O comoară

Peste 420 de pagini de text dense în care nimic nu e nici de prisos, nici gratuit, chiar dacă se mai insinuează pe ici-pe colo inerente repetiții, altminteri în specificul oralității, însă de data asta aceasta lor chiar că li se potrivește perfect dictonul latin Repetitio est mater studiorum, pagini completate de un foarte util indice de nume reprezintă substanța cărții Continentul scufundat-Conversații despre trecut (Editura Polirom, Iași, 2022).

E vorba despre un lung interviu sau, mai bine spus, despe un șir de dialoguri pe care Mihaela Udrescu a avut extraordinara inspirație de a le realiza cu marele, celebrul arheolog Petre Alexandrescu între anii 2002-2006. Iar cum Petre Alexandrescu însuși citează în cursul discuției un minunat și plin de substanță vers al lui Paul Valéry- Il dépend de celui qui passe que je sois tombe ou trésor– mă grăbesc să fac observația că îi revine Mihaelei Udrescu meritul de a fi facilitat și stimulat confesiunea unei personalități imense, înzestrate, neîndoielnic, cu o memorie fabuloasă. Ca și cu un discernământ și cu o capacitate de evaluare a vremurilor, a faptelor și personajelor/personalităților ieșite din comun. Însușiri ce fac ca volumul Continentul scufundat- Conversații despre trecut să însemne o mărturie esențială asupra meandrelor unei consistente părți a secolului al XX lea ca și asupra primilor ani ai veacului nostru. Nu mi se pare defel exagerat să spun că volumul Continentul scufundat-Conversații despre trecut  este ceea ce se cheamă o comoară.

În paginile lui sunt recapitulate și evaluate câteva bune decenii,  faptele, întâmplările sunt întoarse pe toate fețele. Se spun adevăruri uneori nu tocmai plăcute și nici comode despre perioada interbelică deloc idealizată, și despre Carol al II lea nicidecum demonizat, cum încă mai e la modă (deși în cartea Suveranii României Monarhia, o soluție? profesorul Lucian Boia i-a făcut acestuia relativ dreptate), despre generația ‘27 și despre nefastul rol jucat asupra ei de controversatul Nae Ionescu, despre perioada 1945-1947 socotită a fi fost una a refacerii speranțelor care s-a dovedit a fi fost, din păcate, una a iluziilor pierdute, despre ce s-a întâmplat după 1948 încolo, despre feluritele etape ale comunismului românesc ca și despre ce s-a petrecut după Revoluția din 1989. Adică despre anii pierduți în timpul mandatelor prezidențiale ale lui Ion Iliescu și despre eșecul anilor Constantinescu. Arheologul Petre Alexandrescu salută entuziast schimbarea din 2004. Din păcate, s-a înșelat.

Sigur, punctul de maxim interes al cărții îl reprezintă mărturiile despre intelectualii și mari, și mici, unii dintre ei chiar pitici, contrafăcuți  ce au ocupat în diferite perioade poziții de prim rang și de mare expunere, despre amestecul dintre valoare și impostură îndeosebi din lumea arheologilor și a istoricilor, dar nu numai. Despre ce s-a întâmplat de-a lungul existenței Institutului de Arheologie de la București în care a lucrat o viață și pe care l-a condus între anii 1990 și 1999. Despre Academia Română răpusă și cultural, și moral, și științific în 1948, anul pseudo-reformei, și despre felul în care aceasta a ratat în 1990 șansa reformării.

Beneficiază de portrete în aqua forte nume celebre, situate foarte adesea în poziții de rivalitate, precum Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Radu Vulpe, Dionisie Pippidi, Ion Nestor, Emil Condurachi, Constantin și Hadrian Daicoviciu, nefastul Mihail Roller (senzațional momentul în care e evocată surprinzătoarea, neașteptata repunere în drepturi a lui Vasile Pârvan, un veritabil coup de théâtre), Zoe Petre, Vlad Georgescu, Dumitru Berciu, Constantin Preda, Radu Popa, Aurelian Petre, Matei Călinescu, Iancu Fischer, Cicerone Poghirc, Aram Frenkian, Valentin Lipatti. Și mulți, mulți alții. Este evocat Alexandru Dragomir,  un ratat, în accepțiunea superioară dată termenului de Angelo Mitchievici în minunata lui carte asupra căreia voi reveni cu o altă ocazie. Unora dintre aceștia încercând să le facă o binemeritată, postumă dreptate.

Desigur, un loc central ocupă Tudor și Ion Vianu. Să precizăm că Petre Alexandrescu a fost ginerele lui Tudor Vianu, iar paginile ce depun mărturie despre ultimii ani din existența marelui profesor sunt cum nu se poate mai vii și mai utile. Completând fericit ceea ce va scrie despre ilustrul lui tată Ion Vianu în cartea Amor intellectualis. apărută tot la Polirom, însăabia în anul 2010. Excelent, așadar, capitolul Casa Vianu. Deși aș fi dorit un plus de amănunte despre Elena Vianu. Al cărei Cours de littérature française despre secolul al XVII lea, curs scos în 1962, mai figura în bibliografie și în vremea studenției mele. Și nu era deloc o carte depășită, deși nu era deloc inspirată de noua critică. Tocmai fiindcă nu era nicidecum prost, deși îndatorat viziunii tradiționale, universitare despre respectivul secol.  Capitolul ne lămurește, între alte, în relativ bună măsură, și cum se explică ostilitatea manifestată la adresa profesorului de Monica Lovinescu de la microfonul Europei Libere. Ni se dau și o suită de informații utile despre raporturile dintre Vianu și G. Călinescu. Sunt prezentate cu lux de amănunte și momente-cheie din disidența lui Ion Vianu, sunt detaliate și motivele ce au determinat, la un moment dat, familia lui Petre Alexandrescu să depună cerere de plecare definitivă din România.

În partea de final a cărții sunt evocate aspecte din istoria relativ agitată a Institutului de Arheologie (care a pierdut, la un moment dat, așa-numita Casă Iorga), și călătoriile peste hotare ale profesorului Petre Alexandrescu, tot atâtea ocazii de deschidere spre viața științifică internațională. Deschideri nu doar cu titlu personal.

Petre Alexandrescu are, așadar, o viziune extinsă despre lumea în care a trăit, aceasta și fiindcă a făcut deopotrivă studii de istorie (fie el și neterminate) continuate de altele, de această dată, terminate în domeniul filologiei clasice. Fapt ce a permis lărgirea perspectivei.

Cum spuneam, Mihaela Udrescu, ea însăși pasionată, din păcate numai platonic, de arheologie, bună cunoscătoare a faptelor și personalităților vremurilor readuse din scufundare de memoria pofesorului Petre Alexandrescu, a fost o acompaniatoare excelentă. Folosesc termenul în sensul dat într-un roman celebru de Nina Berberova și îmbogățit în cărțile lui de critică teatrală de George Banu. Intervievatoarea a pus întrebări corecte, bine țintite, și-a stimulat interlocutorul, a știut până unde să meargă și unde să se oprească, a înțeles că arheologul mărturisește, însă nu e nicidecum interesat și nici înclinat spre bârfa ieftină. Poate fi neiertător ( a se vedea zicerile despre Emil Condurachi sau Valentin Lipatti), însă nu agreează defel desființarea gratuită. Vorbește cum și cât trebuie despre feluriții confrați ce au colaborat cu Securitatea. Desigur, nu știu cum era, în realitate, calitatea benzilor de magnetofon și nici starea în care se aflau ele în momentul în care Vlad Alexandrescu, fiul profesorului și îngrijitorului ediției, a demarat operațiunea de pregătire pentru tipar a textelor. E foarte bine că Vlad Alexandrescu nu a luat în seamă propunerea făcută de Mihaela Udrescu, făcută către finalul dialogurilor, de a se renunța la intervențiile ei. Apreciez și faptul că în Nota asupea ediției Vlad Alexandrescu a apreciat meritele Mihaelei Udrescu. Ea a fost “ reporter, martor și povestitor al unor amintiri comune”. Cu toate acestea, cred că nu ajunge. Corect, cinstit era ca numele Mihaelei Udrescu să figureze pe coperta cărții.

Petre Alexandrescu- CONTINENTUL SCUFUNDAT – Conversații despre trecut; Ediție îngrijită de Vlad Alexandrescu; Editura Polirom, București, 2022