marți, martie 19, 2024

Oameni de succes, lucruri memorabile…

          Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.

            În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.

            Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.

            De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.

            La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.

            Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.

            „Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.

            Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.

            În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.

            Marea vieții pe care navigăm ascunde abisurile nebănuite ale sufletului și este, într-un fel, emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. În conștiința puterii harului se străduiesc creștinii să meargă înainte prin mijlocul greutăților. Numai în asemenea condiții încrederea, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, poate închide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, unde află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi!

*

            Nu ne este ușor să filozofăm asupra a ceea ce complicitățile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se scrie, la fel ca ieri, pe fundalul sobru și lucid al inconsistenței noastre. Tocmai acest lucru îl face pe un om înțelept (Ioan-Florin Florescu, preot pribeag în Scoția cu familia) să afirme, azi: „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici fără voi!”. 

            Dacă inconsistența și platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Isus, n-ar fi oare cazul ca – măcar în cazul nostru, al celor care cred! – naufragiile să piardă tușa dezagreabilă a iremediabilului?

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Cuvinte de întărire -in optica autorului- la trecerea prin viața: “Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă.”
    Predicate din amvonul autoritatii bisericești aceste cuvinte se vor un îndemn către credincioși: vasliti și veți traversa desertul acvatic. Altfel spus, bărcuță umană finită iată ca bate infinitul oricărei întinderi de apa.
    Mare putere, mare triumf când te poartă valul retoric…

  2. Daca Simion / Petru ar fi fost om de știința nu ieșea din nou cu barca in larg si rata atât o recolta excelenta de peste cat si șansa unei schimbării fundamentale a destinului sau.
    Citesc întotdeauna cu interes si placere textele părintelui Frățilă. Observ cu amărăciune, a nu știu cata oara, ca prealati ortodocși nu au curajul coborârii in groapa cu lei numita Contributors.

  3. Desigur, povestirile au si ele farmecul lor de bine . Desigur ,existenta umana are si ea nevoie uneori de un sprijin daca nu divin macar de unul omenesc ce este transformat tot de oameni in divinitate .Desigur, nu intrega omenire isi consuma nevoile perene acceptind pe „fiul omului ”drept divinitatea absoluta .Impasul incepe sa capete forma doar atunci cind peste existenta presupusa a Divinitatii (indiferent carei religii apartine )simtim nevoia de a accepta povestea ce sustine intreaga teorie filozofica .In acel moment incercam a raspunde . Oare ne putem sustine credinta in acelasi timp cu acceptarea povestii ?Ca de obicei nu vom primi raspuns la aceasta intrebare atit de banala .

  4. Și de ce-ar trebui să credem că singurul SENS este cel creștin? Și de ce-ar trebui să așezăm atâtea metafore între noi și realitate? Și de ce să trăim cu Speranța, cel din urmă rău ieșit din cutia Pandorei?

  5. Foarte frumos scris si de suflet. Dar dupa 1990, dincolo de aceste realitati ale credintei se poate constata a degenerare a relatiilor umane la toate nivelele. Prea multa energie consumata pentru parvenire, bani si profit cat mai mare. In plus, s-a diminuat respectul fata de cei profesionisti, de cei mai in varsta cu bune experiente acumulate. A crescut mult cinismul, rautatea, lipsa de coeziune de grup si comunitara, spiritul deschis si tolerant.

  6. “…credinta, speranta, iubirea, dar cea mai mare dintre acestea e iubirea…”

    Eram ceva mai verde, mai crud pe vremea cind tescuiam intelesuri din cuvinte…Sigur, cea mai mare dintre “ele” e iubirea…Nu se spune in evanghelii, insa acest lucru nu ne impiedica pe noi sa spunem mereu: speranta moare ultima… Daca am face o legatura intre adagiul evanghelic si cel laic, am putea deci cugeta, conform ultimului, ca iubirea si credinta mor inaintea sperantei. Nu-mi imaginez insa ca aceste trei virtuti vor muri din moment ce sint (de) la Dumnezeu. Deja omenirea se joaca de-a Dumnezeu de o buna bucata de vreme si are, in sfirsit, mijloace sa se autodistruge de mii de ori (ce vorbe grozavelnice n-am auzit in ultima vreme!?). Imi inchipui ca Dumnezeu nu va fi fost fara speranta in Creatia Sa, din moment ce stia ce soarta il asteapta pe Isus , cel nascut mai’nainte de toti vecii, si, totusi, nu l-a scos pe om din planul Facerii; si-mi inchipui mai degraba o Creatie divina ramasa “orfana” de om(enire) si pe Dumnezeu, care poate ridica mostenitori din pietre, mergind ca un Sisif, cu speranta, back to the drawing board…

  7. „Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? ”

    „Eroismul unei vieți banale.” (Esterhazy Peter, Verbele auxiliare ale inimii)

    Citat din memorie… am citit-o acum vreo 18 ani, pe la adolescenta tarzie. Nu stiu sigur daca astea erau cuvintele, dar sunt sigur ca asta era sensul.

    Unii pot sa citeze o lista de carti care i-au marcat. Eu pot sa citez cuvintele astea patru. M-au marcat tocmai prin banalitatea lor, dar nici acum nu le inteleg in totalitate.

    :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

PS Mihai Frățilă
PS Mihai Frățilă
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro