Pe toată durata lungii perioade cât s-a aflat în fruntea comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a practicat ceea ce s-ar chema audiența colectivă. Nu a avut obiceiul de a organiza ședințe sau dezbateri cu intelectualii și artiștii. Ceea ce nu a însemnat că nu a avut discuții private cu favoriții, cu așa-numiții tovarăși de drum, printre care la loc de cinste s-au aflat actrița Lucia Sturdza- Bulandra despre care se spune că ar fi avut fir direct cu cel căruia i se adresa simplu Ghiță sau cu năpârlitul Mihail Sadoveanu. De o anume celebritate se bucură întâlnirea pe care Dej a avut-o cu G. Călinescu, venit să ceară drept de publicare pentru romanul Scrinul negru, după ce Bietul Ioanide nu se dovedise tocmai pe placul mai marilor partidului.
Cu totul alta a fost situația în vremea lui Nicolae Ceaușescu. După ce acesta s-a folosit de primii trei ani de domnie spre a-și consolida poziția, după ce a făcut schimbări de personal înlăturându-i din aproape toate pozițiile cheie pe așa-numiții baroni ai lui Dej, după ce, în august 1968, cu ocazia cuvântării prilejuite de condamnarea invadării Cehoslovaciei de trupele pactului de la Varșovia, a dobândit puterea absolută, câștigând pe neașteptate chiar simpatia unor intelectuali foști deținuți politici, Nicolae Ceaușescu a declanșat operațiunea vizând cultivarea cultului personalității. A se vedea în acest sens repetatele mărturii ale lui Paul Goma. Una dintre ele e într-un lung interviu acordat lui Noel Bernard și poate fi ascultată accesând site-ul Europei Libere. Cartea Ceaușescu, critic literar (Editura Curtea Veche, București, 2007) a profesorului clujean Liviu Malița antologhează și comentează stenogramele a patru astfel de întâlniri avute de Nicolae Ceaușescu cu scriitorii, îndeosebi după apariția devastatoarelor Teze din iulie 1971, ale căror idei au fost reîntărite câteva luni mai târziu. Ceaușescu a organizat aceste întâlniri spre a mai calma spiritele îngrijorate, însă nu a făcut decât să sporească temerile oamenilor de cultură și artă.
Se spune îndeobște că revenirea nopții totalitare în cultură și artă ar fi fost inspirată de lungile vizite făcute în iunie 1971 în China și Coreea de Nord. Cartea Nicolae Ceaușescu și “creatorii din domeniul cinematografiei’’ (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022) a profesorului orădean Gabriel Moisa demontează, într-o oarecare măsură, acest mit. Încă din luna februarie a anului 1971 Nicolae Ceaușescu a declanșat o primă etapă a ofensivei vizând restructurarea din temelii a artei și culturii în România, ofensiva al cărei scop final era acela de a readuce la rang de regulă cultul personalității. Pretextul era împlinirea în mai a 50 de ani de la înființarea PCR. Această primă etapă avea să dureze până în 1973 (anul acesta este, în opinia lui Adrian Cioroianu, un lieu de mémoire- cf. Ce Ceaușescu qui hante les Roumains), atunci când Ceaușescu avea să devină doctor Honoris Causa al mai tuturor universităților bucureștene și când, cu ocazia inaugurării noii clădiri a Teatrului Național din București, avea să fie comparat cu însuși Pericle.
Cartea lui Gabriel Moisa se concentrează asupra întâlnirii pe care Ceaușescu a avut-o cu cineaștii români în martie 1971. Adică la scurtă vreme după momentul februarie 1971, dar și după adoptarea unei legi ce viza trecerea creatorilor din domeniul cinematografiei în sistemul de lucru pe contract. Fapt de natură să aducă cu sine îngrijorări ca și amplificarea antagonismelor și animozităților din cele cel puțin două tabere din interiorul breslei. Cartea antologhează luările de cuvânt de la ședința cu pricină, ședință ce i-a prilejuit și lui Ceaușescu încă o amplă cuvântare. Ședință în care șeful suprem al comuniștilor români a împărțit rolul de moderator cu ideologul șef al partidului, Dumitru Popescu. Tot în Anexe este reprodus Proiectul de plan tematic pe anul 1972. Era mai mult decât profitabil dacă ni s-ar fi spus și câte din proiectele de pe hârtie s-au concretizat aievea. Cert e că cele ce ar fi urmat să-i aibă ca regizori pe Lucian Pintilie sau David Esrig au căzut sub tăvălugul Tezelor din iulie și a accidentelor din viața de creatori a celor doi mari artiști.
Unele luări de cuvânt il au drept țintă vie pe scriitorul Mircea Sintimbreanu, în acel moment director al Centrului Național al Cinematografiei, cei mai vocali acuzatori fiind Sergiu Nicolaescu și Elisabeta Bostan. Alți vorbitori își arată nemulțumirea față de desele înlocuiri în sistemul de conducere al cinemografiei. Este pusă la zid falsa planificare, mult prea greoaie, întârzierile birocratice, slaba difuzare, numărul redus de filme produse anual, puținătatea sălilor de proiecție. Erau totuși vreo 500. Câte mai sunt astăzi? Aproape că s-ar putea face un spectacol cu Livada de vișini al cărui décor să fie inspirat de o sală de cinema de odinioară. Transpar și îngrijorări privind perspectiva/siguranța zilei de mâine ori nemulțumirile ținând de cuantumul drepturilor de autor.
Nicolae Ceaușescu ascultă răbdător și omagiile (fiecare luare de cuvânt începe cu o amplă plecăciune), și nemulțumirile. Semnele nerăbdării se fac vizibile în întreruperile de care are parte intervenția regizorului Mircea Mureșan.
Gabriel Moisa își începe cartea cu o consistentă secvență în care detaliază situația cinematografiei române până la momentul 5 martie 1971. Dar și după aceea. După modelul sovietic, mai marii comuniștilor români au mizat pe valențele propagandistice ale filmului. Au investit relativ mult în dotare, în baza materială (iar aceste investiții au început înainte ca Lica Gheorghiu să își descopere veleități de vedetă), au dezvoltat rețeaua cinematografică, au controlat prețul biletului astfel încât să aibă garantat afluxul spectatorilor.
După abandonarea internaționalismului proletar, după descoperirea și alinierea în cadrele comunismului național, a fost cultivat obsesiv filmul istoric. A început turnarea filmelor din ciclul epopeii naționale (punctual zero fiind reprezentat de filmul Tudor din 1963 a cărui realizare are propria ei istorie, semnificativă și din punctual de vedere al relațiilor sovieto-române), mai apoi Dacii, Columna, Mihai Viteazul. S-au avut în vedere și alte momente-cheie ale istoriei naționale, un loc aparte revenind actului de la 23 august, falsificat în chip și fel. A interesat și filmul de actualitate, și cel cu apăsat conținut politic, un loc aparte deținând mega-producția Puterea și adevărul. A lui Titus Popovici în chip de scenarist și Manole Marcus în calitate de regizor.
Ce rezultă cu claritate din cartea lui Gabriel Moisa? Că și până în martie 1971, și după aceea cinematografia românească, filmul autohton au fost o mega-afacere de partid și de stat.
Gabriel Moisa- NICOLAE CEAUȘESCU ȘI “CREATORII DIN DOMENIUL CINEMATOGRAFIEI”-Momentul 5 martie 1971; Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Probabil ca aveti dreptate cu schibarile ce au aparut inainte de 1971. Dar imi amintesc ca atunci cind au aparut masurile in presa si apoi s-au pus in practica, au stirnit numeroase reactii. Tatal colegului meu de banca era activist de partid si cu toate astea discutam in gura mare anumite masuri ce au fost luate, seara in fata primariei asezati vis-a-vis de militianul ce pazea cladirea.
La nivel popular nimeni nu a crezut ca masurile erau bune. Cel putin cele publicate oficial. Ce se intimpla la conferintele creatorilor de arta nu transpira pina la nivelul poporului. Cu exceptia unor zvonuri provenite de la Europa Libera. Asa ca explicatiile memoriei colective tin de vizitele in China si RPD Coreana. Nu stiu daca era si Kampucia inclusa… Efectul s-a vazut mai tirziu cind au disparut publicatii, nu mai puteai cumpara o carte buna(se furau si cele bune din biblioteci ca era rentabil sa le platesti de cinci ori), erau prea multe filme romanesti in comparatie cu cele straine, programele TV erau ciudate, etc. Apoi am ajuns in criza de dupa 1980.
Nu sunt sigur că este vorba de aceeași întâlnire pe care o menționați dv. dar mie mi s-a părut interesant la vremea respectiva când am citit în Scînteia ‘dezbaterili’, atacul violent al lui Titus Popovici, impanat cu tot felul de clișee ideologice, impotriva lui Nicolae Manolescu. Și mai interesant este că Ceaușescu nu a marșat la ceea ce nu era în fond decât o reglare de conturi între Popovici și Manolescu.
As aduce o completare ultimei propozitii; …la care au participat mai mult sau mai putin interesat,toti actorii!
Ce asteptari literare ,culturale , economice,politice si sociale puteai astepta de la un ucenic de cizmar, analfabet balbait?In Romania a existat ( si inca persista) prea putina solidarite si prea multa importanta „de sine”!
A fost totusi o perioada cu multe creatii cinematografice bune. Admiram si acum filmele respective. Sunt peste nivelul productiilor cinematografice din zilele noastre. Exista componenta culturala in fiecare film, nu numai cea de divertisment.