duminică, iulie 14, 2024

O misiune de conștiință lăsată de Ion Vianu

Un monument de curaj și noblețe a spiritului s-a dus dintre noi. Un om de-o profundă empatie pentru semeni; de un echilibru ideologic, pe undeva, anti-ideologic; de-o curățenie morală firească, permanent auto-examinatoare. Un reper umanist, un democrat pur sânge, nesforăitor. Un apărător al drepturilor omului asumat, atât în țară cât și în exil, în anii când batjocorirea acestora era la noi politică de stat, iar invocarea lor comporta riscuri crunte. Un eseist și om de cultură de un rafinament și discreție aflate deasupra bătăliilor insistent invocatei rezistențe prin cultură. În sfârșit, o conștiință profesională fără pată, care l-a făcut să dezvăluie una din cele mai diabolice “metodici” represive ale Securității ceaușiste – psihiatria politică.

Desigur despre toate aceste calități ale lui Ion Vianu vor vorbi alții mai îndreptățiți. Mă voi referi la unele aspecte poate mai puțin cunoscute ale cercetărilor sale asupra psihiatriei politice, prin prisma discuțiilor pe care le-am avut cu el și mesajelor schimbate în toamna lui 2021. Cunoscându-i lucrările pe această temă, îl căutasem pentru a obține o eventuală depoziție notarială în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu de la Înalta Curte de Casație și Justiție. (Reamintesc faptul că în acea fază a procesului, unii judecători puseseră la îndoială faptul că Securitatea ceaușistă ar fi fost o instituție represivă).

Ion Vianu m-a ascultat cu afabilitatea-i proverbială, oferindu-mi unele detalii care mi-au dat fiori, dar și speranță. Consider că este important să le amintesc acum și aici, cu regretul că n-am putut să le valorific până astăzi, și cu speranța că și alți cercetători și instituții abilitate (cum ar fi IICCMER, Ministerul Sănătății) vor căuta dezlegarea acestui “mister al dosarului Romila”, respectiv al psihiatriei politice din vremea lui Ceaușescu, la care mă voi referi în cele ce urmează.

Profesorul Vianu mi-a vorbit (și mi-a scris ulterior) despre “internări ale unor persoane sănătoase” în perioada respectivă, nu doar “pentru câteva zile cu ocazia unor vizite de Stat ci luni și ani de zile în baza „doctrinei Ceaușescu” că numai un nebun își poate imagina că socialismul ar fi pieritor”. Mi-a confirmat practica administrării cu forța a unor injecții cu neuroleptice și a altor tratamente abuzive în cazurile unor dizidenți care nu aveau simptome psihiatrice (cum a fost Vasile Paraschiv). Pe unele dintre acestea le-a cunoscut direct și/sau a scris în Exercițiu de sinceritate[1] și în Addenda la Amintiri în Dialog[2]. Mi-a vorbit mai mult însă despre dezamăgirile pe care le-a avut după 1990 când autoritățile române i-au refuzat accesul la arhive unde ar fi putut fi ascunse dosare ale victimelor psihiatriei politice, inclusiv cazurile pe care le cunoștea fie din propria experiență sau cea a colegilor, fie din scrisorile ajunse la Europa Liberă. S-a referit la comisia de investigare a abuzurilor psihiatrice din perioada comunistă în care a activat între anii ‘90-’94, comisie condusă de prof. dr. Aurel Romila din cadrul spitalului psihiatric “Alexandru Obregia” din București. Mi-a destăinuit că, pe lângă faptul că respectiva comisie și-a încetat activitatea în 1994 (n.m. anul apogeului restaurației Securității și a “patrulaterului roșu”), dosarele adunate de comisie privind o bogată cazuistică, aparent trimise la Ministerul Sănătății, pur și simplu au dispărut la un moment dat între 1994-2000, fapt pe care l-a aflat chiar de la Aurel Romila. Acesta i-a dat vestea cu o anumită răceală în glas, care trăda presiuni exercitate asupra sa. Profesorul Vianu mi-a relatat că în 2004, când s-a întors pentru o vreme în România, “erau aceiași oameni, o atmosferă de gheață”, iar Aurel Romila “nu a mai vrut să dea nici o explicație” în legătură cu dosarele pe care le avusese în custodie. Ion Vianu mi-a spus numele unora din medicii implicați în acea cercetare, pe lângă Aurel Romila: Virgil Angheluță (director într-o vreme al spitalului „Obregia”), Constantin Gorgos (identificat de Asociația Psihiatrică Liberă, înființată în 1990 și condusă de Valeriu Țuculescu[3], drept unul din responsabilii pentru persecuția psihiatrică[4]), un anume medic Vlădescu. Este de notat că dintre membrii acelei comisii, Angheluță și Gorgos au fost considerați de către doctorul psihiatru Marian Popa drept “oameni de încredere ai regimului comunist”[5]. Ion Vianu mi-a confirmat convingerea pe care și-o exprimase încă din 2006[6], că regimurile politice din România au evitat să recunoască folosirea psihiatriei pentru persecuția politică în timpul regimului Ceaușescu; ba mai mult, că s-a încercat, inclusiv la nivelul Ministerului Sănătății, acoperirea urmelor (inclusiv a dosarelor) și negarea existenței acelui tip de represiune. Mi-a dat de înțeles că aceasta s-ar fi datorat și faptului că în poziții cheie din ierarhia psihiatriei românești rămăseseră unii din “aceiași oameni” care colaboraseră cu organele de represiune, și care de-a lungul timpului i-au contestat și au încercat să-i contracareze dezvăluirile. În final, Profesorul Vianu mi-a făcut o mărturisire amară: “m-am gândit că eforturile mele de-a face o nouă declarație[…] va fi un nou eșec, căci va fi, din nou, cuvântul meu față de cuvântul altora”. Dar în același timp mi-a semnalat o cale pe care o consider un imperativ moral și profesional pentru cercetătorii români, istorici și magistrați: “găsirea dosarelor comisiei Romila”.

