acest volum, cui se adresează el? Iată ȋnsuşi răspunsul autorului: ȋn primul rând, este vorba de toţi cei care doresc să reflecteze asupra rolului BOR ȋn România modernă, tinerilor cercetători pasionaţi de subiect şi, explicit scos ȋn evidenţă, reprezentanţilor clerului ortodox care, speră autorul, “nu vor ignora conţinutul cărţii” (p.30). Aici mi se pare că se află una dintre formule-cheie pentru ȋnţelegerea efortului său, tot ȋn cheie memorială: nu atât istoria, cât memoria acestei biserici trebuie dezbătută şi reconsolidată, chiar de către cei care sunt parte constitutivă a acesteia. Pentru că această “istorie” aduce ȋmpreună date, fapte, locuri, oameni, evenimente istorice care, ȋn cea mai mare parte a lor erau deja cunoscute de către publicul larg şi cultivat. Cea care este vizată ȋn mod direct este, cred eu, memoria colectivă a Bisericii Ortodoxe, care serveşte, atât ȋn cazul său, dar şi pentru alte Biserici, la reconstrucţia trecutului şi la “unificarea” memoriilor anterioare, uneori concurente. Prin apelul său la “neignorare”, adresat membrilor clerului,  profesorul Jens-Schimtt recunoaşte că puterea memoriei vine din faptul că ea se plasează ȋn afara timpului, fiind normativă şi simbolică. Biserica, pentru cine are răbdarea să ȋnţeleagă, pare a se sustrage legilor schimbării, tocmai pentru că este ȋn afara timpului istoric şi ȋn el, concomitent. Ansamblul amintirilor religioase, inclusiv cele legate de faptele istorice propriu-zise, subzistă mereu ȋn stare de izolare, transformându-se ȋntr-o memorie mistică greu de dislocat, cu atât mai mult cu cât ea cuplează pe un curent de gândire trans-istoric. Mai puţin misticism şi memorie mistică şi mai multe istorie adevărată şi travail de memoire, pare să ne sugereze autorul.

Cum este văzută BOR ȋn context? În primul rând, ca un element de continuitate, o “supravieţuitoare” a mai multor regimuri politice şi valuri de schimbări, pe baza versatilităţii sale. Sau a principiilor simfoniei bizantine, ȋndelung invocate şi ea. Vitalitatea ei (de ce nu rezilienţa? – chiar s-ar potrivi termenul aici) o fac să fie un important pilon al sistemului politic şi o instanţă ideologică şi morală. Ceea ce m-a “mâhnit” aici, nu ştiu ce cuvânt să folosesc exact, este regretul autorului cărţii, care transpare fin printre rânduri, că Biserica, ȋn ansamblul său, este mai preţuită şi mai prezentă ȋn societate decât ar trebui să fie; iar la căderea comunismului s-a prezentat, global, mai bine decât alte biserici surori din zonă. Evident, cu preţul unor sacrificii, compromisuri, abuzuri, colaborări care sunt bine evidenţiate şi fixate ȋn această carte-insectar. V-am avertizat că aceaste rânduri sunt foarte personale: dacă se remarcă ideea de continuitate, mai ales perioada comunistă, nu pot să nu mă ȋntreb de ce nu apare măcar odată ȋn volum ideea că dincolo de căderi, ortodoxia românească a oferit totuşi cadrul instituţional şi spiritual ȋn care credinciosul obişnuit şi-a putut ȋndeplini (aproape) nestingherit ritualurile de bază ale credinţei. Ştiu, veţi spune că este o carte de istorie, detaşată, ştiinţifică, nu trebuie să amestecăm lucrurile, dar ceva lipseşte – o spun ca simplu cititor.

