O Rusie de părăsit, o Rusie de regăsit

Nu mi se pare deloc exagerat să spun că Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei înseamnă o carte excepțională, iar traducerea, apariția și, acum,  reeditarea ei la Polirom (Iași, 2024) un veritabil, incontestabil eveniment ce se cuvine marcat ca atare.

Cartea, aparținându-i  profesorului universitar britanic Orlando Figes, unul dintre cei mai buni cunoscători ai feluritelor aspecte- politic, economic, cultural, de mentalități, ș.a.m.d.- ai istoriei ruse (recent, tot la Polirom, a reapărut Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin), a văzut lumina tiparului în 2002. A fost tradusă în românește de Lucia Popovici, a avut parte, tot la Polirom,  de o ediție anterioară în 2018, iar acum reapare într-o ediție de lux. E vorba, în total, despre aproape 550 de pagini, aceasta însemnând cam 400 de pagini de text organizate în opt capitole, hărți, fotografii, o consistentă și importantă bibliografie și un extrem de util indice de nume.

Orlando Figes sare cu dezinvoltură, cu acea dezinvoltură dată de erudiție, de stăpânire desăvârșită a temei de la literatură la muzică, la teatru, la film, la dans, la artele plastice. Așa se face că nu există figură importantă a culturii ruse, de la Tolstoi la Dostoievski, de la Turgheniev la Cehov, de la Gogol la Maiakovski și Gorki, de la  Mandelstam și Anna Ahmatova la Marina Tvetaeva, Nabokov și Nina Berberova,, de la Ostrovski la Pasternak, de la Ceaikovski la Rimski Korsakov, Stravinski ori Sostakovici, de la Chagall la Kandinski, de la Stanislavski la Meyerhold, de la Diaghilev și ale sale Ballets Russes la controversatul cineast formalist Serghei Eisenstein- și enumerarea mea e departe de a fi completă- care să nu se regăsească într-un fel în cartea lui Orlando Figes. Cercetător temeinic care, așa cum a făcut și în mai sus amintita Vorbind în șoaptă, se apleacă și asupra istoriei unor familii socotite cu valoare de icon, precum aceea a lui Tolstoi. Sau cea a decembristului  Volkonski ce va apărea sub numele Bolkonski în Război și pace. Ori familia  Seremetev. Tuturor celor deja numiți asociindu-li-se corifei ai istoriei politice a Rusiei sau ai istoriei universale. Corifei în bine sau în rău.  Precum Petru cel Mare, țarina Ekaterina cea Mare, Napoleon, Romanovii, Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev.  

Și aceasta fiindcă impresionanta cercetare a lui Orlando Figes urmărește, nu neapărat strict cronologic, ci cu bune și numeroase flash back-uri, contorsionatele raporturi dintre cultură, civilizație și politică ce au marcat istoria Rusiei. Începând cu Petru cel Mare care a ordonat construirea din nimic a viitorului bastion european Sankt Petersburg, gândit atunci deliberat ca o replică nu doar arhitectonică a mult prea tradiționalei Moscove, continuând cu 1812 când, după nereușita, șocanta invazie a lui Napoleon, franțuzita nobilime rusă aproape ca a aruncat la coș fascinația pentru tot ceea ce însemna cultura franceză, mai apoi cu Revoluția din 1917, cu teroarea roșie din vremea lui Lenin și Stalin, cu emigrația rusă la Berlin, Paris și în Statele Unite, cu ceea ce sovieticii au numit Marele Război pentru Apărarea Patriei , cu ceea ce s-a întâmplat după Război, în vremea lui Stalin, Hrusciov sau Brejnev.   

Toți marii creatori amintiți mai sus nu au fost pur și simplu ruși sau numai ruși, ci deopotrivă și europeni, iar cartea lui Orlando Figes exact lucrul acesta îl urmărește. Dinamica, diacronia relațiilor de complicitate, de contrarietate sau chiar de adversitate, de acceptare sau de negare de-a dreptul violentă dintre europenitate și rusitate, uneori chiar sincronia unor caracteristici aflate câteodată numai aparent, superficial la antipozi ce definesc cultura și civilizația rusă.

Titlul cărții este inspirat dintr-o secvență cu impact major din marele roman Război și pace. Frumoasa, delicata, europenizata Natașa Rostova își vizitează  un unchi care trăiește la țară. “Un ofițer de armată cu inimă nobilă lăsat la vatră”, cum îl caracterizează Orlando Figes. La un moment dat, odată încheiată masa în al cărei meniu au figurat tot felul de specialități rusești, Unchiul a cerut să i se aducă chitara. Și a început să cânte un vestit, popular cântec de dragoste. Pe ulița târgului. Pe neașteptate, Natașa, cea obișnuită cu rafinate baluri și valsuri europene, “o contesă subțirică și grațioasă…crescută în mătase și catifea” a început să danseze. Un dans popular rus.

De aici, pornește Orlando Figes în încercarea sa de a răspunde unor întrebări afurisite. Generate de realități care s-au metamorfozat în artă. Operele în care se regăsesc și contradicții, și întrebări și care-I prilejuiesc lui Figes răspunsuri de o inteligență ascuțită bazată, cum spuneam,  pe erudiție, pe o exemplară stăpânire a materiei colaționate și analizate “pot deveni o fereastră către viața interioară a unei națiuni”.

Asemenea ferestre deschid toate cele opt mari și mustnd de știință capitole ale cărții. Atente și la origini, și la fondul rus autohton, și la imposibil de tăgăduit contaminare cu ceea ce cultura rusă a primit de la cei numiți de Figes “urmașii lui Genghis-Han”, și la privirea Rusiei prin lentilă sovietică (aici profesorul britanic nu se ocupă doar de proletkult și bine face), și la Rusia de peste hotare. Cu tensiunile ei cu tot, cu solidarizări și rivalități precum aceea dintre Sostakovici și Stravinski. Și la dorințele unora dintre exilați de a lăsa Rusia în urmă și la regăsirea ei periodică. De unde și dorința, uneori chiar compromisul revenirii.

Orlando Figes- DANSUL NATAȘEI;  O istorie culturală a Rusiei; Traducere de Lucia Popovici; Editura Polirom; Iași; 2024