La data de 21 mai 1943, marele poet și important gazetar Tudor Arghezi publica o tabletă intitulată Caragialismul. Citez aici din ea doar câteva fragmente. “De la un timp, s-a introdus în vocabular cioară vopsită care indică în politică și relații spiritul diplomatic cu pungășie, două valori pentru analiza populară egale. E fostul șahăr-mahăr dintr-un limbaj mai vechi, echilibrul pe două luntri sau frăția cu dracul până la trecerea punții, formule relevând de momentele istorice și de un optimism tradițional”. Și mai departe: “Caragialismul despre care un critic spunea că nu mai e actual, gândirea caragialistă și stilul caragialist sunt în floare , nedespărțile … niciodată de tot”.
Ajunge să recapitulăm ceea ce s-a întâmplat în România din septembrie încoace și vedem de cât șahăr-mahăr s-au slujit toate partidele parlamentare, cât caragialism a marcat comportamentul șefilor lor și –hélas!- chiar și pe acela al președintelui țării căruia foarte puțin i-a păsat de ceea ce permite sau nu Constituțiunea. Care de mult timp nu mai e sfântă. Cu toții au recurs la echilibrul pe două luntri, nici unul nu a refuzat să se facă frate cu dracul, iar o politiciană cu veleități și de Zoe, și de damă voalată, și rârâită, și antipatică ne-a explicat, luându-ne de fraieri, adică drept cetățeni turmentați, că alianța contra-naturii făcută de partidul ei ar dovedi maturitatea politică a acestuia. Și atunci cum oare să nu se impună reintroducerea în repertorii a capodoperei caragialiene O scrisoare pierdută, cum oare să nu privești cu luare-aminte ceea ce se întâmplă în ritm îndrăcit pe scenă, cum Dumnezeu să nu râzi cu lacrimi atât pe replică cât și pe ceea ce aduce nou viziunea regizorală din cea mai recentă montarea a piesei? Cea de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, propusă acolo de regizorul Alexandru Mâzgăreanu, de scenografa Andreea Săndulescu, de light designerul Daniel Klinger și de o excelentă și foarte bine sudată echipă actoricească? Cu atât mai mult cu cât numai râsul ne mai rămâne. Sau, mai exact spus, râsu-plânsu.
Nu știu cât adevăr era în zicerea care ni se repeta obsesiv în anii de școală, zicere în conformitate cu care, în momentul în care capodopera caragialeană ar fi fost reprezentată în Japonia, spectatorii de atunci au crezut că ar fi vorba despre o piesă contemporană a cărei acțiune s-ar petrece în propria lor țară, dar sunt mai mult ca sigur că Scrisoarea pierdută a fost și va rămâne cea mai bună piesă politică ce s-a scris vreodată pe plaiurile mioritice. Aceasta indiferent de câte libertăți în raport cu textul își va asuma fiecare nouă montare.
Spectacolul de la Piatra Neamț este foarte bine cumpănit la capitolul libertăți și actualizări de suprafață. Nu face exces de ele. Alexandru Mâzgăreanu mută acțiunea piesei în zilele noastre, îl înscrie pe domn Nae Cațavencu în partidul AUR, în celebra secvență a adunării electorale îl aduce însoțit de steagul dacic și de trei folcloriste gata oricând să se producă. Le interpretează Gina Gulai, Maria Hibovski și Cătălina Eșanu. Ele fiind suplinitoarele lui Ionescu, Popescu și ale dăscălimii. Scena are, trebuie să o recunoaștem, un haz nebun. La fel cum are și secvența finală a sărbătoririi victoriei în alegeri a candidatului partidului organizator al scrutinului, neicușorul Agamemnon Dandanache.
Alexandru Mâzgăreanu rezistă inteligent tentației de a înlocui bilețelul scris de mână de conul Zaharia Trahanache cu sms-uri, nu face apel la telefoane mobile. Iată însă că instrumentul cu care atât prefectul județului cât și coana Joițica (îmbrăcată în roz și negru) ar vrea să îi facă felul șantajistului este o drujbă. Al cărui zgomot se aude încă de la începutul spectacolului. Victoria tehnologiei! Altele mi se par a fi însă libertățile mai importante și mai pline de miez pe care și le asumă față de textul lui Moș Virgulă regizorul .Care, după părerea mea, semnează acum cel mai bun spectacol de comedie din carieră. Zaharia Trahanache, altminteri un personaj deloc zaharisit, și ticălos, și etern pe fază, și înzestrat cu o vitalitate de prâsnel, și care aplică mai întâi asupra propriei persoane îndemnul Ai puțintică răbdare! , cu totul remarcabil interpretat de Tudor Tăbăcaru, și domn Nae Cațavencu , policrom jucat de Daniel Beșleagă rămân oameni de o anumită vârstă. Inși versatili care au trecut prin multe, gata oricând să se facă frați cu dracul până la trecerea punții. Zoe, în intepretarea de foarte bună calitate a Cristinei Mihăilescu Dembinschi, este soră bună cu Mița Baston sau cu Didina Mazu, numai sticluța de vitriol îi mai lipsește. Nu mai este însă chiar atât de bărbată. Bărbat tânăr, bine făcut, Ștefan Tipătescu este, grație jocului nuanțat al lui Mircea Postelnicu, doar aparent bărbatul sigur de sine. De altfel și el, și Zoe se pierd repede cu firea, nici nu prea au experiență politică. Zoe nici măcar nu știe ce înseamnă aceea politică. Nu a absolvit nici SNSPA, nici Colegiul Național de Apărare. Nu ei îi revine în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu funcția de manipulator-șef. Cel care, cum spuneam, controlează lucid totul, cel ce se dovedește un excelent administrator al cursei în care cade ca un fraier domn Nae Cațavencu este conul Zaharia Trahanache. Histrion perfect, ființă politică până în măduva oaselor.
O foarte utilă schimbare de perspectivă operează Alexandru Mâzgăreanu în privința celorlaltor personaje. Și Farfuridi (Rareș Pârlog), și Brânzovenescu (Dan Grigoraș), și Agamemnon Dandanache (a cărui interpretare îi este încredințată lui Emanuel Becheru care se achită fără reproș de toate obligațiile artistice), și Pristanda (cu admirabilă dezinvoltură interpretat de Paul Ovidiu Cosovanu). și Cetățeanul Turmentat ( rămas românul autentic, naiv până la Calendele grecești, care o dă mereu cu șprițul până la ziua prin felul în care e siluetat de Andrei Merchea Zapotoțki) sunt oameni tineri.
De aici și amara, trista concluzie a spectacolului. Ticăloșii, politrucii, profitorii au oricând asigurat schimbul de mâine. Actualitatea lui Caragiale este, așadar, veșnic garantată. Nu e nevoie de transformarea textului într-un fel de gumilastic. E nevoie doar de o interpretare inspirată. Așa cum e aceasta de la Teatrul Tineretului.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
O SCROSOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale
Regia: Alexandru Măzgăreanu
Scenografia: Andreea Săndulescu
Light design: Daniel Klinger
Distribuția:
Ștefan Tipătescu: Mircea Postelnicu
Agamemnon Dandanache: Emanuel Becheru
Zaharia Trahanache: Tudor Tăbăcaru
Tache Farfuridi: Rareș Pârlog
Iordache Brânzovenescu: Dan Grigoraș
Nae Cațavencu: Daniel Beșleagă
Ionescu, Popescu (susținătoarele lui Cațavencu): Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Eșanu
Cetățeanul turmentat: Andrei Merchea Zapoțoțki
Zoe Trahanache: Cristina Mihăilescu
Data premierei: 27 noiembrie 2021
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Nu se ştie ca pământul Dincotro va bate vântul” sau cum aflam cine ne vopseste„ cioara ” ? Cum „a vedea mai departe de lungul nasului ” nu este ceea ce ne caracterizeza ca natiune si cum „ capra vecinului ” este de departe mult mai frumoasa ca cea aflata in batatura noastra nu putem zice decit ca aruncam de fiesce data cu „buzduganul catre Luna ”mai ceva ca pirdalnicul de Prepeleac si fara doar si poate o patim ,politic , obtinind , mereu si mereu, o pungă goală data în schimbul unei perechi de boi. Cum si Caragiale va fi si el „ vesnic tinar si ferice ”tot asa si noi ne vom bucura de pataniile altora ca de : noua nu ni se poate intimpla nimic .
Am întâlnit într-o carte un exemplu mai tare de invidie decât „sa moara si capra vecinului”.
Dumnezeu se prezintă unui țăran sloven si se oferă sa-i îndeplinească orice dorința, spunând insa ca aceiași dorința va fi îndeplinita si vecinului sau.
Ghici ce-i cere țăranul?. Sa-mi crape un ochi.
O analiza superba, păcat ca nu putem vedea piesa pe scena, deși Teatrul Tineretului nu mai este azi ce-a fost o generație in urma.
Cred ca folosirea drujbei nu este doar victoria tehnologiei, ci este instrumentul simbol al baronilor actuali, PSD si PNL, cu el ei muta pădurile fie in Austria, fie in Emirate. Păcat ca domnul Flutur de la Suceava nu vine sa vadă piesa ce-i este dedicata.
Referitor la punerea in scena la Piatra. Se spune ca maestrul Caragiale s-a inspirat pentru o parte din personajele din O scrisoare pierdută de la crâșmă lui Goldenberg-Bucluc din Piatra Neamt, vizitată de Caragiale pe cand maestrul era inspector școlar pe Neamt si Iași.