Stimate Domnule vice-prim ministru,
O reorganizare administrativă într-un termen atât de scurt precum cel pe care guvernul dumneavoastră şi l-a propus, este un proiect foarte ambiţios. În această contribuţie, aş dori să sugerez o idee care ar putea creşte şansele de succes ale demersului.
Obiectivul reorganizării ar trebui să fie nu găsirea unei soluţii „optime” ci găsirea unei configuraţii care să permită evoluţia cât mai rapidă către un astfel de optim. Altfel spus, ceea ce ar fi de optimizat ar trebui să fie însăşi flexibilitatea, adaptabilitatea, caracterul dinamic al noii configuraţii. Este singura modalitate de a ieşi cu succes din impasul dat de faptul că este practic imposibil ca în doar câteva luni să se identifice exact soluţia optimă de reorganizare administrativă a ţării. Numărul de variabile, de necunoscute, şi de eventualităţi, este mult prea mare pentru a fi explorate cu atenţia cuvenită din start.
Astfel, trebuie să concepeţi nu un sistem „eficient” în mod direct, ci doar un sistem reconfigurabil, chiar dacă punctul de plecare va fi cu siguranţă ineficient. Astfel, acesta ar putea să evolueze mai repede ulterior, pentru ca perioada de tensiune să fie cât mai scurtă.
Calitatea fundamentală a acestei abordări ar fi aceea de a putea încerca proiecte noi de jos în sus, pe bază de iniţiativă locală sau regională, şi apoi de a „itera”, cu modificări şi corecturi cât mai rapide. Odată atinsă o soluţie de echilibru la scară regională, respectiva reformă sau inovare administrativă ar putea fi ori preluată la scară naţională, ori preluată la nivelul altor regiuni interesate.
Această abordare graduală face parte dintr-o tendinţă mult mai largă în domeniul managementului şi inovării organizaţionale, cunoscută sub mai multe nume în funcţie de domeniu: „agile engineering”, „lean manufacturing”, „extreme programming”, şi nu în ultimul rând „lean government”. În contextul de faţă voi folosi termenul de „regionalizare agilă”.
Exemple
Vă pot oferi două exemple, unul din România, şi altul din SUA, ambele din zona sistemului de sănătate. Alegerea nu este întâmplătoare, pentru că în contextul tensiunilor politice de pe scena românească a ultimului an şi jumătate, acest domeniu ar trebui să poarte o greutate cu totul specială în preocupările oricărui lider politic. Erori în acest domeniu au capacitatea de a cataliza reacţii extrem de bruşte şi violente la nivelul populaţiei, un fenomen periculos în sistemele politice încă fragile precum cel românesc.
- SMURD – a început în Septembrie 1990 la Târgu Mureş, cu o singură maşină, fără capacitate de transport al pacienţilor, care era încă efectuat cu ambulanţele clasice. După 3 ani de dezvoltare, perfecţionare, şi schimburi de experienţă cu sisteme mai performante din ţări occidentale, SMURD a ajuns la un grad considerabil de maturitate, fiind preluat în 1993 ca model pentru servicii similare în două alte oraşe: Oradea şi Sibiu. Astăzi, sistemul, incomparabil mai dezvoltat şi perfecţionat decât cel lansat în 1990, funcţionează la nivel naţional. Dacă s-ar fi încercat identificarea sistemului optim din prima încercare, şi implementarea directă la nivel naţional, eşecul ar fi fost garantat, şi costisitor.
- „Obamacare” (reforma americană a sănătăţii) – a început în toamna 2004 sub forma unor declaraţii politice ale unor lideri regionali la nivelul statului Massachusetts, unul din cele mai mici state americane, cu o populaţie de 6 milioane majoritar concentrată în Boston, şi o suprafaţă cât 3-4 judeţe româneşti (un teritoriu foarte mic la standarde americane). Guvernatorul statului a preluat ideea, a lansat procesul legislativ, care după mai multe impasuri şi cotituri, s-a finalizat cu succes în iunie 2006. Guvernatorul Romney declara mai târziu „Sunt mândru de ce am realizat. Dacă statul Massachusetts va reuşi să implementeze reforma, vom fi un model pentru întreaga ţară.” Remarca sa a fost profetică, deoarece în chiar anul următor, 2007, era introdusă în procedură legislativă la nivel federal o primă variantă de reformă a sănătăţii bazată pe principiile reformei din Massachusetts. Aceasta a marcat startul unei dezbateri extrem de intense şi agresive, pe toate fronturile, şi la toate nivelele societăţii americane, care a durat aproape 4 ani, culminând în 2009 şi 2010 cu mişcări de stradă, şi tactici de tergiversare procedurală în Congres, împinse până la limită de către opoziţie. Forma adoptată în cele din urmă, în martie 2010, se aseamănă în bună măsură cu cea introdusă iniţial în 2007, inspirată puternic din reforma din Massachusetts.
Lecţia ce trebuie reţinută din ambele exemple este aceea că nimeni nu o poate „nimeri” din prima, şi asta e OK, atâta timp cât costurile erorilor iniţiale sunt menţinute la minim până când sistemul este şlefuit, şi pregătit pentru a fi extins la scară mai mare. Diferenţa faţă de conceptul clasic de proiect pilot este că de regulă proiectele pilot sunt iniţiate tot la vârf, pe când în abordarea regionalizării agile pe care o propun aici, pilotarea începe de cele mai multe ori spontan, de la bază, dacă i se permite acest lucru. Oamenii caută întotdeauna să găsească soluţii la problemele pe care le au, secretul este doar de a nu le pune piedici.
Este deasemenea important de subliniat că în afară de acest beneficiu operaţional, mai există un avantaj strict politic. În cazul reformei americane, spre exemplu, marja cu care a fost adoptată în Congresul american a fost extrem de subţire (219-212 în camera decizională) iar acest succes ar fi fost absolut imposibil fără argumentul forte că sistemul deja funcţionează (în Massachusetts), şi oamenii sunt mulţumiţi. Din punct de vedere politic, putem spune cu certitudine că este singurul argument care a reuşit să încline balanţa către o adoptare. Altfel scepticii ar fi avut, de departe, câştig de cauză, şi pe bună dreptate.
Principiile regionalizării agile
Diversitatea regiunilor – la scară
Un concept cheie în cele de mai sus este conceptul de „scară”: iniţiative la scară mică, extindere la scară mai mare, etc. Aici trebuie subliniat că nu toate sectoarele administraţiei publice sunt relevante la orice scară. Spre exemplu, sănătatea şi educaţia sunt sectoare unde o reorganizare poate fi relevantă şi la nivelul unei singure şcoli sau unui singur spital (în cazul SMURD, o singură maşină!). Când vorbim de fiscalitate sau turism însă, atunci orice discuţie sub nivelul unei comune sau municipiu nu are sens. Turismul în particular este de multe ori relevant doar la nivelul unui ţinut întreg, cum ar fi Delta Dunării, sau al unei regiuni istorice, precum Bucovina sau Maramureşul istoric. Aici e vorba de kilometri sau zeci de kilometri. În cele din urmă, sectoare precum infrastructura energetică sau transportul, nu sunt relevante decât la nivelul celor mai mari regiuni, precum Moldova sau Muntenia (care rămân totuşi mult mai mici decât ţara în ansamblul ei). Acum suntem în domeniul sutelor de kilometri.
Aşadar, pentru o regionalizare agilă, este nevoie de o distribuţie cât mai largă a dimensiunilor regiunilor. Altfel, riscul este ca sisteme precum sănătatea, educaţia (în regiuni prea mari), sau energia şi transportul (în regiuni prea mici), să fie aproape nereformabile, pentru că nu pot fi pilotate la scara potrivită, sau doar cu mari dificultăţi legale şi procedurale, şi doar de sus în jos. Dacă toate regiunile sunt medii (precum cele 8 actuale), „bariera de potenţial” este încă prea mare. Argumentul este deci în favoarea existenţei unor regiuni de la nivel municipal (câteva propuneri mai jos) şi până la nivelul celor mai mari regiuni istorice (Muntenia şi Moldova).
Principiul diversităţii poate fi de altfel observat în cele mai reuşite sisteme politice regionalizate ale lumii, în ordine alfabetică: Australia, Canada, Elveţia, Germania, SUA.
Toate au regiuni care diferă în dimensiuni cu peste un ordin de mărime, şi uneori chiar două ordine de mărime! Practic, regiunile acestora, şi modelele lor de dezvoltare, acoperă întregul spectru. Cel mai mare stat al SUA ca populaţie, California (echivalentul Poloniei), este de 60 de ori mai mare decât cel mai mic, Wyoming (cât două sectoare bucureştene). În termeni de suprafaţă, diferenţele sunt şi mai mari, Texas fiind de 223 de ori mai mare decât Rhode Island. În Germania, Bavaria este de 19 ori mai populată şi de 168 de ori mai întinsă decât oraşul regiune Bremen. Comparaţii asemănătoare se pot face pentru toate ţările de mai sus, iar gradul de stabilitate şi prosperitate nu pare să fie corelat cu dimensiunea. Bremen are un PIB pe cap de locuitor cu mult peste cel al Bavariei, ea însăşi cu mult mai prosperă decât capitala federală, oraşul regiune Berlin.
Omogenitatea internă – capitalul de încredere
Iniţiativa de jos în sus se bazează în mod fundamental pe capacitatea de asociere în interes comun a cetăţenilor regiunilor, sau altfel spus, pe coeziunea internă a regiunilor. Acesta a fost şi unul din subiectele preferate ale lui Tocqueville în analiza democraţiei americane: mecanismele de asociere ca motor al inovării sociale şi politice. Iar uleiul/nisipul în rotiţele asocierii este încrederea/neîncrederea. Capacitatea unei regiuni de a lua riscuri, chiar mici, pentru a tenta reforme administrative, pentru a avansa în necunoscut, este esenţială pentru o regionalizare agilă, şi ea depinde fundamental de climatul de încredere din interiorul regiunii.
De aceea, pe cât de diverse trebuie să fie regiunile între ele, pe atât de omogene trebuie să fie în interior. Aici nu vorbim de omogenitate economică, socială sau industrială, ci de acea omogenitate mai profundă de atitudini, mentalităţi şi identităţi care generează încredere şi deschidere între oameni. De altfel acesta este un obiectiv fundamental al întregului demers al regionalizării. Dacă toţi românii ar avea încredere unii în alţii, ar colabora şi s-ar asocia cu uşurinţă în interes comun, la nivel naţional, regionalizarea nici nu ar fi necesară. Ea este însă necesară, tocmai pentru că harta capitalului de încredere în România (ca în orice ţară de dimensiuni comparabile) este fragmentată. Într-o regionalizare ideală, graniţele regionale ar trebui să coincidă cu aceste graniţe invizibile ale mentalităţilor şi identităţilor. Dar cum se pot identifica aceste frontiere?
Există două abordări. Cea mai simplă, mai rapidă şi mai ieftină, este de argumenta după cum urmează. Încrederea într-o comunitate şi între comunităţi, se construieşte pe bază de reputaţie, şi contact direct repetat, pe perioade foarte lungi, uneori mai multe generaţii. Aşadar, pentru a aproxima, grosier, frontierele încrederii, putem lua ca punct de plecare regiunile istorice. În acest mod mizăm, practic, pe inerţie. E recunoscut faptul că în România, a miza pe inerţie este un pariu aproape garantat câştigător.
O a doua abordare, ceva mai complexă, este de a organiza un studiu al fluxurilor de informaţie şi de bani, în interiorul ţării, pentru a vedea care sunt zonele de contact direct şi frecvent, sau „bazinele de atracţie” ale reţelei sociale şi economice. Studiul poate fi implementat mai rapid decât ar părea la prima vedere, prin metodele ilustrate în acest articol:
http://www.npr.org/blogs/krulwich/2013/04/16/177512687/a-whom-do-you-hang-with-map-of-america
Pe scurt, se poate studia fluxul de circulaţie al numerarului, sau fluxurile de convorbiri telefonice. Apoi datele se agregă pe computer, generând hărţi ale interacţiunilor sociale. Aceste hărţi definesc adevăratele vecinătăţi, sau comunităţi, iar frontierele corespund frontierelor de încredere. Nu este un pariu foarte riscant să afirmăm că aceste frontiere vor coincide probabil foarte fidel cu frontierele regiunilor istorice.
Este important de menţionat că una din consecinţele imediate ale acestui principiu este necesitatea includerii într-o singură regiune a întregului Ţinut Secuiesc, o propunere controversată, dar totuşi, raţională, şi oricum, un fapt împlinit, din multe puncte de vedere. Liantul coeziunii şi încrederii reciproce este singurul mecanism real de stabilitate intra-regională.
Strategiile europene
În acest punct, este probabil evident că argumentaţia de mai sus vine în contradicţie directă cu strategiile europene, şi cea de coeziune, şi cea de dezvoltare. Motivul este acela că abordările europene se bazează nu pe realitate ci pe o ideologie/dogmă. Lipsa proverbială de agilitate, denumită de americani „euro-paralizie”, vine să susţină argumentele pe care vi le prezint.
Ideologia europeană dominantă este în prezent ideologia coeziunii. Este însă surprinzător de remarcat că aceasta se reflectă în egală măsură şi în politica de dezvoltare (Europa 2020), nu doar în cea de coeziune propriu zisă, cum ar fi de aşteptat. În cazul politicii de dezvoltare, ideologia coeziunii se manifestă prin faptul că modelele câtorva regiuni nord-vest europene în timpul revoluţiei industriale sunt unificate într-un model canonic teoretic, care este apoi definit drept obiectiv universal valabil la nivelul regiunilor europene. Vorbim aici de modelul cluster-ului sau acumulării industriale, care a caracterizat economia britanică şi a Ţărilor de Jos, începând cu revoluţia industrială. Această abordare însă are problema că postulează reproductibilitatea unui model unic, la aceeaşi scară, pe întregul continent.
Imaginea emergentă este o încercare de a construi un corp european funcţional, format din capete tăiate din alte corpuri, şi asamblate în speranţa că vor prinde viaţă. O imagine şi mai memorabilă a situaţiei ar fi celebra caricatură:
Dacă ne imaginăm fiecare animal din imagine ca reprezentând o regiune, atunci caricatura devine o imagine fidelă a ideologiei europene dominante în ce priveşte dezvoltarea: one size fits all. Regiunile „trebuie” să aibă peste 1 milion de locuitori, „trebuie” să conţină un mare centru universitar, etc. Cămaşa de forţă a teoriei europene dominante ia forma clasificării NUTS. Acronimul pare de altfel predestinat („nuts” în engleză se poate traduce şi prin „nebun”).
NUTS nivel 1 include regiuni în jur de 5 milioane de cetăţeni, nivel 2 în jur de 2 milioane, şi nivel 3 în jur de jumătate de milion. Programele europene se sprijină pe nivelul 2. Această diviziune pretins raţională a Europei aminteşte de „raţionalitatea” cu care puterile coloniale au trasat graniţele fostelor colonii africane, dacă o riglă poate fi considerată „raţională”. În cazul de faţă, rigla nu este una geografică, ci una statistică, dar rezultatul este la fel de nereprezentativ pentru interesele oricui, cu excepţia unor teoreticieni academici fără răspundere politică. Niciunul din cele 5 sisteme foarte performante menţionate mai sus (Australia, Canada, Elveţia, Germania, SUA) nu implementează ceva care să semene măcar, de departe, cu o asemenea abordare „ştiinţifică”, şi acest lucru nu pare să le fi dăunat, dimpotrivă.
Importanţa oraşelor regiune
Una din consecinţele cele mai importante ale principiului regionalizării agile este rolul fundamental al existenţei unor oraşe-regiune. În afară de exemplele din SUA (statele mici din nord-est) şi Germania (Berlin, Bremen, Hamburg), mai există o serie de exemple, probabil şi mai pertinente pentru cazul românesc.
Unde oraşele-regiune germane, statele mici americane sau cantoanele elveţiene au rădăcini istorice, Zonele Economice Speciale create în 1980 în China au fost gândite în mod explicit ca proiecte pilot de reformă administrativă. Succesul fulminant al acestora, şi extinderea modelului la întreaga economie chineză poate fi considerat drept principalul motor al exploziei economice din China în ultimii 30 de ani. O prezentare foarte utilă a principiului este disponibilă la adresa: http://www.ted.com/talks/paul_romer.html
Pentru România aş propune 4 candidaţi pentru statutul de oraş-regiune (în afară de Bucureşti).
Cel mai evident exemplu, şi care are deja din multe puncte de vedere aspectul unei regiuni în sine, este oraşul Sibiu. Modelul de dezvoltare economică şi structura politică a Sibiului sunt atât de diferite de orice alt oraş al ţării, încât acesta poate fi considerat deja, de facto, un oraş regiune. Regionalizarea Sibiului pare un pas natural, şi chiar inevitabil. Este cert că efectele asupra dezvoltării sale, şi asupra rolului său de model pentru restul ţării, nu pot fi decât benefice.
Al doilea model ar fi în mod evident fratele mai mare al Sibiului, Braşovul. Şi acesta s-a dezvoltat în mod remarcabil în ultimii 10 ani, şi chiar dacă profilul său contrastează mai puţin cu alte oraşe ale ţării decât Sibiul, are o tradiţie şi o identitate culturală proprie aproape la fel de puternică. Fiind mult mai populat şi mai puternic industrializat, Braşovul are potenţialul, prin scara sa, de a pătrunde într-o clasă de dezvoltare inaccesibilă Sibiului din lipsa masei critice şi a unei universităţi suficient de puternice. Universitatea Transilvania din Braşov, însă, este una din foarte puţinele poveşti de succes ale învăţământului superior post-comunist.
Un al treilea exemplu se justifică printr-o argumentaţie total diferită, nu economică, ci politică. Este vorba de Târgu Mureş. Vorbeam de importanţa capitalului de încredere şi coeziune internă. Oraşul Târgu Mureş are însă o istorie de fricţiuni etnice, de altfel inevitabile datorită componenţei etnice foarte aproape de 50/50. De aceea, o soluţie de stabilitate pe termen lung ar fi aceea a unui aranjament politic cu totul special pentru Târgu Mureş, care să garanteze echilibrul reprezentativităţii etnice în conducerea locală. În plus faţă de acestea, politica locală a oraşului a fost printre cele mai agile din ţară, şi această tendinţă ar fi susţinută de o flexibilitate administrativă crescută.
Ultimul candidat este inspirat din modelul chinezesc, precum şi cel al altor ţări care au creat Porturi Libere. Este vorba evident de Constanţa.
Înainte de a concluziona trebuie să răspund unei critici previzibile: dacă Sibiu şi Braşov, atunci de ce nu şi Timişoara, Iaşi, Cluj, Craiova… ? Pentru că există o diferenţă semnificativă între primele două şi celelalte, şi anume faptul că celelalte oraşe sunt şi acum şi au fost dintotdeauna centre gravitaţionale ale regiunilor respective. Iaşiul este intrinsec legat de identitatea regională a întregii Moldove, la fel cu Timişoara în Banat, Craiova în Oltenia şi Clujul în Ardeal. A separa unul din aceste oraşe într-o regiune proprie ar reprezenta o decapitare a regiunilor respective. Acest lucru însă nu este valabil pentru oraşele-regiune sugerate mai sus, cu posibila excepţie a Constanţei (de aceea am menţionat-o ultima, şi fără multe comentarii). Sibiul şi Braşovul nu au fost niciodată „poli” regionali, ci s-au dezvoltat, de secole, ca centre urbane de sine stătătoare. Este esenţial ca România să susţină în continuare un astfel de model, în interesul agilităţii remarcabile pe care aceste oraşe au dovedit-o în ultimii 20 de ani, ca şi în întreaga lor istorie.
Concluzie
Sper ca aceste idei şi argumente să fie o contribuţie utilă şi să deschidă calea către o gândire mai pragmatică şi mai desprinsă de cămaşa de forţă a diferitelor ideologii/dogme europene, în ce priveşte procesul regionalizării României.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cand ati inceput sa spuneti de diversitate si coeziune interna m-am oprit din citit. Nu ca nu ati avea dreptate. Dar imbecilii care fac regionalizarea au alte scopuri. Exact pe dos cu argumentele pe care le-ati enumerat. Si mi-am amintit de obsesia administratiei romanesti (toate partidele romanesti parlamentare sunt incluse aici): de a distruge regiunile istorice populate de maghiari.
Nationalistii din PDL au ajuns la un ridicol absolut: au impartit MS, CV si HR in trei regiuni diferite. USL se ascund dupa „analize” subiective facute dupa criterii selectate dupa acelasi interes. MS este separat iar HR si CV puse codase la judete romanesti supra-populate, pentru binele lor bineinteles. Mai sunt multe de spus… dar fie ca, convine sau nu, astea sunt cele mai spectaculoase exemple in care principiile de coeziune culturala (si da, include nationalitatea si etnia) sunt trecute cu vederea. Asta-i si motivul pentru care alte principii decat cel de migratie a populatiei nu sunt considerate in proiectul USL. Cat de „handicapat” trebuie sa fi sa nu realizezi asta?
Acu’ partea trista. Din pacate foarte multi romani chiar sustin astfel de demersuri. Vestea trista pentru ei si mai ales pentru transilvaneni este ca odata cu distrugerea maghiarilor vor fi si ei distrusi. Prin distrugere nu trebuie inteleasa anihilarea fizica, ajunge doar sa inlaturi elementele care iti sustin identitatea. Inca mai sunt romani care sunt mandrii ca sunt transilvaneni sau banateni – deja minoritate. Parerea mea ca in contextul actual in cateva decenii nu va mai exista asa ceva. Vor exista doar romani mandrii (sau nu) ca sunt romani. Poate nu este nimic rau in asta, poate este chiar ceva de dorit. Dar as adauga doua aspecte:
1. Bolsevicii aveau ca scop suprem omogenizarea tarii pana ramanea doar o mare de tovarasi servili ai conducatorului suprem
2. Unele chestii care sunt distruse nu se mai pot recrea/reinvia; deci cel ce distruge ar fi indicat sa inteleaga ce face (aici se includ si cetatenii care sustin proiectul USL)
In rest la ce „durere” e in tara, nu cred ca-i pasa nimanui de nici un proiect. Pot sa faca ce vor; pot sa distruga tara, s-o vanda sau sa-i dea foc… atata timp cat populatia are ce manca, nu indestulator ca incepe sa gandeasca, dar nici in saracie cronica ca poate le mai arde de-o revolutie.
Oricum, felicitari pentru articol.
Articol extrem de interesant. Draganea nu il va citi si daca ar face-o ma intreb ce ar intelege din el?!
Imi inchipui urmatoarea scena:
Dragnea se apuca de citit, incepe sa caste dupa primul paragraf, da dovada de o inexplicabila bunavointa si incepe si al doilea paragraf dupa care arunca „scrisoarea” la gunoi intrebindu-se enervat: „ce-o mai vrea domle si asta??”.
Cum motivele regionalizarii si a urgentarii ei ne sint cunoscute orice comentariu e de prisos.
Felicitari pt expunere si numai bine.
Nu se poate face regionalizare pe baza afinitatilor culturale si istorice exclusiv. Ea trebuie sa tina cont de mult mai multi factori, cum ar fi accesul la servicii publice, locuri de munca, infrastructura etc.
Da, pilotarea ar fi binevenita. Sunt exemple mai aproape de noi, din tarile scandinave si din Polonia, care a facut reorganizarea cu succes cu destul de multi ani in urma.
Celui care n-are chef sa citeasca tot ii spun tot articolul se rezuma la „sa facem sa fie bine, ca sa nu fie rau”. E o idee cat se poate de proasta cea cu „orase-regiune”. La un moment dat tot va trebui sa existe un „centru” intr-un alt oras. Acesta, evident, se va dezvolta ajungand in cel mai bun caz sa fie si el un oras-regiune. Si apoi ce facem mai impartim o data?
Solutiile prezentate nu sunt suficient argumentate si nu se bazeaza pe cifre. Regionalizarea trebuie sa fie cat se poate de tehnica. Desigur, astfel de propuneri am si eu: Dobrogea nu are nicio legatura cu Moldova de Sud. O alta propunere ar fi sa se tina cont si de Basarabia cand se face regionalizarea. Moldova istoria poate fi impartita in 5-6 regiuni. (Suceava, Iasi, Galati, Chisinau, Balti, poate si Cahul). Constanta poate guverna cu succes Dobrogea, de altfel acest lucru se intampla deja. La fel si Galatiul, doar ca acolo pot fi aduse argumente pro si contra daca nu cumva interdependenta cu Braila este cam mare.
Centrele sunt facute deja, trebuie doar trasata o raza… Este singurul avantaj al centralizari comuniste, ca poate fi folosita structura pentru marirea influentei centrelor.
Regionalizarea, in intelesul termenului dat de reforma administrativa coordonata de destinatarul apelului tau, NU este agila, din contra. Reprezinta FIXAREA unor granite administrative care, la ora asta, nu exista.
Spui,
nu stiu cum se stabileste identitatea regionala :-) Iasiul este fosta cetate de scaun si capitala a Moldovei – desi nu chiar dintotdeauna, ci de prin sec. XVI. E cel mai populat si presupun cel mai avansat economic oras din regiunea respectiva. Este asa de ceva vreme. S-ar putea sa fie inca 200 de ani. Sau, peste 3 ani, un alt oras ar putea sa-i ia locul, cine stie? Si atunci, ce facem? Redesenam regiunile? Mutam institutiile? Si apoi, daca peste 3 ani se schimba situatia?
Nu stiti cum se defineste identitatea regionala? Va spuns eu secretul (e secret, ca se pare ca nimeni nu stie), intreband oamenii! Un lucru e cert: identitatea, de orice fel, nu ti-o desemneaza, aloca sau o primesti ca gradatie, ci ti-o asumi.
Pai… tocmai :-) Îmi pare că ironia ta a ratat faptul că afirmația căreia îi răspunde era, la rândul ei, ironică, și era făcută într-un context. Autorul articolului spune că în cazul Moldovei, ar exista o identitate regională de care Iașiul ar fi legat, și care n-ar exista în alte regiuni istorice, de exemplu cea a orașelor Brasov sau Sibiu. Se bazează pe vreun sondaj? Mai mult, apropo de ”definiție” (folosești un termen chiar mai puternic decât am folosit eu!) are vreo garanție că răspunsul la întrebarea asta , care ar face ca Moldova să fie o singură regiune cu capitala la Iași, mai degrabă decât împărțită pe modelul Sibiu / Brasov, răspunsul la întrebarea asta ar fi același și, să zicem, peste 4 ani?
Există un punct de vedere foarte valoros în articol, și argumente solide pentru el, dar mi se pare că autorul îl abandonează pe la jumătate, și încearcă să-l concilieze cu reforma șchioapă și foarte vagă (până una alta) a autorităților din Ro.
Initiativa este remarcabila, din pacate nu este adresata cui trebuie. Regionalizarea este sarcina de serviciu, nicidecum tema de dezbatere.
Şi dacă este sarcină de serviciu, propunerile pentru reorganizarea administrativă a ţării se vor face de jos în sus, pe baza indicaţiilor venite de sus în jos. Iar „indicaţiile” nu au nici o treabă cu articolele scrise de diferiţi oamenii de ştiinţă români (din păcate :( ). De altfel, acesta era unul dintre principiile de bază ale centralismului democratic vânturat de Ceauşescu în anii ’80.
…o analiza binevenita, argumentata si rationala, care naste niște speranțe legate de regionalizare. Sa speram ca va veni un răspuns si de la adrisant!
Bun articolul, felicitări. Subiectul regionalizare este tratat în presă de obicei din perspectiva geografică: care vor fi regiunile? Mi-aș dori să citesc mai mult despre realocarea de atribuții pe care regionalizarea ar declanșa-o, realocare între nivelul național, regional, local, etc,
La subiect:
http://www.riscograma.ro/4584/iata-de-ce-romania-are-nevoie-de-judete-mai-mici/
http://delaepicentru.com/2010/03/24/japonia-reforma-administrativa-in-cifre/
Regionalizarea si (ne)increderea sociala
1. Problema increderii sociale
Discutiile recente despre regionalizare readuc in discutie , direct sau indirect , parametrii de stare ai statului roman si ai societatii in care traim. In cazul de fata este evidenta abordarea acestei probleme prin paleative psihologizante ( din anumite motive, la noi acum tendinta psihologizarii este la moda ) sau chiar paralogisme :
” Liantul coeziunii şi încrederii reciproce este singurul mecanism real de stabilitate intra-regională.” ” Capacitatea unei regiuni de a lua riscuri, chiar mici, pentru a tenta reforme administrative, pentru a avansa în necunoscut, este esenţială pentru o regionalizare agilă, şi ea depinde fundamental de climatul de încredere din interiorul regiunii.”
Este adevarat ca „uleiul/nisipul în rotiţele asocierii este încrederea/neîncrederea” , dar chiar daca il citam pe Alexis de Tocqueville, acestea se construiesc numai pe o baza sociala care favorizeaza comunicarea si cooperarea . Cu alte cuvinte, stabilitatea intra-regionala se construieste pe institutii , legi , norme si cutume care asigura baza increderii sociale , nu invers ( prin reducere absurd, toleranta si increderea locuitorilor unei regiuni , oricat ar fi de mari , nu sunt suficiente pentru echilibrul ei daca aceasta este condusa dupa cutume, norme si legi rasiste de exemplu ).
Mai mult decat atat, modul care autorul considera ca este generata increderea este unul total atipic :
” Aici nu vorbim de omogenitate economică, socială sau industrială, ci de acea omogenitate mai profundă de atitudini, mentalităţi şi identităţi care generează încredere şi deschidere între oameni.”
Numai o abordare „psihologica” a schimbarii sociale este si insuficienta si contraproductiva (http://www.gandul.info/magazin/harta-care-loveste-in-credinta-ca-poporul-roman-este-primitor-si-ospitalier-pe-cine-nu-ai-vrea-sa-ai-drept-vecin-10885774 ).
Ca sa existe incredere intre oameni ,ei nu trebuie neaparat sa aiba „atitudini si mentalitati identice” (?!) ci trebuie sa respecte aceleasi cutume si norme sociale , sa impartaseasca un set minim valori sociale comune , ceea ce in final poate genera comportamente predictibile.
2. Slaba „capacitate administrativa”
Pe de alta parte, o abordare scientista sa-i spunem, a unei realitati mult mai prozaice cum este cea de la noi este foarte dezirabila , dar nu neaparat si una foarte adecvata :
„ O a doua abordare, ceva mai complexă, este de a organiza un studiu al fluxurilor de informaţie şi de bani, în interiorul ţării, pentru a vedea care sunt zonele de contact direct şi frecvent, sau „bazinele de atracţie” ale reţelei sociale şi economice. Studiul poate fi implementat mai rapid decât ar părea la prima vedere, prin metodele ilustrate în acest articol…”
Asa sa fie ? Astept sa ne precizati dvs momentul istoric aproximativ cand vom vedea in Romania harti ca aceasta (http://media.npr.org/assets/img/2013/04/17/long-distance_custom-b905169004f6f368267d240fa9c47a35f804bef7-s40.jpg) sau aceasta (http://media.npr.org/assets/img/2013/04/17/british_custom-a3a1bdf1316790bf1c469f22693047edaf6466fe-s40.jpg) .
Deocamdata , si dupa datele prezentului istoric , acest moment este la fel de posibil ca acel moment in care un cetatean oarecare isi poate vedea singur ceafa fara sa se uite in oglinda. O simpla investigatie neutra ( daca ar fi posibila ) asupra guvernului , ministerelor, prefecturilor, primariilor, administratiilor financiare, caselor de pensii, etc. , ar arata dimensiunile reale ale comunicarii, cooperarii, comunicarii si interactiunii existente intre aceste institutii, ar arata eventualul limbaj comun si dimensiunile reale ale „capacitatii administrative”. Una din aceste dimensiuni a fost exemplificata cu ani in urma de un fost ziarist la ziarul „Tinerama” (Bogdan Teodorescu ) . Acesta a povestit ca in perioada in care a lucrat la Secretariatul General al Guvernului , a descoperit proceduri de lucru pastrate din anii `50 ( cand in tara inca aveam consilieri rusi) iar principala teama a unui functionar de stat era aceea ca atunci cand ridica receptorul sa dea o dispozitie „in teritoriu” , nu avea garantia ca la celalalt capat al firului se mai afla cineva… Tot cu cu ceva ani in urma , am cunoscut un caz intr-o firma cu capital de stat unde raspunsul la o adresa trimisa intre doua compartimente a durat fix 6 luni de zile , desi se aflau unul langa altul si le desparteau fix 10 cm de beton .
Pana la aparitia acelor harti deocamdata imposibile la noi , sa discutam putin despre ceea ce dvs numiti „o abordare graduala” :
„ Această abordare graduală face parte dintr-o tendinţă mult mai largă în domeniul managementului şi inovării organizaţionale, cunoscută sub mai multe nume în funcţie de domeniu: „agile engineering”, „lean manufacturing”, „extreme programming”, şi nu în ultimul rând „lean government”. În contextul de faţă voi folosi termenul de „regionalizare agilă”.
Tichia de margaritar…. Cand Uniunea Europeana si nu numai (http://www.business24.ro/articole/capacitate+administrativa+romania ) a insistat atat asupra „slabei capacitati administrative” a Romaniei ( o simpla cautare a acestei sintagme pe Google respectiv a sferei si continutului notiunii , provoaca iritarea oricarui contribuabil lucid ) , dvs veniti cu „abordarea graduala” in termenii lui „extreme programming”( ?!) , adica un fel de „extreme training” , dar pentru institutii si sisteme, nu pentru persoanele dependente de adrenalina . Frumos.
Numai ca aceasta solutie ar fi la fel de adecvata Romaniei in momentul actual , ca si moftul distribuirii pensiei minime pe carduri in catunele noastre unde persoanele varstnice ( in principal fosti membrii CAP ) nu au nici calculatoare in casa , nici furnizori Internet, dar ar primi prin Fan Courier carduri personalizate pentru „Home Banking”. Motivul este existenta la noi a unui stil de organizare si conducere prezentat mai jos pe care canadienii il denumesc „crunch-mode” ( stilul „scrasnit”).
3. Crunch-mode ( stilul „scrasnit” )
Regula de fier a acestui stil ar fi pe scurt urmatoarea : maximum de efort si de stress cu minimum de eficienta, toate obtinute prin mentinerea permanenta a executantilor si decidientilor inferiori in situatii de imposibilitate sociala, economica , profesionala si psihologica.
Modelul standard al acestui stil este reprezentat de termenele nerealiste ( „mobilizatoare” in limbajul de altadata ) dupa principiul : „ Cand trebuie sa fie gata ? Ieri ! ”. Acest stil explica traditionala incapacitate a administratiei de stat , a ministerelor, etc. de la noi de a-si respecta propriile termene . Rezultatul este un comportament organizational standard care respecta un proverb arhaic : „Pestele de la cap se strica si de la coada se curata”.
Axiomele tacite ale acestui mod de conducere sunt de o simplitate dezarmanta :
1.Decizia administrativa este prevalenta asupra deciziei profesionale.
2.Orice decizie si actiune la nivel inverior necesita control si aprobare la nivel superior.
3.Orice investigatie exterioara asupra unui nivel al organizatiei se poate face numai cu acordul conducerii acelui nivel .
Pana in prezent nu a existat o singura cercetare calificata care sa arate perceptia reala a romanilor asupra eficientei guvernarilor , asupra eficientei administratiei de stat, asupra statisfactiei cetatenilor , si in special „asupra raporturilor cetatenului cu sistemul” . In actualul orizont temporal nici nu va exista, pentru ca exista interese uriase sa nu se schimbe de fapt nimic ( „decat pe ici, pe colo, dar nu in punctele esentiale „).
Cu alte cuvinte, este greu de gasit un singur domeniu in care s-a aplicat de la cap la coada un algoritm extrem de simplu ( misiune, obiective…) si pe o perioada mai lunga de 4 ani fara sa se schimbe mereu totul : obiectivele , strategia, programele, activitatile , si responsabilii lor.
Cauze profunde ale acestui stil sunt arhetipurile sociale profunde incastrate inca in mentalul colectiv de catre o societate pana mai ieri inchisa :
mentalitatea de buncar generata de militarizarea discreta a societatii romanesti ( http://sergiusimion.blogspot.ro/2013/05/societatea-in-civil-sau-militarizarea.html ) ,
mentalitatea de santier generata de persistenta haosului social ( http://sergiusimion.blogspot.ro/2010/02/santierul-numit-romania.html ) si , cel mai grav dintre toate , „penitenciarul social ” .
In acest din urma arhetip statul , institutiile si functionarii lui au apriori dreptate. Pe cale de consecinta cetatenii onesti sunt considerati apriori vinovati , drepturile, bunurile sau chiar viata cetatenilor nu sunt in realitate valori ( ce conteaza pentru economia ansamblului ca s-au pierdut 50 de inimi pentru transplant la vreo 20 de milioane de locuitori, sau ca o gravida sta 5 zile cu fatul mort in pantec ?!) , deci pot fi deposedati usor de ele si cum nu prea sunt gasiti vinovati pe aici, trebuie sa-si caute dreptatea prin alte parti sau pe la CEDO daca mai ajung cumva pana acolo.
4.Decalajul intre starea formala si starea reala
Teoria si practica haosului bine temperat este problema cheie a (dez)organizarii din societatea romaneasca si persistenta ei ( orice fapt social are o cauza si o explicatie, nu ? ) dupa mai mult de doua decenii de tranzitie originala spre nicaieri explica de ce batem pasul pe loc , ne invartim in cerc si statul vinde in mod constant cetatenilor blana ursului din padure :
„ Ceea ce ni se pare absolut de neînţeles din toată această situaţie este modul în care sunt vehiculate cifrele statistice oficiale la nivel oficial. Chiar dacă sursele de date sunt diferite – recensământul e întocmit de Institutul Naţional de Statistică iar listele electorale sunt «fabricate» la nivel local – cineva trebuie totuşi să sesizeze marile inadvertenţe şi, deşi diferenţele nu au consecinţe asupra rezultatului votării, acestea trebuie, într-un fel eliminate. Credem că un asemenea rezultat atât de straniu este simptomatic pentru capacitatea modestă a instituţiilor statului român de a gestiona problemele cetăţenilor ţării ( s.n.) ; practic o eroare de 10% în estimarea volumului populaţiei unei naţiuni nu se mai întâlneşte astăzi nici în ţări din lumea a treia cea mai subdezvoltată (s.n.)”
Traian Rotariu, Mircea Comşa, Câteva consideraţii statistice asupra alegerilor, în Traian Rotariu, Mircea Comşa, coordonatori, Alegerile generale 2004. O perspectivă sociologică, Eikon, Cluj-Napoca, 2005. p.32
Cand exista o eroare majora chiar si in estimarea volumului populatiei unei natiuni , consecintele sociale aferente decurg in mod logic . Decalajul intre starea formala si starea reala exista in aproape toate domeniile incepand cu invatamantul, sanatatea , sistemul de pensii, administrarea fiscala, etc. care sunt pur si simplu in dificultate ori de cate ori trebuie sa ofere date exacte, certe si trebuie sa-si respecta propriile termene ! Bineinteles, nota de plata o va achita intotdeauna contribuabilul onest . Exemple punctuale de haos social bine temperat :
http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/piperea-codul-fiscal-nu-poate-fi-aplicat-dati-statul-in-judecata-197665.html
http://www.evz.ro/detalii/stiri/exclusiv-evz-cazul-masinii-clonate-manarie-hoti-politisti-968791.html
Dar cel mai bun exemplu este chiar procedura standard a Politiei Romane folosita la stabilirea identitatii unei persoane. Pe calculator exista evidenta completa numai a cartilor de identitate , in schimb dosarele folosite pentru eliberarea buletinelor , si pe zeci de ani in urma exista , dar numai in arhiva. Cand o persoana cu vechiul buletin de identitate dorea sa obtina noua carte de identitate , algoritmul folosit de Politie presupunea ca minimum doi vecini ai subiectului Popescu M. de exemplu sa garanteze verbal in prezenta lui si a agentului de politie constatator , ca Popescu M. este Popescu M. !
Rezultatul a fost acela ca uneori vecinii au declarat ce au vrut ei si conform constiintei lor ( au fost cazuri cand Politia s-a trezit cu adevaratul Popescu M. dar dupa ce deja ii eliberase o carte de identitate cu acelasi nume dar altei persoane ) iar consecinta in sistem a fost aceea ca unele persoane care existau in mod real nu apareau in calculator pentru ca nu si-au schimbat buletinul , alteori pot apare in calculator persoane care nu exista,etc.
Inainte de a ne intreba cum putem regionaliza Romania ( cum o putem „regionaliza” eficient cand statul nu stie exact nici macar cati cetateni are ?! ) ar fi poate mult mai util sa ne intrebam cum putem realiza eficienta si transparenta institutiilor pe care le avem deja si cum putem realiza un control public asupra lor .
Un document oficial uluitor, ACORD DE COLABORARE INSTITUȚIONALĂ semnat cu ceva timp in urma intre presedintele Traian Basescu si premierul Victor Ponta , este adevaratul diagnostic organizational pentru stadiul real in care se afla institutiile statului roman.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/acordul-ponta-basescu-coabitare-fara-epitete-intre-presedinte-si-premier-ce-parere-aveti-1.html#commentAddLink
Mai exact, fara o resetare a sistemului actual si fara asezarea lui pe baze rationale, orice proiect social de anvergura si orice „regionalizare” ramane o forma fara fond .
5. O alta abordare
Un articol aparut pe Linkedin ( Tim O’Reilly – Linking Mission to Strategy and Action ) ofera o modalitate utila de abordare a prioritatile sociale si organizationale ale unei societati .
Punctul de plecare il constituie Code for America respectiv o modalitate simpla si clara de a gandi prioritatile de organizare printr-o piramida cu patru nivele : misiune, strategie, programe, activitati ,etc. ( ce-o fi atat de greu ?!) respectiv un proiect non-profit care are drept scop sa implementeze eficienta Web in infrastructurile de stat si in acelasi timp o organizatie non-partizana si non-politica ( http://codeforamerica.org/ ; http://en.wikipedia.org/wiki/Code_for_America ) gandita sa ajute administratia centrala si locala sa mearga mai bine prin implicarea si participarea cetatenilor ( un fel de e-guvernare).
( http://media.licdn.com/mpr/mpr/p/2/000/1ba/307/10b22a1.png)
Intrebarea care decurge de aici este daca, unde , cum , si cand , inaintea „ regionalizarii , ar putea fi scris si aplicat un asemenea model ( oare cum ar arata un fel de „Code of Romania” ? ).
In cazul Romaniei lucrurile sunt de fapt mult mai complicate . Avem un sistem social construit „a rebours” pe sanctiune si control social care porneste ab initio de la prezumtia de vinovatie si/sau incapacitate a cetateanului si de la principiul ( „turcu` plateste ” ) , cu alte cuvinte este construit pe nefericirea acestuia. Exemple punctuale :
– primele sefilor si functionarilor de la casele de pensii sunt direct proportionale cu economiile /reducerile facute la … fondul de pe pensii ( = pensii neacordate ! )
– salariile politistilor de la circulatie sunt direct proportionale cu numarul de amenzi aplicate soferilor si cetatenilor ;
– cetateanul care nu aplica intr-un anumit termen pentru obtinerea unor drepturi le pierde nu este clar de ce si in favoarea cui , etc.,etc.,…
Logica ascunsa a sistemului nu este una care sa functioneaze transparent si la lumina zilei pentru ca nimeni nu doreste sa raspunda la intrebarea capitala : „Ce este de fapt secret intr-o institutie publica sau care functioneaza cu bani publici ?!”
Evident, acest sistem nu este construit pe o logica sociala normala dar , din nefericire , aceasta problema nu intra nici in preocuparile Avocatului Poporului care are cu totul alte prioritati, nici in proiectele „regionalizarii”care are cu totul alte obiective.
La limita , orice cetatean ( pentru stat el este numai un „contribuabil” ) care s-a confruntat cu malaxorul administrativ si megamasina sociala de la noi care merge aparent in gol si in contul absurdului ( in realitate are scopuri foarte precise si absolut distincte de interesul cetatenului ) dar macina afara incetare vieti, destine, cariere , ar avea tot interesul ca acest sistem sa fie resetat si asezat pe baze normale .
Problema este ca in economia ansamblului social , si pentru cine stie cate vreme de aici incolo , vointa cetatenilor responsabili este una necesara, dar nu si suficienta.