Studiez fenomenul religios de aproape două decenii, de pe poziţiile şi cu metodele antropologiei religiilor. Am obosit să o tot spun ȋn spaţiul public, atât cât pot, cu puţinele mijloace pe care le am la dispoziţie (mulţumesc Contributors!): Biserica este o instituţie, da, legată de lume şi ȋn lume; dar principala sa preocupare, dincolo de ceea ce se vede la exterior, este destinul spiritual şi sufletesc al unor oameni. Astăzi, ȋn mediul academic occidental, când scriem istoria, nu doar etno-antropologia grupurilor vulnerabile, a minorităţilor, a popoarelor şi naţiunilor care se sting din cauza lăcomiei noastre, suntem atenţi până la paralizia verbului la sensibilitatea acestora şi o scoatem ȋn evidentă; de ce atunci nu suntem mai atenţi şi la sensibilitatea esticilor ortodocşi români, a celor mai intimi dintre “străinii” Europei Occidentale, a  celor care se mai ȋncăpăţânează să creadă ȋn ceva şi sunt dispreţuiţi pentru asta, fiind percepuţi ca ultimii oameni, pleava societăţii, cei care ţin România ȋn loc, anti-europeni etc. Afirm acestea din solidaritate cu subiecţii mei de studiu, ca “antropolog” (ghilimele, vă rog) alături de care am petrecut ore, zile, săptămâni ȋntregi pe la pelerinaje, parohii, schituri şi mănăstiri. Nu-mi place deloc Ortodoxia cu girofar, dar nu mă pot abţine să nu-i “apăr”, să nu fiu empatic cu cei care mănâncă zacuscă şi pateu vegetal ieftin ȋntr-un rând de aşteptare de 24 de ore, resturile tremurânde ale unui rural care se stinge ȋn mizerie şi uitare. Oameni care te servesc şi pe tine din bucata lor de pâine uscată- iertaţi mica dramaturgie kitschy a situaţiunii, care l-ar fi făcut pe Nenea Iancu să ridice ironic din mustăţi, dar nu foarte departe de adevăr. Adevărul lor, care nu va fi ȋnsă niciodată, dar absolut niciodată publicat pe hârtie lucioasă. Nu poţi face istoria unei biserici fără a lua ȋn seamă şi acest aspect, ignorând efectele unui astfel de exerciţiu intelectual, nu doar asupra clerului  ci şi a ansamblului de credincioşi. Aici lucrurile se complică extrem, iar eu mă văd nevoit să mă opresc, ca Şeherezada la ivirea zorilor – pentru cei care chiar ştiu despre ce este vorba ȋn faimoasele poveşti. Altfel ea risca să-şi piardă capul, la propriu şi la figurat.

O temă abordată de mai multe ori ȋn carte este cea a “Sfinţilor Închisorilor”. M-am oprit asupra ei pentru că mi se pare o chintesenţă a dezbaterii memoriale actuale, nu istorice. Din punct de vedere istoric, lucrurile sunt cunoscute, iar cartea are meritul să furnizeze o impresionantă bibliografie ȋn domeniu, să fotografieze momentul istoric al apariţiei lor, legătura cu Mişcarea Legionară, trecutul greu şi reprobabil al unora dintre ei. Ca o paranteză, includerea figurii părintelui Arsenie Boca ȋn această temă precisă mi se pare o eroare. “Fenomenul” Arsenie Boca este cu mult mai mult decât atât, e o adevărată hârtie de turnesol a raportului dintre religie, nu doar cea populară, şi modernitate – dar nu dezvolt aici. “Sfinţii Închisorilor” sunt un pur produs românesc al discursului despre trecut după 1990. După o scurtă perioadă de damnatio memoriae a comunismului, a urmat imediat o alta,  pastoral-tradiţionalistă şi nostalgică, a anilor 1930. Încă un paradox românesc: doream atunci să fim capitalişti-europeni, dar aveam faţa ȋntoarsă spre trecut, complet necritic, spre interbelic. Această confuzie a avut ca rezultat blocaje memoriale şi morale de acest tip, remarcate ȋn volum, nu avea cum să fie altfel. Aceşti sfinţi recenţi sunt “nefrecventabili”( iarăşi, ghilimele) din cauza trecutului lor. Biserica este blocată să ia o decizie ȋn ceea ce-i priveşte şi oricum, definirea “sfinţeniei” scapă oricărei ȋncercări laice. O poţi combate radical, dar nu o poţi defini. La fel ca şi “sacrul”, de exemplu. Dar poporul, vulgul, massa, credincioşii, spuneţi-le cum vreţi, au asimilat şi internalizat cultul acestor “sfinţi” reali sau presupuşi, ȋn răspăr cu politica oficială a BOR, care este rezervată ȋn ceea ce-i priveşte. O spun, iarăşi, ca cercetător de teren, un câine bătrân plecat după urme şi minuni, fugit acum 15 ani din confortabile biblioteci aseptice, cu temperatură controlată. Mănăstiri şi schituri, uneori chiar şi simple biserici parohiale, au asimilat tacit cultul acestor “sfinţi”, cultivând ȋnsă “sfinţenia” ca atare, şi nu istoria lor oficială, aşa cum apare ea prezentată aici.

Asistăm deci la un caz clasic de conflict memorial. Pe de o parte, memoria istorică oficială, dură, problematică, traumatică, justiţiară, iar pe de altă parte, memoria “populară”, liberă, care nu se lasă prea uşor domesticită. Paul Ricoeur afirma ceva esenţial, ȋn clasicul său studiu, Memoria, Istoria, Uitarea (2000): “memoria nu poate răspunde la ordin. Memoria dureroasă, solicitată excesiv – “abuzată”, spunea el ȋn franceză, dar e un termen prea dur ȋn română, n.m. – reacţionează supărat, nu se mai lasă folosită cu efect cicatrizant”. Tot ȋn aceeaşi zonă, Tvetan Todorov, ȋntr-un studiu intitulat chiar aşa, Abuzurile memoriei (1995) lansează la rândul său cam acelaşi tip de avertisment: restituirea istorică integrală a trecutului este imposibilă. Revelaţiile brutale devin insuportabile şi sunt reprimate violent de către cei vizaţi. “Aroganţa raţiunii şi a adevărului – citez tot din el – este ȋnsă şi mai insuportabilă pentru individ decât pentru instituţii, ȋn general. Este mai uşor să persişti ȋn rol de victimă, decât să accepţi o reparaţie pentru ofensa primită”. Iar concluzia lui este că o democraţie funcţională are rolul de a refula “ranchiuna” memorială şi a face gestiunea publică a diferite forme de resentiment, să permită scrierea şi apariţia unor istorii care să lase loc experienţelor contradictorii – exact ceea ce crede şi afirmă şi profesorul Schmitt. Cred că doar aşa poate fi ȋnţeles ansamblul acestei cărţi, dar şi altele legate de istoria recentă a BOR: ele nu vor mulţumi niciodată pe nimeni, dar trebuie scrise, publicate şi dezbătute, fie că ne plac sau nu; sau că le percepem ca un produs occidental, de import.

Voi termina aceste pagini care deja s-au intins prea mult (ochiul pe ecran nu are răbdare, ou est le papier d’antan?) prin a spune că eu am apreciat cel mai mult momentele ȋn care autorul leagă datele istorice propriu-zise de evoluţia socială a Bisericii. Emigraţia masivă din ultimii 20 de ani a distrus satul românesc, devenit un “loc mitic al memoriei” (iarăşi memoria, bat-o vina!) mai degrabă decât o realitate socială, dar el continuă să fie glorificat de tradiţionalişti (p.328). Dar şi de industria publicitară, ȋn treacăt fie spus, oare de ce? Odată cu venirea Patriarhului Daniel se produce o diversificare şi o profesionalizare a comunicării BOR-ului (p.363), concomitent cu o intensificare a jurnalismului de investigaţie critic la adresa BOR şi care, citez, “nu are o viaţă uşoară”. Ceea ce nu apare ȋn carte – personal nu cunosc detalii, dar aş fi fost foarte curios să aflu acest lucru ţinând cont de puterea documentară a autorului – este dacă şi alte ţări europene, ortodoxe sau nu, au sait-uri şi ziarişti specializaţi exclusiv ȋn analiza derapajelor Bisericii, aşa cum se pare că se ȋntâmplă la noi. Dacă este vorba, ȋncă odată, de un “specific românesc”, el spune multe despre mizele confruntării dintre biserică, mass-media, instituţii, avansul secularizării, aspecte care depăşesc cu mult, aşteptările cititorilor de bună credinţă. Recentul recesământ al populaţiei arată nu doar dificultatea de a măsura apartenenţa religioasă reală, ci şi scăderea accentuată a numărului de credincioşi şi o dereglare a raportului sat-oraş, care trebuie mai bine ȋnţeleasă. Tragicul moment al incendiului de la Colectiv a declanşat prima contestare deschisă, ȋn stradă, a BOR-ului, o premieră naţională absolută, dar şi o mai mare grijă şi atenţie ȋn comunicarea publică, investiţii ȋn opera socială, un grad mai mare de empatie faţă de cei care nu fac parte din primul cerc al apropiaţilor. Aş adăuga eu, beneficiile indirecte ale secularizării de ansamblu a societăţii.