Ion Vianu a primit amenințări cu moartea după 1990[7]. Fiind vorba, pe de o parte, de un etalon de blândețe și pe de altă parte, de omul care a dezvăluit lumii întregi una dintre cele mai odioase modalități de “anihilare fermă” a opoziției de către Securitatea ceaușistă, nu e greu de imaginat apartenența instituțională a celor care l-au amenințat. De altfel, amenințările anonime cu moartea erau o practică curentă a fostei Securități atât înainte cât și după 1989[8].

Totuși, datorită în mare parte curajului lui Ion Vianu și a unor dizidenți precum Vasile Paraschiv, dar și accesibilității dosarelor Securității la CNSAS, astăzi avem o imagine destul de clară a modului cum a fost folosită psihiatria pentru “anihilarea fermă”, “compromiterea și defăimarea” unor dizidenți perfect sănătoși, dar și ca instrument de disimulare a persecuției politice de către Securitate, în perioada represiunii ceaușiste, sub eufemismul “doctrinei prevenției”.

Preocupările majore ale Securității din acea vreme au fost „prevenirea, descoperirea și lichidarea acțiunilor de redactare și difuzare a unor înscrisuri cu conținut dușmănos” sub „influența nocivă a postului de radio «Europa Liberă»” și „acțiunile turbulente, cărora încercau să le dea o tentă politică, cu scopul de a expune orânduirea noastră socialistă denigrării din exterior”. Față de aceștia „s-a acționat cu mai multă operativitate, prin măsuri mai ofensive (…) atât prin măsuri cu caracter penal, cât și prin măsuri diversificate de prevenire”; prin desemnarea unora din autori ca „bolnavi psihic” față de care „s-a acționat prin obligarea la tratament medical (…) și internarea medicală a celor periculoși”[9].

Psihiatria a fost una din formele de deghizare a represiunii politice sub regimul Ceaușescu. Dictatorul vroia cu orice preț să ascundă Occidentului că în România existau disidenți și că Securitatea „marelui om de stat”, cu costisitoare aspirații la premiul Nobel pentru pace, îi anihila „ferm” pe aceștia printr-o violență și teroare ce la nevoie amintea de metodele staliniste[10]. Cheia deghizării represiunii „sub acoperirea altor organe” (miliția, procuratura și judecătoriile sub pretexte de drept comun, medicii psihiatri) a constituit-o „discernământul politic și juridic” al Securității[11].

Monstruozitatea represiunii psihiatrice a constat nu numai în suferințele fizice și mentale produse victimelor, dar și prin alte două consecințe, încă mai perfide. Este vorba, pe de o parte, de suspiciunile create și teroarea exemplului, care duceau la „destramarea anturajelor ostile” (un alt scop important și metodica de lucru a Securității ceaușiste), adică la fărâmițarea opoziției din România înainte să se coaguleze într-o mișcare de masă. Cât despre supraviețuitorii etichetați în mod abuziv drept „bolnavi psihic”, viețile le-au rămas marcate pentru totdeauna de stigma și sechelele ce-au decurs din ea.

Totuși, încă din anii ‘80, unii dintre aceștia au avut curajul să rupă tăcerea. Datorită lor și cu expertiza lui Ion Vianu, Europa Liberă și organisme internaționale de drepturile omului[12] au aflat despre represiunea politică prin psihiatrie în România lui Nicolae Ceaușescu.

Astfel, în emisiunea „Actualitatea Românească” din 27 iulie 1982, Emil Georgescu transmitea de la microfonul Europei Libere:

„Internarea în azile psihiatrice, tratarea intenționată cu medicamente menite să îmbolnăvească oameni sănătoși, și nu să însănătoșească oameni bolnavi, este o altă metodă folosită de Securitate. Nu o dată organizația Amnesty International a prezentat opiniei publice internaționale această practică a Securității române”[13].

Iar N.C. Munteanu dezvăluia la 26 noiembrie 1987:

„La sfârșitul lui aprilie 1979, SLOMR număra mai mult de 2.000 de membri. În cursul lunilor martie și aprilie, organizatorii, purtătorii de cuvânt și aderenții sunt supuși unor violente presiuni, urmăriri, șantaj asupra familiilor, ascultarea și întreruperea telefonului, bătăi, arestări la domiciliu sau pe stradă, interogatorii zilnice, condamnări expeditive, detenții arbitrare, internări în clinici psihiatrice”[14].

În emisiunea „Povestea vorbei” din 8 aprilie 1987, Virgil Ierunca și Alain Paruit aminteau de manifestația de la Paris din acel an, când s-a scandat „Opriți represiunea psihiatrică”, „Vasile Paraschiv nu e nebun”[15].

În afară de Vasile Paraschiv, al cărui caz este bine cunoscut[16], alți opozanți au dezvăluit în scrisori la Europa Liberă supliciul „psihiatric” regizat de Securitate prin care au trecut. Astfel, Ion Ionescu (ajuns la Chicago) scria:

„mi-am pus o pancartă de gât, pe care era scris: „Sclavul partidului, libertate sau moarte”. După câteva zile, soția mea a venit acasă leșinată de frică și mi-a spus că a fost vizitată la serviciu de maiorul de Securitate Petreanu. Acesta i-ar fi spus să-mi atragă atenția că pot s-o pățesc rău dacă nu-mi țin gura. M-am dus a doua zi la Securitate să stau de vorbă cu acel maior și în mai puțin de o oră am fost internat la nebuni”[17].

Constantin Burlacu, ajuns la New York:

„În cursul anului 1967, pe când trăiam în România, am lansat diferite manifeste la Arad, la București și în județul Botoșani. Când am fost prins cu aceste manifeste de Securitate, nu mi-a fost deloc ușor. Prin numeroase scrisori ce le-am adresat unor foruri internaționale ceream să mi se permită să plec definitiv în străinătate. În primăvara anului 1969, eu și părinții mei am fost chemați la secția de pașapoarte Botoșani, spunându-ni-se că ni s-a aprobat plecarea definitivă din țară. Acolo însă am fost arestați și, sub paza milițienilor, am fost toți trei internați la spitalul de neuropsihiatrie Socola din Iași. În octombrie 1969 am fost transferați la închisoarea Văcărești, iar peste câteva luni, împreună cu părinții mei am fost internați din nou la spitalul de neuropsihiatrie Socola din Iași. Mai târziu am fost transportați tot într-un spital de neuropsihiatrie din județul Suceava”[18].

Alte cazuri mai cunoscute de represiune psihiatrică au fost cel al lui Gheorghe Brașoveanu[19] și Iulius Filip, „condamnat la 8 ani în 1982, eliberat după o detenție de aproape 6 ani, internat apoi într-un spital de psihiatrie. Există în Apus o descriere amănunțită a felului barbar în care regimul lui Ceaușescu l-a tratat pe acest apărător al drepturilor omului în România”[20].

Conștiința profesională și etica i-a făcut și pe alți medici psihiatri să refuze pactul cu Securitatea, cu consecințe grave. Doctorița Aurelia Nistor, din Brașov, a fost „arestată în 1982 pentru că a refuzat să elibereze certificate medicale false care să ateste maladiile mentale ale unor oameni cu alte convingeri politice decât cele ale regimului”[21].

***

Am depus ca probă în cererea de revizuire a achitării torționarilor lui Gheorghe Ursu articolul lui Ion Vianu din revista 22 citat mai sus[22]. Alături de alte documente din același dosar[23], mărturia profesorului Vianu demonstrează și ea teroarea, mai mult sau mai puțin deghizată, prin care Securitatea a reușit să „anihileze” în mare măsură opoziția din România anilor ‘70-‘80[24].

Studiile publicate recent bazate pe mărturii și pe dosarele de la CNSAS i-au dat dreptate lui Ion Vianu. Represiunea prin psihiatrie, cu ajutorul unor medici care și-au încălcat, abject, jurământul, este bine documentată astăzi. Din dezvăluirile profesorului Vianu rezultă că ascunderea la nivelul Ministerului Sănătății și al altor autorități ale statului român post-decembrist a “dosarului comisiei Romila” este consecința tocmai a lipsei unei reforme și asanări morale a societății românești post-decembriste. În acest caz, a faptului că unii dintre medicii care s-au compromis astfel în anii ‘80 au rămas în funcții importante în democrația noastră “originală”. Așa cum fosta Securitate și informatorii săi au rămas în poziții cheie în instituții de forță în toți acești ani, acoperind și mistificând crimele și abuzurile “epocii de aur”, inclusiv pe cele de la Revoluție[25].

Ion Vianu scria în iunie 1990, cutremurător și profetic, despre cei “din păcate mai puțini numeroși, care au imaginat în singurătatea cumplită a dictaturii o lume nouă și solidară, în ciuda ruinei și dezolării care se întindeau tot mai mult, care au „halucinat” într-un anumit sens prezentul sumbru al ceaușismului, sunt și cei care astăzi poartă cu ei speranța. Ceaușescu a spus odată că numai un nebun poate să-și închipuie că orânduirea instalată de el poate avea un sfârșit. Și avea dreptate. Dar acești nebuni au făcut istoria și nu ceilalți care îl adorau”[26].

***

Pe 21 decembrie 1989, la ora 17, de la microfonul Europei Libere, din nou premonitoriu, profesorul Vianu dădea aripi revoluționarilor:

“De aici, din Europa, repercutate prin radio, strigătele de mânie, pocnetul puștilor și al armelor automate, liniștea de moarte care le urmează, ne apar deodată în înspăimântătoarea lor realitate. Poporul român a tresărit și tiranul se clatină. Mâine se va scutura poporul și cel care-l asuprește va cădea în străfundurile de iad ale istoriei. După ce a inventat puterea întregului popor prin foamea, frigul și frica instaurate ca singure principii de guvernământ, Ceaușescu creează democrația baionetelor, libertatea blindatelor și fericirea elicopterelor de asalt. Copiii, ținând o lumânare în mână, bunicii dimprejurul lor, muncitorii înfometați, devin, în logica barbară a asupritorului, teroriști încercați, și sunt abătuți fără milă. Răniții mor în spitale pentru că doctorii nu au cu ce să-i îngrijească. Iar părinților și fraților celor căzuți le este refuzată până și mângâierea de a-i coborî în mormânt. După ce a trebuit să sufere timp de un sfert de veac discursul gângav și mincinos al spitalului gândirii, poporul român, cu toate dialectele lui, își dă azi posibilitatea să rostească adevărul, și nimic nu-l poate împiedica să-și ducă spunerea până la capăt. Acum el nu se va mai opri, și dacă va lăsa din mână numai trei zile uneltele care au făcut din el sclavul celei mai nedemne dintre familiile lui, dacă va lăsa pustii fabricile și ogoarele care în loc să-l hrănească, îi smulg pâinea de la gură, victoria asupra puterii întunericului nu-i mai poate scăpa. Și peste ruinele fumegânde, peste bietele noastre sate și orașe cuprinse de molimă, se va ridica în această cea mai scurtă zi a anului, soarele libertății. Inima noastră se încrâncenează de durere la gândul că, în chiar această clipă, frații și surorile noastre mor de glontele năvălitorului venit dinăuntrul țării. Dar în același timp, ea se umple de speranța că mâine dreptatea se va întoarce pe pământul rodnic și nespus de frumos de pe care a fost izgonită, și că stă în puterea românilor să facă o țară dreaptă și puternică, mai mult decât a fost vreodată”[27].

Rândurile mele sunt un modest îndemn către cercetătorii, magistrații și politicienii români de azi să îndeplinească misiunea lăsată de acest munte de curaj și noblețe care a fost disidentul și psihiatrul Ion Vianu. Să găsească dosarele comisiei Romila. Să facă dreptate celor care-au adus “soarele libertății”. Să condamne, inclusiv în justiție, pe cei care au comis crime împotriva umanității, instaurând foamea, frigul și frica drept “singure principii de guvernământ”, îngenunchind acest popor sub “discursul gângav și mincinos al spitalului gândirii”. Fără aceste reparații istorice și juridice, România nu este o țară nici dreaptă, nici puternică.


Note:

[1] Ion Vianu, Exercițiu de sinceritate, Polirom 2009

[2] Ion VianuMatei CălinescuAmintiri în dialog, Humanitas 1994

[3] A se vedea Revista 22, 15 iunie 1990.

[4] A se vedea interviul dat de Ion Vianu la Deutche Welle in 2020: https://www.dw.com/ro/nebunii-politiciai-regimului-comunist/a-53363280. Trebuie să notez aici că profesorul Vianu s-a distanțat de unele aserțiuni care i-au fost atribuite în acest aticol; nu însă și de cele care-l priveau pe Gorgos.

[5] https://marianpopa.ro/Scandalul_V_Mirontov-Tuculescu-Asistenta_bolnavilor_psihici_periculosi_din_perioada_Universiadei_din_1981.doc

[6] Persecuția psihiatrică a opozanților și disidenților, Revista 22 02.06.2006, https://revista22.ro/istorie/persecutia-psihiatrica-a-opozantilor-si-disidentilor , accesat 23.06.2024

[7] A se vedea Geneva Initiative on Psychiatry: Documents on the abolition and prevention of political psychiatry, nr. 55, mai-iunie 1992: Death threats against Romanian psychiatrist si Fierce campaign against dr. Vianu, apud. Persecuția psihiatrică a opozanților și disidenților, Revista 22 02.06.2006, art. cit.

[8] A se vedea bogata documentare a amenintarilor anonime asupra comentatorilor de la Europa Libera  (spre exemplu, in Nestor Rates, Episoade violente din istoria Europei Libere, Revista 22, 21.07/2003), asupra Doinei Cornea https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2018/05/IICCMER-regret%C4%83-stingerea-din-via%C5%A3%C4%83-a-Doinei-Cornea.docx), lui Vasile Paraschiv (https://www.rador.ro/2021/02/04/portret-10-ani-de-la-disparitia-disidentului-anticomunist-vasile-paraschiv/, Dorin Tudoran (vezi “Eu, Fiul lor”, Polirom 2011, p. 424), Mircea Dinescu (vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292), muncitorii revoltati de la Brasov 1987 (vezi Dennis Deletant, Romania under communist rule, 2nd rev. ed., Bucharest, Civic Academy Foundation, 2006, p.199; Marius Oprea si Stajerel Olaru, Ziua care nu se uita – 15 noiembrie 1987, Brasov, Ed Polirom 2002), Gheorghe Ursu (care in martie 1985 a fost amenintat in timpul anchetei ca va fi aruncat de la fereastra), disidentii din cultele religioase (ameninţati inclusiv că vor fi internaţi în clinici de psihiatrie; vezi Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 215, 229), Petre Mihai Bacanu si grupul disident de la Romania Libera (Din Petre Mihai Băcanu (Bucureşti), Ceauşescu a fost îngrozit de apariţia unui ziar ilegal în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003), iar pentru dupa 90, tot aleator, amentintarile asupra lui Ioan Petru Culianu cu cateva zile inainte de asasinarea lui (in Ted Anton, The Killing of Professor Culianu, Lingua Franca Volume 2 nr. 6, 1992, http://linguafranca.mirror.theinfo.org/9209/culianu.html accesat 22.06.2024), Vladimir Tismaneanu https://tismaneanu.wordpress.com/2010/10/13/aici-e-radio-europa-libera-informatie-adevar-speranta , accesat 23.06.2024), etc.

[9] A se vedea Arhiva CNSAS, D 552, f. 17 verso, f. 18 verso, apud. Andrei Ursu, „Discernământul politic și juridic” al Securității. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceaușescu, in Noua revista de drepturile omului nr. 1, 2018, https://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2018_1/NRDO%202018_1_ursu.pdf accesat 22.06.2024

[10] Termenul a fost folosit in legatura cu represiunea ceausista in “Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România”, 2006, si de multe dintre victime. A se vedea marturiile detinutilor politic de la Aiud din anii ‘80 (in Borbély Ernő, Academia politică de la Aiud: deţinuţi politici în România anilor ’80, ed. îngrij. de Dalia Báthory, Andreea Cârstea; cuv. înainte de Szőcs Géza. – Editura Polirom,  Iași, 2019), cea a lui Vasile Paraschiv, ale victimelor represiunii de la Iasi 1989 (Cassian Maria Spiridon, Revoluția ascunsă. Iași, 14 decembrie 1989) si ale celor anchetati pentru revolta de la Brasov 1987 date in cadrul procesului tortionarilor lui Gheorghe Ursu si in volumul Ziua care nu se uita editat de istoricii Marius Oprea si Stajerel Olaru.

[11] A se vedea Andrei Ursu, „Discernământul politic și juridic” al Securității. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceaușescu, in Noua revista de drepturile omului nr. 1, 2018.

[12] A se vedea Raportul Amnesty International “Political abuses of Psychiatry in Romania” (AI index: EUR 39/11/78), 35 pagini; Roumanie, Amnesty International, sectiunea franceza, 1980, p. 15, apud. Ion Vianu, Persecutia psihiatrica a opozantilor si disidentilor, Revista 22 02.06.2006

[13] Colecția Open Society Archives, Budapesta, apud. Liviu Tofan, Antologia Radio Europa Liberă, Editura Omnium 2021, p. 117

[14] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 323

[15] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 288

[16] Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România, îngrij., studiu, note și selecția documentelor de Oana Ionel și Dragoș Marcu; Postfata de Marius Oprea. lași: Polirom, 2005

[17] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 117-118

[18] Ibidem, p. 118.

[19] A se vedea Corina Doboș, Dumitru Lăcătușu “Marginalităţi fluide în România ceaușistă: cazul lui Gh. Brașoveanu între „boală mintală” și dizidenţă”, in Cristian Iftode, Cristina Voinea, eds., „Critică, marginalitate, cinism.”, Edititura Universitatii din Bucurestiti, 2017

[20] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 365

[21] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 343

[22] Persecutia psihiatrica a opozantilor si disidentilor, Revista 22 02.06.2006

[23] https://gh-ursu.ong.ro/cerere.revizuire.cazul.Ursu.20231028.parti.civile.pdf

[24] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 343

[25] A se vedea studiul lui Andrei Ursu, Dezinformare și revizionism în „cazul Ursu” și al Revoluției Române din decembrie 1989 (I) si (II), in Noua revista de drepturile omului nr. 4/2023 si 1/2024 , https://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2023_4/NRDO_2023_4_ursu.pdf, https://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2024_1/NRDO%202024_1_ursu.pdf, accesat 23.06.2024

[26] Revista 22, 15 iunie 1990, p. 1.

[27] Liviu Tofan, Antologia…, op. cit., p. 534

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Domnule Ursu, tot respectul. Aveti tenecitatea tatalui Dumneavoastra. Pacat ca n-ati publicat pe Contributors mai devreme. Aveti si stil si ce spune. Veti primi o sumedenie de comentarii, sunt sigur.
    PS. Taica-miu a fost internat la psihiatrie ca dusman al poporului. A primit electrosocuri. A evitat sa vorbeasca cu noi despre asta, eu si frate-miu, doar o data cand eram sa spun de 10-12 ani.
    Timpuri grele. Si cum spuneti, nu s-au terminat.
    Blestemati sa fie toti.
    Numai bine va doresc.

      • In anii cinzeci. A batut un ofiter in armata si l-au bagat la inchisoare la Jilava. Norocul a fost ca o matusa de-a lui ere translator la ambasada URSS si a putut trage niste sfori si l-au scos nebun de internat la psihiatrie. Acolo i-au aplicat socuri electrice. Din fericire n-au avut efecte asupra intelectului ori de alta natura.
        Numai bine Razvan si sper ca o sa ne mai auzim.

  2. Iar aceste randuri vor ramane doar un „modest apel” catre „neo-tortionarii” de astazi din magistratura si politica. Urmasii tortionarilor de astazi au alte „probleme” de rezolvat, precum asigurarea functiilor si puterii pentru urmatorii 20 de ani cel putin, ani in care Romania va balti in nesiguranta si uitare. Stiti ce este foarte trist? Faptul ca daca veti cauta pe Google „Ion Vianu”, toate paginile Wikipedia, precum si altele, se vor deschide doar in limbile engleza si franceza. N-am gasit nimic in limba romana despre Ion Vianu, asa cum nu gasesc nici despre alti oameni de cultura sau jurnalisti de la Europa Libera. Macar doua randuri in limba romana. Nu doar ca regimul comunist a incercat sa-i distruga fizic pe acesti dizidenti romani inainte de 89, ci a incercat sa-i stearga si din istorie, pentru ca nimeni sa nu-si mai aminteasca ceva vreodata despre ei. Nu doar ca regimul a incercat sa-i asasineze in Romania, ci a incercat (si chiar a reusit) sa-i asasineze si in Occident. Nu-mi vin in minte acum decat cuvintele Tiei Serbanescu din ultimul articol in Revista 22: „Trecut-au anii și-ncă mulți vor trece tot făcând și refăcând aceste procese – în timp ce vinovații dorm liniștiți. Căci nu numai somnul rațiunii ci și somnul justiției naște monștri.”

    • „…regimul…chiar a reusit) sa-i asasineze si in Occident.”

      Cel putin 3 redactori sefi romani ai postului de radio Europa Libera au murit din cauza cancerului (INAINTE de 1989)
      +
      Culianu executat cu un glont in ceafa (DUPA 1989).

    • Incercati sa faceti pe wikipedia in limba romana pagina unui autor roman, membru al uniunii de creatori, cu vreo 30-40 de carti scrise si veti vedea ca pagina va fi stearsa, deoarece autorul nu e onorabil, a intrat in uniune pe baze de relatii, … Administratorii paginilor, cu nume de parole inexpugnabile, sterg fara sa anunte si cu motive neverificabile.

  3. Cu cateva zile in urma am avut ocazia sa ma intalnesc cu un grup de tineri – cca 25 de ani – angajati la un penitenciar celebru pentru teroarea practicata impotriva opozantilor regimului comunist care a condus Romania dupa martie 1945. O conversatie banala si foarte decenta pe tema situatiei economice actuale a Romaniei a deviat brusc spre istoria tarii din ultimii 80 de ani, atunci cand unul dintre tineri a spus: – Colegii mei mai in varsta spun ca pe vremea lui Ceausescu se traia mai bine. Urmarea a fost o incercare din partea mea – desfasurata pe parcursul a doua ore – de a le face cunoscut adevarul despre represiunea crancena la care erau supusi cetateni simpli ai tarii in penitenciarele comuniste. Nu cunosteau nimic despre crimele comunismului comise in acele temnite si am simtit neincrederea totala in informatiile pe care le ofeream. Nu stiau nimic despre Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Ramnicu sarat, despre personalitatile care si-au gasit sfarsitul acolo si nici despre faptul ca pentru multi dintre ei nu se cunosc nici locul de inhumare ( daca or fi). Am avut inca odata confirmarea starii de indiferenta si de letargie a majoritatii cetatenilor. Pare a fi o stare de iritatie la auzul unor informatii legate de adevarul faptelor trecute , care vin in contradictie cu opinii ale unui nationalism vetust de tip comunist care incepe sa prinda iarasi puteri. O forma de ura colectiva se afirma iarasi cu forta, o ura care se afla permanent in cautarea unei oi negre si care acuza victima pentru nedreptatile la care a fost supusa.
    Dupa anul de gratie 2017, al marilor manifestatii romanesti – nu neaparat 10 aug ’18 – societatea civila a intrat intr-o stare de vegetare acceptand o restaurare, nu a comunismului politic ci a naravurilor dintotdeauna ale neamului, inclinarea sa spre eludarea regulilor. Nepotismul , incompetenta, impostura, uzurparea, superficialiltatea, amoralitatea sunt reguli fixate aproape genetic in fibra multor conationali. Putinii beneficiari si pastratori ai celor 7 ani de acasa , mostenisti de la stramosi, aplica tehnica supravietuirii, se inchid in micul lor univers, evitand complicatiile, acceptand umilintele si speraind intr-o resurectie a unei moralitati colective ce se lasa asteptata. Afirmatia conform careia comunismul a creat amoralitatea care ne bantuie, este nefondata; comunismul a profitat de o disponibilitate la coruptie preexistenta in colectiv, a perfectionat-o , a sistematizat-o si a institutionalizat-o. Asa se explica si baltirea preocuparilor intr-o situatie anosta ca cea de azi, cand incompetenta si impostura au devenit reguli.
    Lipsa aprehensiunii colectiv fata de adevarul si suferinta trecutului este probata si de lipsa unei participari la dezbaterea temei propuse de acest articol.
    In fata unei situatii ca cea prezenta, cand expunerea suferintei personale sau a unor terti, determina cel mult indiferenta, poti sa te intrebi daca curajul si sacrificiul atator martiri au avut vreun rost. Si iarasi iti aduci aminte de Tutea si de afirmatia atribuita lui: „Am facut puscarie pentru un popor…”

  4. Din păcate s-a stins încă o lumină din lupta pentru drepturile omului.
    Putem spune că este de viță nobilă intelectuală, ca urmaș al tatălui său Tudor VIANU care a avut contribuții semnificative de orientare nobilă prin câteva cărți valoroase precum „Estetica” sau „Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței”
    Tudor Vianu a fost cel care a dat o definiție clară noțiunii de epistemologie
    Ca psihiatru, Ion Vianu a confirmat (involuntar) definiția epistemologiei formulată de către tatăl său
    „Dorinţa mea, ca psihiatru, a fost să scriu o operă psihiatrică, să scriu ceva despre structura psihozei, şi m-am izbit mereu de o limită, care era a complexităţii psihozei. În ultimii ani am încercat sa scriu o operă despre nebunie, şi nu am putut”
    https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/stiinta/s-a-stins-din-viata-psihiatrul-si-scriitorul-ion-vianu-id44330.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Ursu
Andrei Ursu
ANDREI URSU a fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. A publicat volumele “Tragatori si mistificatori. Contrarevolutia Securitatii in decembrie 1989”, impreuna cu Roland O. Thomasson si in colaborare cu Madalin Hodor, Polirom, 2019, si "Caderea unui dictator. Razboi hibrid si dezinformare in dosarul Revolutiei din 1989" (coordonator, impreuna cu Roland O. Thomasson, si co-autor a trei studii). Studii publicate: “Scurtul moment al adevărului şi începutul mistificării Revoluţiei: anul 1990”, impreuna cu Roland O. Thomasson, in “România - de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare”, Anuarul IICCMER, vol. XIV-XV (2019-2020), Editori: Dalia BÁTHORY, Ștefan BOSOMITU, Cosmin BUDEANCĂ, Polirom 2020; “Lupta de rezistenta a Securitaii. Planul si implementarea sa la Revolutie", impreuna cu Madalin Hodor, in "Revolutia din 1989. Invinsi si invingatori", Editori: Anneli Ute GABANYI, Andrei MURARU, Alexandru MURARU, Daniel SANDRU, Polirom, 2020; „«Cine a tras în noi după 22». Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române din decembrie 1989”, în colab., Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018; „«Discernămîntul politic şi juridic» al Securităţii. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceauşescu”. Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018; seria de articole „Cosmetizarea «patriotică» a unui criminal” (contributors.ro, 2017). Este inginer in software. A primit Premiul Noii Reviste de Drepturile Omului (2017) și Premiul GDS (2000).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro