luni, iunie 17, 2024

Oameni/oameni și șoareci/șobolani

Știe oricine, Șoareci și oameni, romanul lui John Steinbeck, transformat în piese teatrale și filme de clasică referință, e capodoperă. De fapt îl cheamă Despre șoareci și oameni (Of mice and men). „La noi”-ul comunist, ideologii găsiseră de cuviință să inverseze termenii originari, privilegiind omul înaintea animalelor, o idioțenie egal marxistă și naționalist-socialistă, așadar traducând titlul în chip homocentric, Oameni și șoareci. În timp ce nu degeaba, adică nu fără cap profund, autorul american pusese animăluțele înainte, fragilitatea, vulnerabilitatea și inocența constituind tema capodoperei. Deci Steinbeck a făcut cum a făcut tocmai pentru a sugera nicidecum ierarhie și supremație umană între regnuri, ci pentru a indica esența delicată a amândurora, nevoia de toleranță și compasiune nedivizată.

Spre deosebire de Steinbeck, majoritatea care se gândește la liniuța unirii și consangvinității, temperamentului sau atitudinilor dintre om și animal, vorbește mai degrabă deplângând falsa superioritate a omului, aroganța sa ilicită, multpreafrecventa decădere a umanului așazis „superior” în bestialul cel mai urât sau îngrozitor cu putință. Dreptate au și bine fac, doar că lucrul acesta e o acuză preapopulară, bocire sau clevetire repetată degeaba, toți știind-o însă absolut toți rămânând incapabili să schimbe respectivul adevăr cu ceva, să-l suspende „la timp” atunci când se manifestă. Nici Steinbeck nu ignoră deloc realitatea asta crudă și rea, insertând în poveste clișeele socio-realiste și indelebile ale rasismului și linșajului, ale răzbunării sau crimei efectuate de gloată. Atât afroamericanul din istorisire riscă-n final să fie pedepsit mortal, cât și bietul Lennie Small, retardatul devenit ucigaș iresponsabil și neintenționat, urmează să fie omorât bestial, dacă nu s-ar decide chiar prietenul său cel mai bun ca să-l eutanasieze, tocmai din iubire și milă. Așadar ideea „lumii” ca justițiară feroce, reprezentabilă drept „animală”, este ilustrată și-aici. Pentru ipostaza asta mai relevantă ar fi fost sintagma „oameni și șobolani”.

În rest, șoarecii care apar realmente în povestea foarte omenească istorisită de scriitor sunt simbolici și exemplari, pildă sau element de parabolă mult mai complexă (psihologic și antropologic vorbind). Slabul de minte, dar forțosul uriaș care e Lennie, își compensează handicapul mintal și infantilistul animalico-hormonal din sine fiind extraordinar de delicat, tandru și protectiv față de animăluțul lui de companie, un șoarec. Apoi e extrem de grijuliu și milos cu-n cățel, totuși omorându-l din (altă) pură greșeală. Și mai visând că va putea să se ocupe de creșterea unor iepuri, că va putea munci într-o fermă. Asta-i tot în ce privește prezența elementului animal, relevant ca simbol al micimii nevinovate, al victimei, vulnerabilității, fragilității. Caracteristici care se vor oglindi în mod ranversat, căci omul putenic fizic însă extrem de firav social și emoțional va da încontinu de limitele și proximitățile dăunătorului antisocial, se va apropia mereu de realitatea, în fine inevitabilă, a exterminării. Marginalul, handicapatul, vulnerabilul fiind chip și asemănare cu șoricelul, cu puiul canin, la care am mai putea adăuga atâtea vietăți mărunte a căror vină e că au alt nivel de conștiință și ființare, că sunt considerați de către oameni păgubitori sau dăunători, că ajung debarasabili și refulați din pricina absenței unor mecanisme sociale de protecție compasională eficientă.

Așadar Steibeck răsturnase ideea comună, preaevidentă, pe care o rezumam mai sus drept specificitate sau excelență bestială a făpturii umane. Nuvela lui se axează pe fragilitatea animalelor mici și vulnerabile, dimensiune devenind tragică atunci când animalele ajung mixate impropriu cu socialul uman, totodată oglindă și a vulnerabilității și fragilității natural-omenești, activabile în cazul destul de multor minorități umane în contact conflictual cu majoritățile omenești ce pot deveni bestii. Crima și răzbunarea deținând pretext etic, libertatea oferită agresivității atunci când grupurile și mulțimile sunt mobilizate să creadă că homicidul e justițiar, acestea sunt problemele de conștiință pe care Steinbeck le face publice, vizibile, constatabile.

Și mai e un detaliu, central și nesesizat până la el, constând în situația unui companion care devine tată sau frate iubitor și protector. Psihanalitic vorbind, e vorba de un anti-Cain. Un frate nefrate, căci e prin alianța sau asocierea împrietenirii, a fugii de singurătate și-a profesării unui model patern, dar care va sfârși, deși empatic și compasional, tot în crimă. Căci, depășit de situații, va decide să-și elibereze atât fratele-copil bolnav mintal de inadecvarea care-l condamnă, cât și pe sine însuși, debarasându-se de datoria insuportabilă, împovărătoare, excesivă, drept urmare împușcându-l pe bietul Lennie chiar el. Aici omul nu mai e animal crud, ci dincontră. E și mai tandru, milostiv și sensibil, totodată (moral vorbind) suicidar. Ori dacă ar fi să acționeze din instinct abisal, spontan descoperit/adeverit, el se poate asemui doar cu situațiile foarte rare în care o leoaică, o cățea sau pisică nu-și părăsește cadavrul propriului pui, păzindu-l și jelindu-l în pofida pericolelor și a nevoii de autoconservare sau autoapărare. Ori o leoaică, cățea și pisică ce îl mănâncă, dac-a fost ucis deja, înecându-și durerea prin chiar actul reintegrării trupului născut de ea chiar înapoi în sine. Detalii care sfidează ori depășesc așteptarea sau morala comună, tocmai fiindcă se îndepărtează de ceea ce e normă sau convenție a firescului somatico-social.

De fapt, iar nu intenționam deloc să vă prezint o carte, un roman, piesă teatrală sau film. Asta e doar introducerea, fie prelungă, pentru o (re)cunoaștere sau morală un pic mai scurtă. Și-anume că noi, oamenii, nu avem doar rezerva de agresivitate sau răutate pe care o atribuim din când în când surorilor mamifere (atunci când trebuie să atace, să prade, să se hrănească ori să se apere). Oamenii nu-s numai bestii. Fără cultură și civilizație, fără lege, interese, ocazia ori scuza războiului, rămânem și vulnerabili, fragili, labili, ușor de distrus, alienat sau desființat, crizele biofiziologice, ale socialității, economiei și afectivității constituind tot atâtea riscuri și expuneri, afectări interne imparabile. La altă scară, oamenii-s tot șoricei. Gândaci, muște, furnici.

Din păcate, atât tendința naivă/copilărească este să fugi cât mai departe de caracteristicile din urmă, să fii ambițios, să te descotorosești cât mai mult de orice micime, fragilitate, sensibilitate, slăbiciune. Familia, educația, societatea, așadar întreaga cultură care-ți copleșește propria ambianță mentală îți propun și ordonă același lucru. Îmbrățișezi acest ideal și te scremi să parvii. Nu-ți pui margini ori scrupul. Te lupți cu orice arme, mușchi, dispoziții, doar-doar te vei desensibiliza, vei deveni puternic, vei ajunge un dur. Oțelul și piatra (fie ea machiată/pictată) au devenit idealuri sociale. Numai că suind această scară te și cobori pe panta a ceea ce numim la figurat îndobitocire. Devii brută. Chiar și alergând să acumulezi, să parvii, să deții puteri (care pe plan financiar, socio-profesional și politic, care prin spiritualisme ce dau iluzia levitării stelare, telechineziei, vindecărilor miraculoase, călăuzirii de turme)…

De remarcat că, în piesele și filmele vechi, adică-n poveștile și amitirile refantazate de oameni animalele nu ne prea greșesc, nu fac niciun rău lumii. Desigur, ele ne mai păgubesc uneori, păpându-ne orătăniile, porcii, cornutele. Au însă circumstanța mai mult decât atenuantă, pardonabilă, datoriată faptului că-n prostia lor nimeni nu le-a ajutat vreodată (nici nu și-a propus, nu doar c-ar fi prea dificil) să priceapă că unele animale pot fi și subjugate, domesticite și transformate în obiecte producătoare de nutriment doar pentru burdihanele omenești. Deci vulpile, nurcile, dihorii, lupii, urșii habar n-au că oamenii sunt tot prădători și că ele n-ar trebui să ne sufle nouă de sub nas prada pentru care trudim neîntrerupt de 2-3 milenii. Animalele sălbatice încă cred că poate exista pe lume competiție dreaptă, că deci și ele ar avea dreptul înfruptării din tot ce-i carne și mișcă, fapt pe care nu-l putem permite. În rest, noi fiind mult mai mari și mai fioroși, sălbăticiunile ne evită, deci ne deranjează rar și se hazardează să ne fure doar din greșeală ori la disperări. Noi în schimb dăm buzna peste ele nu doar răzbunător, nu doar din nevoie gastronomică. Unii o fac din pasiune, din sportul dependenței de adrenalină, din lăcomie gastronomică, nu în ultimul rând din sentiment de superioritate, din dispreț, din goana după senzația și trufia superiorității. Iar asta nu-i deloc luptă dreaptă sau normală. E tot o formă de abuz, lipsă de omenie, nebunie, crimă goală.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Mi se pare cam fortata prima parte, unde e vorba de nuvela „Oameni si soareci”, apropos nemtii ii zic „Von Mäusen und Menschen” si a doua parte, in care omul e prezentat ca un fel de bestie, care poate fi si soricel.
    Nuvela, inteleg eu, se axeaza pe complexitatea relatiilor dintre oameni, pune accentul pe prietenie, bunatate, solidaritate. Poate asta ar merita discutat, exista asa ceva, azi, sau mai bine spus, a existat vreodata infara de literatura?

    P:S Pe vremuri l-am vazut pe Florin Piersic jucind rolul principal, absolut fantastic.

  2. „nu degeaba, adică nu fără cap profund, autorul american pusese animăluțele înainte” …… Într-adevăr, a cugetat profund Steinbeck, chiar cu capul lui, înainte să decidă în ce ordine să pună animalele, mai ales după ce titlul inițial fusese „Something That Happened”. Ce și-o fi zis: „Ia să pun eu un titlu mai atrăgător, pe seama căruia să speculeze cândva cineva care n-are habar de poemul lui Burns din care provine titlul definitiv (‘The best-laid schemes o’ mice an’ men/Gang aft agley’). O să creadă tot scriitorul/cititorul de pe Contributors că șoarecii au o semnificație deosebită.” Să spulberăm această iluzie, printr-un intens efort de documentare pe Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/To_a_Mouse

  3. Frumos scris, d-le Bălașa. A fost o placere sa va citesc !
    Cu toate astea, imi permit sa adaug ca lucrurile sunt, pe alocuri un pic mai complexe.
    Omul se lupta, ”devine bruta ”, dupa cum super-bine ati punctat in text mai sus , nu neaparat si /sau numai datorita presiunii societatii. Ci pentru ca agresivitatea intraspecifica este codata in genomul nostru. ”Homo homini lupus ” nu este numai o fraza care sa scuze toate ororile razboaielor acestei lumi, este o consecinta a materialului nostru genetic.
    BTW, sa nu idealizam foarte tare pe simpaticii soricei. Tot de la aaceasi pacatoase de gene li se trage si lor aceeasi agresivitate. Doi soareci masculi pusi/ lasati impreuna in aceeasi cusca unde au tot luxul din lume ( mancare ad libidum, apa, asternut corespunzator , temperatura controlata etc) se vor lupta intre ei pana cand unul va muri, eliminat de catre cel mai tare si mai robust.

    • „Lucrurile sunt mai complexe”… mai ales în imaginația noastră, iar „idealuzarea” provine și din propensiunea specifică umanului de a camufla și manipula interpretarea verităților dure. Zoologii care au studiat etologia observând și chinuind animale ar fi economisit timp și cruzime dacă ar fi observat fără de idealuzări omul. Căci într-ale etologiei suntem exact ca orice alte mamifere (și nu numai), doar legile/spaima față de pedepse și interesul de a profita unii de ceilalți diferențiindu-ne de cei doi șoareci de care ziceți en detail dvs. Orice cuplu alegând ori fiind damnat să conviețuiască va începe o competiție, un care pe care domnitor și profitor, o luptă pt subordonarea celuilalt, pentru o singură „supremație/superioritate”. Din orice 2, unul tre să fie șef, secundul: subaltern/servient. Romeo & draga-i de Julieta, de-ar fi ajuns să se căsătorească (iată o altă recenzie scandalizând dogma doxelor convenite), tot în scandalul competitiv al egoismului individualist, în tensiunea constantă a agonisirii de beneficii, putere, autoritate prin intermediul de nu chiar prin subordonarea celuilalt, iar la bătrânețe tor la indiferență ori dispreț ascuns și injurături, ar fi ajuns. Altminteri, șoriceii ne sunt foarte drăguți în calitate de peturi docile și hămesite, iar egalitatea, fraternitatea, solidaritatea și iubirea eternă între semeni (cupluri included/y compris) sunt niște vorbe frumoase, respectiv idealuri, contrare oricărei etologii aplicate și psihologii comportamentale (nu doar animale, ci și real omenești).

      • @mmb
        Trista perspectiva de viata.

        Diferenta fundamentala dintre soareci si oameni este ca cei din urma pot alege ce sa gandeasca.

        • Desigur că „oamenii pot alege”… Dar precis le convine? Precis se străduie din greu, tot mai mulți, să o facă? Chiar nu se vede clar (de jurîmprejur, tot mai abitir, prin mai toate mijloacele) că respectiva „gândire” contemporană (dincolo de excepțiile „teoretice”) nu se efortează să-l adâncească pe om în cultură, ci pentru a-i cultiva (=încuraja și ornamenta) natura, primaritatea, instinctul?

        • Binențeles că „oamenii pot alege…” Dar oare le și convine? Oare chiar o fac (dincolo de blabla și parură)? Precis se efortează din greu, tot mai mulți, să aleagă drumul greu și lung al existării spiritual-culturale (când instinctul și natura sunt mult mai confortabile)? Dincolo de excepțiile „teoretice” (inconsistențe ce nu contează realist-pragmatic), chiar vedeți multă lume alegând și avansând existențial întru cultură? Majoritățile covârșitoare cultivă practic și altceva pe lângă „firescul” parvenirii, reproducerii și posedării pământului (ba și a semenilor), adică cultivarea naturii instinctuale primar-darwiniene?

  4. Interpretarea pe care o face autorul articolului e complet pe lîngă.

    În primul rînd, titlul romanului lui Steinbeck nu e „despre șoareci și oameni”, pentru că „of mice and men …” e o aluzie la începutul unei strofe dintr-o poezie în care „of” folosit ca să introducă genitivul („a șoarecilor”). O traducere (aproximativă) a întregii strofe ar fi „la șoareci, ca la oameni, cele mai bine puse la punct planuri sînt adesea sortite eșecului”. E o poezie care a fost repetată de atîtea ori (sute de ani) încît a ajuns un proverb / refren pe care toată lumea îl înțelege, fără să-i știe neapărat originea.

    Ca să fac o analogie, e ca și cum eu aș scrie un roman pe românește, la care i-aș da titlul „De-aia n-are ursul coadă”. Orice vorbitor activ de română ar înțelege imediat unde vreau să bat („What goes around …” – but not quite), dar vreun extraterestru (ca autorul articolului LOL) ar putea crede că e ceva despre metafizica cozii și ursul ca simbol mitic. Sau altul (puțin mai isteț) ar insista că trebuie să existe o paralelă clară, foarte transparentă între romanul meu și povestea lui Creangă.

  5. Animalele sunt amorale.
    Numai oamenii sunt imorali.
    P.S. Aducandu-l in discutie pe Steinbeck, m-ati lovit sub centura sau crusta mea de rationalitate. La fel cand il sorbeam adolescent fiind. Va multumesc!

  6. în loc de răspuns, un panseu

    ce-mi plac mie cititorii ( cam tipici, majoritari)… care dacă știu – ceva precis, corect, bine învățat (și foarte adesea chiar știu) – musai tre să se comporte ca niște scumpi de copilași: ba nu-i așa că-i așa, ba nu-i așa ci e altfel… da de ce? fiindcă așa a zis tata! iIar după ce merg la școală: nu-i cum zici tu, că altfel a zis învățătoarea! Și tot așa mai departe, înfulecă orice i se dă la junețe pe nemestecate, cultivându-și vanitatea de a ști, de a fi corect, de-a avea autoritatea minții proprii. Chiar și propriile înțelegeri, idei, convingeri sunt creditate drept Adevăr, sunt definitive, demne de impus altora. Dar în spatele țanțoșilor magiștri maturi stă tot copilul plin de sine. Altceva decât corectul lor, nu poa’ să existe! Slavă Domnului că mai există și scriitori, cărora li se rupe de surse originale, de explicațiile și comentariile dicte/nedocte ale altora, răstoarnă lexicul și orice șablon (cu-atâtar mai mult un proverb), ba uneori chiar și gramatica, ortografia și ortoepica, facând mai mult ori mai puțin nonșalant literatură. Adică ceva care să poată sugera cititorilor să (re)gândească ce știu – altfel decât a apucat a-i lămuri școla, doxa de bac, ba chiar și propria minte cuminte, conformă, docilă, tehnico-inginerească. În cultură lucrurile nu sunt doar cum sunt, le-am apucat a ști sau cum considerăm doar unii, ci și cum pot sau ar putea să fie, ba chiar și cum nu sunt, dar ar putea fi interesant să fi fost ori să fie. Trebuie doar ca deșteptul să fie un pic modest (rara avis). Iar întru această virtute l-ar putea ajuta cunoașterea/recunoașterea propriei etologii. Cea constând în încroțopenirea-n știut, care e una cu fudulia – tipic infantilă – de a considera că tot ce știi și numai cum frazezi tu însuți poate fi adevărat, corect, bine, admisibil.

  7. „La noi”-ul comunist, ideologii găsiseră de cuviință să inverseze termenii originari, privilegiind omul înaintea animalelor, o idioțenie egal marxistă și naționalist-socialistă, așadar traducând titlul în chip homocentric, Oameni și șoareci.

    Editia din 1946 de la Pro Pace este Oameni si Soareci iar cea din 1971 de la Cartea Romneasca este Soareci si Oameni.
    Pot demonstra – am facut o crecetare antropologica pe ocazii punct ro.

    Tind sa cred ca in 71 comunismul si cenzura ideologica erau mai „infipte” decat in 46… si totusi… de ce era necesara afirmatia asta, care oricum nu are legatura demonstrabila cu realitatea?
    Adica unde domnul Balasa vede cenzura ideologica eu suspectez ca a fost doar gustul personal al traducatorului.

    De fapt mai stiu si alte titluri prost traduse: Gone with the wind care este corect Pe apa Sâmbetei, nu Pe aripile vântului (care nu inseamna nimic in Limba Română).

    Altfel, este o recenzie buna de citit… macar pentru inginerii asa ca mine, ca vad ca oamenii mai literati de mai sus nu sunt neaparat de acord cu recenzia. Dar mie mi-a placut. Am vazut filmul mai demult, dar recenzia mi-a trezit pasiunea sa imi cumpar si cartea sa o citesc.

    Semnat,
    Dr. ing. L’elisir d’amore

  8. Ce-i drept, asemenea elucubrații pot fi chiar amuzante. Aștept un articol în care autorul să susțină că Faulkner a ales titlul „Zgomotul și furia” cu cuvintele în ordinea asta fiindcă viteza sunetului e mai mare decât viteza furiei. Iar când niște oameni mai citiți o să-i atragă atenția că e un citat din „Macbeth”, autorul să se rățoiască la ei că sunt niște pedanți spălați pe creier de școală – soartă de care el a fost scutit.

    • nu, stimabil profesor cu atitudine de milițian, n-am să spun niciodată că zgomotul e mai iute ca furia, deoarece știu precis că furia e mult mai iute și dură decât orice zgomot; dovadă e și furia care motivează unele/multe critici de pe-aici; căci n-am spus că cineva/oricine este „spălat pe creier de școală” (las asemenea frazări la îndemâna săracilor cu duhul); am spus și repet doar că cine se mulțumește cu informații școlărești, cu date (obiective însă) superficiale, cu ce se află comod pe wikipedii sau alte garduri, rămâne imatur (fudulia și autoritarismul demonstrând asta), nerezonant față de idei oleacă mai creative; după capul domniei voastre (mai exact mânat fiind de atitudiniea justițiarului care vede doar anecdote fixe și fleacuri, nicidecum esența), un Cioran, Kafka, Joyce sau mai toți alții fac altceva, sau tot numai elucubrează?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro