marți, iunie 18, 2024

O carte SF cult și transpunerea ei pe scenă

Solaris, romanul polonezului Stanislaw Herman Lem, înseamnă, pentru genul SF, ceea ce se cheamă o carte-cult.

O dovedește mai întâi faptul că a fost tradusă în mai mult de 40 de limbi și a apărut în milioane de exemplare. Apariția ei, în anul 1961, într-o țară comunistă, într-o vreme în care în alte părți ale aceluiași lagăr realismul socialist nu își dăduse încă obștescul sfârșit, este de natură să invite încă o dată la comparații referitoare la gradul de libertate diferit pe care l-a îngăduit religia seculară a lui Marx, Engels și Lenin. Nu-i mai puțin adevărat că Solaris venea după ce același autor publicase ( Lem a debutat în 1951) alte câteva cărți destul de obediente față de regim.

În al doilea rând, caracterul de carte-cult al romanului Solaris este probat de faptul că el a reprezentat punctul de pornire pentru trei transpuneri cinematografice. Dintre care două realizate în Uniunea Sovietică. Cea dintâi datează din anul 1968, a fost regizată de Lidia Isimbaeva și Boris Nirenburg și era extrem  de fidelă cărții. Cea de-a doua, cu o celebritate neegalată nici până azi, îi aparține marelui regizor Andrei Tarkovski. Inițial filmul ar fi trebuit să aibă o distribuție internațională. Pelicula a fost lansată pe piață în anul 1972 și a însemnat mai degrabă o producție de export. Venea după ce lui Tarkovski cenzura îi spusese Niet atunci când a fost solicitată să îi acorde viza de difuzare pentru capodopera Rubliov. S-a spus atunci că Tarkovski s-a adresat genului SF pentru a da liber glas unor idei umaniste altminteri foarte greu, dacă nu cumva chiar imposibil de spus altfel. Probabil că tocmai din acest motiv Tarkovski și-a asumat o serie întreagă de libertăți față de litera, ba chiar și față de spiritul romanului, fapt de natură să provoace nemulțumiri din partea autorului acestuia. Tarkovski nu a ignorat complet exigențele genului, însă avea să admită cum nu se poate mai onest că a fost mai curând interesat de problemele vieții interioare. Ale vieții spirituale.

O a treia versiune cinematografică a fost lansată pe marele ecran în 2002, e regizată de Steven Soderbergh și îl are în distribuție pe popularul actor George Clooney.

Solaris s-a metamorfozat și în scenariu dramatic, cel de care se servește recenta premieră de la Teatrul bucureștean Excelsior. Un scenariu ce îi aparține lui David Greig. Un scenarist și dramaturg cunoscut el însuși drept un pasionat al genului, cea mai semnificativă producție în acest sens fiind piesa Ultimul mesaj al cosmonatului către iubita sa din fosta Uniune Sovietică. Reprezentată și la noi în anul 2010, pe scena  Teatrului Național din Cluj-Napoca, în regia lui Radu Afrim.

Scenariul dramatic Solaris a fost tradus în românește de tânărul și talentatul romancier Andrei Dósa și a fost pus în scenă la Teatrul Excelsior de o echipă eminamente tânără, condusă regizoral, cu mână sigură, de Bobi Pricop. Cum nu am avut acces la text nu știu să spun dacă cele câteva intervenții în text, vizând îndeosebi modificarea sexului unora dintre personaje ( în romanul lui Lem, Sartorius și Kelvin erau bărbați, Kelvin își regăsea pe planeta situată între doi Sori soția de odinioară, mai exact, plăsmuirea mentală a acesteia, ș.a.m.d) se datorează lui Greig ori sunt rezultatul colaborării dintre Andrei Dósa și Bobi Pricop. În spectacolul de la Excelsior  Solaris, o planetă care, așa cum spune la un moment dat Gibarian, în mesajul lui înregistrat pe bandă video, are conștiință, este conștientă, se dovedește parcă mai dispusă să stabilească relații și să intre în comunicare cu oamenii de pe stația de cercetare al cărei rost a fost acela de a face observații despre o altă lume. Planeta are puterea conștiinței, se dovedește îngăduitoare cu oamenii care nu i-au făcut doar bine. Din contră. De aici și un avertisment despre starea planetei Pământ. 

Tema incompatibilității, a eșecului relației dintre ființe din lumi sau civilizații complet diferite este conservată ca atare. De altfel, ea nu este nicidecum nouă. Apare cumva și în Luceafărul eminescian, se regăsește, de exemplu, și în vreo două piese (Ondine și Intermezzo) ale lui Jean Giraudoux. Iar spectacolul nu face nici un rabat de la regulile specifice genului sf., de aici o serie întreagă de dificultăți deloc minore pe care au trebuit să le surmonteze Bobi Pricop și echipa sa. Una de-a dreptul admirabilă, regizorul identificându-și  colaboratori destoinici mai întâi în excelenta scenografă Oana Micu care a imaginat un dispozitiv scenic  vizual impresionant, indubitabil eficient spectacular, deși nu tocmai ușor de manipulat.

Pe o scenă relativ mică, Oana Micu a implantat un decor de formă semirciculară al cărui prim rost este acela de a marca opoziția interior/exterior. Opoziția dintre lumea umană și lumea relativ incertă de pe planeta Solaris. Avem astfel și laboratorul de cercetare, și camera de odihnă a lui dr. Kelvin, și perspectiva cosmic-stelară, și ecranul pe care se proiectează mesajele lui Gibarian ori experimentele la care e supus Ray, și sugestia apei. Admirabil este tot ansamblul de contributori la realizarea întregului pachet vizual. E vorba despre Costi Baciu light designer, despre Les Ateliers Nomads care au asigurat video-design-ul și de Iustin Surpănelu care s-a ocupat de ceea ce este definit drept cinematography. Muzica originală creată de Eduard Gabia se asociază perfect cu celebra arie Casta Diva din Norma, scena în care se aude superba muzică a lui Bellini fiind una dintre cele mai bine realizate din întreg spectacolul. Îi stă îndeaproape aceea în care dr. Kelvin, aflată în compania imaginii mentale a lui Ray, își amintește de studenție, de iubirea dintre ea și Ray.

La fel ca în filmul lui Tarkovski, în spectacolul de la Excelsior un rol aparte joacă dimensiunea sentimentală. Aceea a relației mental retroactive (spectacolul instituie totuși un benefic hic et nunc) dintre dr. Kelvin și Ray, a raporturilor la început mai aspre, mai apoi din ce în ce mai calde dintre aceeași dr. Kelvin, pe de o parte, și dr. Snow și dr. Sartorius, pe de alta. Ultimii doi fiind prezentați ca oameni ai datoriei, însă ai datoriei cu termene precise. Relev aici încă două scene care mi-au reținut atenția. Aceea a evocării tragediei din viața lui Sartorius și aceea de rămas bun. Completate de o a treia. Aceea a revenirii lui Ray. Același și parcă mereu altul.

Solaris de la Excelsior este un spectacol al unor performanțe regizorale și tehnice. Este însă în primul rând unul al unor realizări actoricești notabile. Datorate unor tineri actori indubitabil de mâna întâi, profesionist îndrumați de directorul de scenă. Bobi Pricop fiind unul dintre foarte puținii regizori tineri care știe ce înseamnă munca cu actorul. Merită așadar laude și Camelia Pintilie (dr. Kelvin), și Bogdan Nechifor, și Mircea Alexandru Băluță (dr. Snow), și Oana Predescu (dr. Sartorius), Camelia Pintilie portretizează un om de știință, venit ca atare în misiune și care revine la condiția de femeie după întâlnirea cu cel ce se prezintă Ray. Bogdan Nechifor are dificila misiune de a traduce omenescul ascuns în ceea ce e doar o plăsmuire a minții celei care i-a fost adevăratului Ray iubită. Oana Predescu surprinde trecerea de la condiția de categoric om de știință la femeia ce a trecut prin cea mai mare tragedie din lume. Moartea propriei fiice. Mircea Alexandru Băluță este savantul la început dezabuzat, obosit care, încetul cu încetul, își redescoperă dar își și dezvăluie latura sensibila.

Mi-au plăcut inserturile video în care apare Florin Piersic jr, interpretul lui Gibarian. El își face rolul în primul rând din voce. La fel cum mi-au plăcut aparițiile fetiței, indiferent dacă ea a fost jucată de Eva Maria Ghimpețeanu, Astrid Ghițescu sau Greta Rădulescu.     

Teatrul EXCELSIOR din București

SOLARIS

de David Greig
după romanul omonim Stanisław Lem
Traducerea și adaptarea: Andrei Dósa

Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Les Ateliers Nomad
Cinematography: Iustin Șurpănelu
Producător delegat: Vasea Blohat
Distribuția:
Kelvin – Camelia Pintilie
Ray – Bogdan Nechifor
Snow – Mircea Alexandru Băluță
Sartorius – Oana Predescu
Gibarian (înregistrare video) –Florin Piersic Jr. 
Copilul – Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Multumim pentru articol si descrierea piesei de teatru! Trebuie vazuta piesa pentru ca este ceva unic, din punctul meu de vedere. Speram sa vina si in alte capitale europene.

  2. Parerea mea este ca „Picnic la marginea drumului” e superba! 10 clase peste Solaris. Tarkovski nu a facut decat sa o reduca la zero prin Calauza!

    • Dom Sorin, Calauza e un „absolutely need to see” si „Picnic la marginea drumului” e o carte „absolutely need to read”
      Amandoua capodopere.
      Numai de bine.

      • Varianta cu Clooney nu este deloc triviala si adauga perspective metafizice si poetice extraordinare povestii. Aici va căcați pur și simplu pe dumneavostră și mestecați un clișeu: dacă e un film american cu o celebritate hollywoodiana, atunci gata, e trivial.

  3. Un creier uriaș nu e ceva nou în SF. Însă, prin ”Solaris”, Lem împinge ideea la extrem: o întreagă planetă ”gînditoare”. Pe respectiva scenă se zbuciumă niște oameni, încercînd să înțeleagă ”monstrul”. Cînd mega-ființa ”răspunde”, actorii se găsesc confruntați cu propriile limite, unghere ascunse și alte slăbiciuni. De altfel toate acestea sînt cît se poate de clar și insistent reliefate în carte. Un op atît de dens tebuie NEAPĂRAT recitit, altfel mesajul principal rămîne parțial ascuns în spatele ”acțiunii.”

    Încă din clipa în care am auzit că cineva, fie el chiar și (deja) celebrul Tarkovski a ecranizat ”Solaris” am spus imediat că, oricît de genial ar fi regizorul, filmul se va scufunda într-un eșec masiv. Asta doar prin simplul fapt că tehnica de atunci nu permitea nici cea mai vagă reproducere a formațiunilor halucinante ”secretate” de ocean. Fără ele cartea se găsea deja MUTILATĂ. Tehnic vorbind astăzi nu mai există nici un impediment; însă, pentru a le vizualiza fără a trăda intențiile autorului, ar mai fi nevoie și de un grafician de valoare egală cu Lem. Poate doar Hyeronimus Bosch să fi fost capabil de așa ceva.

    Tarkovski nici măcar nu și-a pus astfel de probleme: cu aroganța specifică celebrităților a tăiat, lipit și adăugat cum i s-a năzărit spre a înghesui ”Solaris” în craniul său colțuros. Însăși alegerea actorilor uimește prin superficialitate: Kelvin e un grăsun inexpresiv, departe de frămîntatul erou omonim; Snaut se potrivește ceva mai bine, dar prea bate spre clovn ieșit la pensie; Harey, în loc să TRĂIASCĂ, pare doar un manechin la fel de semi-mort precum Kelvin. Acțiunea trepidant-onirică, în ale cărei pauze (atent introduse) ne sînt servite dialoguri abisale asupra condiției umane, este diluată pînă la spulberare prin procedeul atît de drag ”maestrului”: obsedante scene lungi și mute. Chiar și momentele ultra-dramatice – expedierea lui Harey cu racheta, tentativa ei de sinucidere cu oxigen lichid – par a fi fabricate la un cerc cinematografic de casă de cultură sătească (inclusiv recuzita).

    În fine între umaniști și ”Solaris” se mai interpune un obstacol: totala ignoranță a acestora privind științele exacte (domeniu de elecțiune a frămîntărilor lui Stanislaw Lem). Extrasul de mai jos trece peste ei (inclusiv Tarkovski) precum un acord în fa minor deasupra unei legiuni de crocodili ce-și face siesta pe-o lagună a Nilului:

    …această lucrare se ridica împotriva oamenilor înşişi, era un veritabil rechizitoriu împotriva speciei noastre, o carte turbată şi seacă prin formulele ei matematice scornite de un autodidact; după ce publicase mai întîi o serie de contribuţii remarcabile la anumite domenii, Grattenstrom a încercat să arate în această lucrare de numai cîteva zeci de pagini că realizările ştiinţei, chiar şi cele mai abstracte, cele mai înalt teoretizate şi matematizate, se află, în realitate, foarte aproape de o concepţie preistorică, antropomorfă a lumii. Hăituind în formulele teoriei relativităţii, în ale teoremelor cîmpurilor de forţă, în parastatică, în ipotezele cîmpului cosmic unitar orice urmă de obiect, tot ce înseamnă pentru noi consecinţa simţurilor noastre, a alcătuirii organismului omenesc, a limitelor şi imperfecţiunii fiziologiei noastre animale…

    „Bergman a zis odată că vezi un regizor prost după felul în care încearcă să îngroape autorul piesei sau al cărții pînă într-acolo încît tot ce rămîne la sfîrșit să fie viziunea lui căcăcioasă, personalitatea lui debilă, punerea în scenă tîmpă, care să se ridice ca o statuie oribilă peste grămada de moloz peste care domină.”

  4. „Tema incompatibilității, a eșecului relației dintre ființe din lumi sau civilizații complet diferite” Dumnezeule, cum v-a iesit !
    „..a implantat un decor de formă semirciculară al cărui prim rost este acela de a marca opoziția interior/exterior” – parca l-as reciti pe Rudolf Arnheim, … cu alte cuvinte si fraze .
    Va multumim pentru pauza de cultura si educatie culturala . Cu deosebita consideratie, R

  5. Filmele „Solaris” văzute de mine -menționate deja – au fost foarte proaste, adevărate dezamăgiri pline de pretenții zgomotoase. Recitesc pasajul de mai sus, în care e citat Bergman și îi dau dreptate întru totul. Sunt sătul de rescrierea pieselor de teatru, a miturilor, basmelor, istoriei, romanelor și filmelor vechi etc. de către tot felul „coautori” cu capetele pline de idei ce degeaba sună din coadă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro