O mega-fabulă

Regizorul sârb Kokan Mladenović este un familiar al publicului timișorean de teatru. Prima lui descindere în orașul care în anul acesta este Capitală culturală europeană s-a produs în 2013 când Mladenović a regizat pe scena Naționalului Prometeu înlănțuit. Spectacol ce își afla suportul textual într-un scenariu propriu scris după celebra piesă a lui Eschil.
Montarea începea de parcă scenaristul și directorul de scenă ar fi dorit să se joace liber, nestingherit de nimeni  cu partitura clasică, numai că așa cum avea să se dovedească pe măsură ce spectacolul avansa cu totul altele erau motivele ce l-au determinat pe Kokan Mladenović să facă apel la textul antic. Scrierea lui Eschil îi oferea prilejul de a construi un veritabil eseu despre putere și efemeritatea acesteia.
Doi ani mai târziu, Mladenović monta la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara Opera cerșetorilor. Scriere din 1728 a lui John Gay despre care toată lumea știe că s-a aflat la originea mult mai jucatei și infinit mai celebrei Opere de trei parale a lui Brecht. Și de data aceasta regizorul punea la încercare inteligența spectatorilor căci în ambalajul unui spectacol vesel, creat în cheie voit parodică, se ascundea abil și reflecția politică ca și cea asupra esenței și formelor de expresie din ce în ce mai sofisticate ale teatrului.
O nouă revenire avea să se petreacă pe aceeași scenă în 2017 cu un spectacol  al cărui punct de plecare va fi binecunoscutul Sonet 66 al lui Shakespeare, ocazie de recapitulare a marilor teme din creația fie ea dramatică, fie poetică a marelui Will. La loc de frunte se găseau, firește, tema iubirii și tema puterii, așa cum se regăsesc ele în Sonete ca și în Othello, Richard III, Macbeth, Visul unei nopți de vară, Romeo și Julieta.
Am făcut această scurtă recapitulare a descinderilor timișorene ale regizorului sârb ( am amintit doar cele trei montări vazute de mine nu si cea care mi-a scăpat) fiindcă spectacolul după Păsările lui Aristofan se află într-o vădită linie de continuitate cu cele deja menționate. Probând interesul regizorului pentru temele politice, pentru modul în care acestea se regăsesc în teatru, pentru felul în care teatrul interacționează cu publicul. Aparent, dar numai aparent, scrierii lui Aristofan îi este rezervată doar funcția de pretext. De matrice în care se amestecă alte texte dramatice ( îndeosebi Așteptându-l pe Godot), poeme din secolul al XX lea (reprezentația începe cu un cântec antirăzboinic inspirat de versurile poetului și dramaturgului expresionist Duśan Vasjliev, celebru în toată lumea îndeosebi pentru poemul său Un om cântă după război în care este invocată tragedia tinerilor ce, odată prima mare conflagrație mondială încheiată, trebuie să își găsească un rost conștienți și marcați de faptul că au sânge până la genunchi), ori considerații, multe în cheie parodică, despre relativitatea democrației, reflecții nu întotdeauna confortabile, despre teatru.
În realitate, Mladenović, în dubla lui calitate de semnatar al scenariului dramatic și de regizor, conservă mijloacele exagerate și burlești din piesa greacă, aplecarea spre caricatură a lui Aristofan. Mai mult, chiar o bună parte dintre personajele și momentele acesteia. Rămâne neatinsă ideea în conformitate cu care după o mare încercare, așa cum e aceea a războiului, oamenii nutresc dorința de a-și schima viața, de a întemeia ceva și bun, și durabil. Au fost comentatori ai piesei antice care au socotit că denumirea de alegorie filozofică cu suport comic s-ar potrivi parcă mai bine scrierii lui Aristofan decât subtitlul de comedie.Probabil. La rândul său, Kokan Mladenović elaborează o mega-fabulă cu nenumărate nișe ce pare a le da acestor comentatori dreptate. Textul dramatic se însoțește aici cu cântecul (Irene Popović și Szerdá Arpád), cu dansul (coregrafia : Andreja Kulešević), la început majoritatea personajelor au fețele acoperite, se mișcă într-o dezordine căutată, își poartă cu mare greutate valizele neștiind încotro să o pornească.  
Peisthetairos și Euelpides, cu totul remarcabil interpretați de binecunoscutul Bandi András Zsolt, unul dintre cei mai destoinici și mai vechi componenți ai trupei, și de mai nou venitul și evident promițătorul prin înzestrare Jancsó Előd, se metamorfozează în Vladmir și Estragon. Se joacă de-a personajele lui Beckett. Firește, nici de data aceasta Godot nu va veni. Vor veni în schimb o mulțime de păsări, adică oameni în travesti. Începând cu Pupăza-Mamă (Tokai Andrea) și cu Pupăza fiu (Kocsardi Levente) ca întotdeauna amândoi actorii fiind la înălțime, continuând cu Generăleasa ( foarte bună Ėder Enikö),sau cu PoliticIanul Tuturor Puterilor Politice ( remarcabil în rol Mátyas Zsolt Imre). Sosirea Bancherei Tuturor Băncilor (Borbély B. Emilia) sau a Marelui Preot al Tuturor Religiilor (Molnos Andras Csaba) constituie ocazia a două momente de vârf, de maximă încărcătură comică și satirică ale spectacolului. De altfel, Kokan Mladenović deține extraordinara știință de a  transforma un spectacol bazat în mare parte pe actul actoricesc de grup în prilej de elaborate numere solistice. Beneficiază de ele și le conferă consistență pe lângă actorii amintiți deja Aszalos Csaba, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Kiss Attila, Tar Mónika, Vajda Boróka, Czűvek Loránd, Lajter Márkó Ernesztó, Erdős Bálint, Vadász Bernadett, Hegyi Kincső și Balló Helga.
Cu toții dovedind că Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara are la ora actuală o trupă. În înțelesul și clasic, și nobil al cuvântului.  

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara
PĂSARILE după Aristofan
Regia: Kokan Mladenović
Muzica: Irena Popović, Szerda Árpád
Costumele : Tatjana Radišić
Decorul: Marija Kalabić
Coregrafia: Andreja Kulešević
Asistent regie: Szerda Zsófia
Distribuția:
PEISTHETAIROS: Bandi András Zsolt