Recunosc că nu ştiu cum să termin aceste rânduri. În ciuda avertismentelor şi lămuririlor repetate din partea autorului că este vorba de o carte de istorie şi tratează BOR-ul doar ca instituţie, am simţit că de fapt este mai mult decât atât, dar nu pot spune ce, cu exactitate. Din cauza aceasta nu am ştiut ce grilă de lectură să-i aplic. Un binevenit exerciţiu memorial, aşa cum spuneam şi mai sus, care, ȋn ciuda durităţii sale, va face lucrurile să avanseze pe calea ȋmpăcării cu trecutul, doar dacă va exista bunăvoinţă din partea tuturor părţilor implicate. Istoria este pertinentă, trebuie să justifice, să verifice permanent informaţia, pe când memoria este spontană, are dreptul de a-şi reprezenta un anumit trecut. Profesorul Jens-Schmitt a ales să reprezinte doar acel trecut ocultat sau ţinut la index de către BOR. Nu ar fi nici prima, nici ultima organizaţie religioasă care face asta, o recunoaşte şi el. Dar a compensat foarte puţin sau deloc această incursiune ȋn subteranele istoriei naţionale şi ale BOR cu fapte bune şi luminoase, care au existat, indubitabil. O Biserică, la fel ca o naţiune, nu poate fi compusă doar din canalii sau sfinţi. Mai trebuie să fie şi ceva la mijloc. De unde şi iritarea stârnită de această carte. Istoria BOR-ului se naşte ȋn chinuri, dar se naşte, cu condiţia ca reacţia memoriei să nu o sufoce, revendicativ. În aşteptarea cărţii istorice de referinţă, lucrarea profesorului Jens-Schmitt a completat parte din puzzle-ul cunoaşterii Adevărului. Cel care, nu-i aşa, ne va face liberi.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Ca părere, chestia asta cu religia și instituția bisericească este, cel puțin în România, o problemă efemeră, o modă. Iar resorturile acestei dezbateri sunt ceva mai absconse, mai complicate. Totul se învârte în jurul inexistenței unor valori morale în societate. Mai ales că valorile comuniste au fost înlocuite, aparent forțat, cu valori democratice care încă nu au putut fi asimilate la nivel individual și social. Mai ales că și valorile democratice clasice s-au degradat, fiind înlocuite de așa zisele valori progresiste, aparent de neînțeles pentru sufletul românesc. Din aceste cauze, s-a plonjat grețos într-un fel de mistică obscurantistă de Ev Mediu, propagată mai ales prin BOR. Ca părere, este o soluție eronată, mai ales în condițiile sfidărilor tehnologice și sociale ale începutului Mileniului III.

  2. Nu am citit lucrarea lui Schmitt, totuși doresc a oferi puțin context pentru o mai buna situare a muncii acestuia în și despre România.

    Încă de acum 100 de ani, fostele Puteri Centrale întrețin o puternică infrastructură ideologică referitoare la Europa de Est și Sud-Est, pe care le consideră sferă tradițională de influență. Deși sfârșitul Războiului Rece le-a mai împuținat, totuși se investesc și azi mulți bani pentru institute de cercetare, catedre și publicații dedicate istoriei, culturii și situației actuale din spațiul european estic și sud-estic, desigur, în onorabilele limite ale interesului academic.

    În anii 90 a existat o grupă de tineri istorici – Daniel Ursprung, Meinolf Arens, Daniel Bein, Oliver Jens Schmitt – care, pe fundalul războiului jugoslav, s-au remarcat prin intensitatea interesului pentru România.

    Oamenii nu sunt niște impostori, rudimentari și incompetenți, așa cum suntem poate obișnuiți la noi în țară, ci istorici autentici, cu publicații și consistență.

    Dacă însă le vizitezi lista de lucrări, studiind câteva dintre ele (pentru a nu aminti și pe venerabilii Hösch, Schramm, Meltzetin, etc.), se observă o discretă, dar clară tendință de contestare și disrupție, un anumit pattern al discursului, care sub aparență științifică, trădează teze ideologice și strategii active: delegitimare, destabilizare, destructurare, antagonizare. De altfel, este un pattern comun al Blocului Puterilor Centrale pentru țările estului european (în primul rând ex-Jugoslavia, dar și Polonia, România, etc).

    Asta, în condițiile în care există o literatură științifică autohtonă care abordează critic teme actuale și istorice, oricât de senzitive. Pare ca și cum din Europa centrală vine un ”development assistance” în istorie și analiza social-politică, de parcă acì ar fi un teritoriu în curs de dezvoltare științific, necesitând asistență și îndrumare.

    Ofensiva paraponului patriotard moștenit de la Ceaușescu, reprodus acum nu doar de grupări extremiste, ci nutrit în massele ignare de legiunile de sfertodocți generând aberații conspiraționiste, nu trebuie să ne descurajeze în a observa blânda presiune culturală venită dinspre Puterile Centrale.

    Este dificilă abordarea unei asemenea problematici, fără riscul de a fi plasat în tabăra conspiraționiștilor anti-occidentali, de către naivi bine intenționați. Dar tocmai faptul că la noi s-a întețit discursul conspiraționist anti-occidental nu trebuie să ne intimideze în a constata sfere de interese și presiuni ideologice venite din Europa Centrală.

    Dintre tinerii impetuoși ai anilor 90, doar Oliver Jens Schmitt a rămas activ în România, unde ar putea deveni un influencer pentru tineretul educat. Discursul său românesc nu este strident, se limitează la adevăruri obștesc acceptate, pe când lucrările sale în germană arată opțiuni ideologice mai explicite față de România, decât pozițiile sale publice din limba română.

    Să salutăm, fără sarcasm sau resentimente, interesul celorlalți cercetători europeni pentru istoria și societatea acestui colț de continent, dar să-i și cunoaștem, amabil și pertinent.

    • Foarte interesantă intervenția dumneavoastră: nuanțată și înțeleaptă. În ce-l privește pe domnul Schmitt, firește.
      Dar atât articolul domnului Banică, la care ne raportăm, cât și cartea domnului Schmitt se referă la Biserica Ortodoxă Română ca instituție. Să nu uităm de obiectul dezbaterii, cum ar veni.
      Ori, cât privește obiectul dezbaterii – dar cum nu ați citit cartea este de la sine înțeles că nu puteți veni cu o părere, așa că va trebui fie să mergeți pe mâna mea, fie să citiți cartea până la urmă – istoricul Oliver Jens Schmitt vine cu o contribuție de care mă tem că aveam nevoie cu toții.
      Și avem nevoie de contribuția sa chiar dacă o amendăm cu nuanțe și-o relativizam cu presupusa agendă ideologică imperială care l-ar conduce pe autor.
      Pe scurt, citind cu pixul în mana cartea în discuție, eu simt nevoia sa ii mulțumesc domnului Schmitt pentru lucrarea pe care ne-a pus-o la dispoziție și pe care acum o dezbatem.

    • Un comentariu prea elegant, în realitate presiunile dinspre linia Germania+Austria+Ungaria sunt mult mai dure, nu numai cultural-istoric ci și economic și politic. Aș putea da o mulțime de exemple. Avem de-a face cu o acțiune comună a unor state revanșarde și revizioniste care nu se împacă deloc cu actuala situație geopolitică din Europa. Iar această constatare nu face parte din teoria conspirației, este o periculoasă realitate.

  3. Intreaga dv.disertatie, dl. Mirel Banica este un laudatio acordat BOR, pe baza unei carti pe care ati citit-o mai pe fuga. Impacarea cu trecutul este data de recunoasterea greselilor din trecut si asumarea lor. Lucru pe care BOR l-a evitat mereu. La noi, BOR a coabitat mereu strans cu puterea laica, din toate perioadele istorice, se unde au primit mereu inlesniri si resurse banesti. Masa mare a enoriasilor trebuie sa fie mereu supusa si obedienta. In alte tari, institutiile religioase au fost mai detasate de stat si mai deschise, apropiate catre oameni prin alte mijloace, mai de incredere. De aceea a crescut la noi detasarea de institutiile religioase, aspect semnalat la recensamant.

      • Cu regret, am inteles textul, memoria bisericii este trecutul ei, istoria ei. Aceasta istorie poate sa fie interpretata in multiple feluri, pozitive ori nu. Ca textul are si conotatii istorice este adevarat.

  4. Cred ca pentru a avea o opinie pro sau contra ar trebui vazut ce a mai ramas din relatia bilaterala dintre laic si religios. Azi, pare sa fi fost redusa la relatie unilaterala: indrituirea laicilor sa se amestece in religios si interzicerea religiosului sa se amestece in laic!

  5. Autorului acestor rânduri și celorlalți, vă propun cartea BISERICA ORTODOXA ROMĂNĂ ÎN TIMPUL PATRIARHULUI TEOCTIST ( 1986-2007), autor Pr. Ilie Rusu, apărută la Suceava, 2012 și retipărită 2022.

  6. Cam de pe vremea studentiei spun si eu ceva in sensul silogisticii lui Bergson, despre premisa gresita a „istoriografiei” institutionale a Bisericii… a Bisericii lui Hristos careia El ii este Cap, El, Adevarul…
    Anume, in spiritul cartilor lui Dan Brown care se chinuie sa in(tro)duca in mentalul maselor axiona conform careia o Minciuna poate subzista doua milenii dar un adevar, ba chiar tocmai Adevarul, NU !
    De unde si Scandalul perpetuat in duhul acestei axiome, uimirea mereu reitarata a „istoricilor” care nu pot explica, tot mai inadecvat, supravietuirea Bisericii, cu toata „stiinta” lor ideologica, sociologica, antropologica si vesnic in criza ontologica…
    Concluzia lor: Biserica ar trebui sa fie atat de minunata incat nu ar trebui sa existe, ca orice minune de „buna-credinta”, de altfel… nerecunoscandu-i, totusi, dincolo de orice neoplatonism, cu o indaratnicie disimulata, chiar iredentista (sic!), spatiul supra-istoric propriu.
    Este adevarat ca Insusi Hristos a spus ca „imparatia Mea nu este din lumea aceasta!”, dar El a venit Aici prin Intrupare, in Istorie, in Jertfa, sa ne-o spuna si sa ne-o arate spre a cunoaste insusi adevarul din care se naste Biserica si spre care merge ea, ca „lumină neînserată”, contemporan Lui, dincolo de orice „adevar” lumesc de tip insectar.

  7. „…mai ales [in] perioada comunistă, …. ortodoxia românească a oferit totuşi cadrul instituţional şi spiritual ȋn care credinciosul obişnuit şi-a putut ȋndeplini (aproape) nestingherit ritualurile de bază ale credinţei”. Mda, adevar fara rest, esentialul…

  8. Lautarismul in istorie sau cand ne (re)scriu altii istoria

    M-am lamurit cate parale face dl. Oliver Jens-Schmitt citind primele pagini ale cartii ,,Balcanii In Secolul XX O Istorie Postimperiala”. De aici am aflat ca bulgarii s-au comportat atat de brutal cu romanii in primul razboi mondial fiindca armata romana a devastat Sofia in 1913. Armata romana s-a oprit la peste 20 de km de Sofia. Am mai citit cu, stupoare, ca la Consiliul de Coroana de la Sinaia din 21 iulie/ 3 august 1914 ca regele Carol I a sustinut neutralitatea Romaniei, in timp ce restul participantilor doreau intrareain razboi alaturi de Puterile centrale !!!.. N-am avut rabdare sa trec mai departe…
    Cat priveste cartea la care se face referire aici dl. Schmitt continua seria de calomnii marca Elie Wiesel, conform carora toti legionarii , fara deosebire, au fost niste criminali abominabili. Numai in Romania aprtenenta la o grupare de extrema dreapta este condamnata fara drept de apel si fara cercetarea in particular a fiecarui caz. N-am citit pe undeva ca fostul papa Benedict al XVI-lea ,Joseph Ratzinger , membru al Hitler Jugend, sa fi fost blamat pentru asta…

    • Într-adevăr, lăutărismul dv vorbește despre cât de bine ați înțeles istoria. Dacă ați citi istorie, ați ști că vina unuia ca Ratzinger că a făcut parte din HJ este similară cu a oricărui școlar român din perioada comunistă că a făcut parte din organizația de pionieri.

      Dar înțeleg că vă dați cu legionarii buni, care n-au fost abominabili. Adică cu cei care au aprobat entuziast crima, fără s-o comită ei înșiși cu mâna lor. Mie îmi place că „Contributors” cenzurează anumite opinii contrare scribilor săi acreditați, însă tolerează cu naturalețe antisemitismul și idiosincraziile neofasciste, ortodoxiste și legionare.

  9. Textul pare a fi anticamera altor texte ce ne-ar putea arata o Istorie neromantata a Bisericii Ortodoxe Romane .Ar fi o munca titanica plina de peripetii totul ca parte a unui curaj pe care textierul de fata nu il duce sau nu il poate duce pina la capat .„Pierderea capului ” atit de frumos atasata povestirilor Seherezadei ,ce timp de o mie si una de nopti s-a aflat sub faldurile calaului ,este chiar piedica ce opreste aflarea intregului adevar . Sufletele milioanelor de credinciosi ortodoxi ar putea fi profund rascolite de ceea ce adevarul ne poate spune .Binele si raul sunt parte ale aceluiasi joc asa cum se intimpla mai mereu in istoria scrisa si uneori nescrisa a Crestinismului . Sa lasam pe fiecare dintre noi sa aleaga chiar da fariseismul insoteste intelegerea multora dintre cei care vor a-si declara apartenenta .Nimic nu este simplu atunci cind cineva declara : sunt credincios .A fi credincios cum dealtfel si a nu fi credincios nu reprezinta intregul indoiala fiind mereu prezenta si de o parte si de alta .Cu totii ne intrebam mereu , functie de momentul existentialist , daca suntem sau nu credinciosi .Cu BOR este insa alta treaba .Biserica si-a asumat de veacuri nu numai credinta ca reprezentanta a divinitatii pe Pamint dar ea si-a asumat si povestirea ce sprijina ,credinta ” .Aici intervine dilema Biserica neputind a reformula povestirea .Totusi memoria are si ea partea ei de irealitate .Nici o memorie nu este detinatoare de adevar nici macar aceea care este parte a unor texte scrise .Greu de presupus ca cineva sa poata trata BOR doar ca o Institutie atita timp cit chiar BOR nu are acesta reprezentare personala .In acest moment BOR este cu mult mai mult decit o Institutie chiar daca numarul adeptilor ei scade urmare o ceea ce am putea numi desprinderea noilor generatii de poveste o poveste nespus de frumoasa dar care nu mai poseda credibilitatea atasata cindva trecutului .

  10. ” Impacarea cu trecutul este data de recunoasterea greselilor din trecut si asumarea lor.”
    Cu totul intamplator, azi 2 iunie o parte a romanilor au celebrat o parte dureroasa a existentei lor, care este ignorata cu o rea credinta indarjita, de catre urmasii faptuitorilor si profitorilor uneia din cele mai criminale nedreptati, despre care dl Mirel Banica nu mentioneaza nimic ca si cand nu ar fi existat. Faptele nu pot fi ignorate, iar justificarile de forma „ce a fost e bun trecut” nu fac decat sa justifice tote abuzurile si nedreptatile trecute si sa le legitimeze- in numele celui mai puternic- pe cele viitoare . Istoria nu poate sa aiba un gol. Doar adevarul, regretul sincer, reparatia si toleranta pot genera armonia. Sunt acele poteci despre care vorbea un celebru conspirationist contra fericirii romanilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mirel Banica
Mirel Banica
Mirel Bănică este cercetător ştiinţific. Este autorul, printre altele, al volumelor “Religia ȋn fapt. Studii, schiţe şi momente” (Eikon, 2015) şi “Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor ȋn România contemporană” (Polirom, 2014). In acest moment pregăteşte o carte dedicată sociologiei monahismului românesc de după 1990.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro