joi, decembrie 12, 2024

Obama și revenirea sindromului „Vietmalia”

Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Ad­mi­nis­trația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un sim­bolic shutdown gu­ver­na­mental, președintele Oba­ma a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adu­nării Generale a ONU pen­tru a clarifica obiectivele po­liticii sale externe în Ori­en­tul Mijlociu și Nordul Afri­cii. Multe dintre nuanțele fo­losite atunci par să anun­țe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat.

Lecția „Black Hawk Down“

Generic, Administrația Obama rămâne con­secventă priorităților considerate a fi de­ci­sive în decizia americanilor de a-i oferi de două ori votul: finalizarea războaielor ex­pediționare „post 9/11“ și concentrarea re­surselor pe nation-building acasă. Acestea sunt două teme recurente, reluate aproape ritualic, în fiecare dintre discursurile în ca­re își explică rațiunea politicilor de secu­ri­tate națională. Obama pare să fie scepticul de serviciu atunci când i se recomandă op­țiunea unor intervenții militare care, din perspectiva resurselor umane și a notei de plată, se apropie de magnitudinea mi­siu­nilor de reconstrucție societală care au de­finit imaginarul operațional de după 11 sep­tembrie: Irakul și Afganistanul. Dim­po­tri­vă, este perfect împăcat să acționeze din um­bră, lăsând armele inteligente și tru­pele speciale să devină instrumentele pre­dilecte ale războiului împotriva te­ro­ris­mu­lui internațional. În acest sens, Obama pa­re să-și fi însușit temeinic una dintre lec­țiile Vietnamului: „cei care au comandat c­ina nu se mai aflau acolo când chel­ne­rul a adus nota de plată“ (în cuvintele ge­neralului William Knowlton, 1985). Sau lec­ția Somaliei, care a marcat decisiv inter­venționismul anilor ‘90. De-altfel, pe 3 oc­tombrie, se împlinesc 2 decenii de la ce­le­bra bătălie a Mogadiscioului. Vă mai amin­tiți blockbusterul Black Hawk Down, re­gizat de Ridley Scott în 2001? În primele sec­vențe este un schimb de replici între unul dintre liderii milițiilor somaleze și co­mandantul forțelor americane: „Nu mă con­fundați cu un om simplu. Știu câte ce­va despre istorie. Vedeți ce se întâmplă afa­ră? Pregătim terenul pentru ziua de mâine. Un mâine în care voi, băieții albi din Arkansas, nu existați. Nu trebuia să veniți aici. Acesta este un război civil. Es­te războiul nostru, nu al vostru“. Este exact sentimentul pe care îl ai atunci când vrei să înțelegi reacția Casei Albe față de criza siriană. Nu este războiul său. Însuși Oba­ma a prezentat lucrurile în această che­ie, motivându-și opoziția față de o even­tuală intervenție: „nu putem să so­lu­ționăm prin forță un război civil care nu este al nostru“. Nici chiar folosirea ar­me­lor de distrugere în masă nu a schimbat decisiv calculul Casei Albe, Obama ple­dând exclusiv pentru efectuarea unor lo­vi­turi „chirurgicale“, limitate, mai degrabă punitive. Precedentele invocate de oficialii Administrației s-au referit mai degrabă la măsurile adoptate în urma atentatului de la Lockerbie, din 1988. Oricum, nimic si­mi­lar Irakului din 2003, când schimbarea regimului devenise obiectivul formal al armatei americane. În­cet, dar sigur, America es­te cuprinsă din nou de sin­dromul „Vietmalia“, ten­ta­ția de a sta departe de ori­ce misiune care amintește de complexități opera­țio­nale de magnitudinea celor expuse în Vietnam și So­malia.

Pe acest fundal, în discursul ținut în fața Adunării Generale, Obama a detaliat „in­teresele fundamentale“ pe care Ad­mi­nis­trația sa le urmărește în Orientul Mijlociu și Africa. Descurajarea unei agresiuni tra­diționale (pe modelul războiului din Golf din 1990), securizarea fluxului energetic din Orientul Mijlociu, esențial pentru sta­bilitatea piețelor și a economiei globale, de­mantelarea rețelelor teroriste care ame­nință direct securitatea americanilor, pro­li­ferarea armelor de distrugere în masă (deo­potrivă nucleare sau chimice) sunt ace­le interese primordiale pentru care SUA sunt dispuse să folosească inclusiv forța militară pentru a le îndeplini.

Drepturile omului vs. interese naționale

Și totuși, aici rezidă diferența majoră față de doctrina Bush și chiar față de propria sa strategie de securitate națională, ar­ti­culată la sfârșitul lui 2010. În fapt, dis­cur­sul de la ONU operează o distincție clară între „interesele esențiale“ ale SUA listate mai sus și orice altceva. La capitolul „al­te­le“, intră și democrația și drepturile omu­lui. Momentul ales este simbolic, în plină ofensivă de PR, când Rusia lui Putin ches­tionează excepționalismul american și te­meiul implicării într-un conflict care a fă­cut deja peste 100.000 de victime. „Vom con­tinua să promovăm democrația, drep­turile omului și piețele deschise, pentru că acestea sunt practici care conduc la pace și prosperitate. Rareori putem să atingem aceste obiective printr-o acțiune americană unilaterală, în mod particular prin forță militară. Irakul ne arată că de­mocrația nu poate fi impusă prin forță“, a spus Obama la ONU. Este o ruptură fun­damentală față de doctrina Bush, care pu­nea semnul egal între răspândirea demo­crației (considerată un antidot al extre­mismului) și interesele vitale de securitate ale SUA. Până și documentul care codifică filosofia de ansamblu în probleme de secu­ritate a Administrației Obama percepea va­lorile democrației americane ca făcând par­te integrantă din interesele naționale ale SUA. Mai mult, se respingea ideea unei alegeri între „valori“ și „interese“. Era o op­țiune falsă: „este esențial pentru in­te­re­sele noastre să sprijinim o pace dreaptă în jurul lumii, una în care indivizii, nu doar națiunile, se bucură de drepturile fun­damentale pe care le merită“, se spu­ne în Strategia de Securitate Națională. Oa­re ce va înțelege Moscova din această re­e­valuare și cum o va folosi pe plan in­tern și în „străinătatea apropiată“? Dar generalii egipteni?

Barack Obama în timpul discursului în fața Adunării Generale a ONU (24 septembrie 2013)

Nairobinoua normalitate?

Și atacul asupra mall-ului din Nairobi se încadrează în aceeași interpretare. Este răz­boiul „lor“, o bătălie locală, și nu res­ponsabilitatea directă a SUA. Și acest lu­cru în ciuda faptului că cei responsabili, membrii grupului Al-Shabaab, sunt aliații Al-Qaeda. Mai mult, atacul din Kenya ara­tă că influența Al-Qaeda se află sub pre­siune și într-o bătălie pentru supraviețuire nu doar în zonele tribale din regiunea Af-Pak, ci chiar și în Somalia. Din perspectiva Casei Albe, decimarea nucleului central al organizației lui Bin Laden în Pakistan, pre­cum și slăbirea francizelor sale regionale rea­duc magnitudinea și urgența ame­nin­țării la un nivel anterior momentului 9/11. „Trebuie să recunoaștem că dimensiunea amenințării seamănă cu atacurile de di­nainte de 11 septembrie“, spunea Obama în urmă cu câteva luni la Universitatea Na­țională de Apărare, listând atacul asu­pra barăcilor pușcașilor marini din Liban, în anii ’80, sau cele din anii ’90 asupra instalațiilor militare americane din Arabia Saudită sau asupra ambasadei din Kenya. Miza acestor exemple este aceea de a ple­da pentru un răspuns proporțional cu di­mensiunea amenințării, evitând excesul costisitoarelor invazii terestre și campanii de nation-building care au urmat atac­u­rilor asupra Gemenilor.

Și totuși, de ce Nairobi? Kenya este unul dintre statele cheie ale coaliției inter­na­ționale care controlează Mogadiscio, men­ține la putere guvernul președintelui Has­san Sheikh Mohamoud și a forțat Al-Sha­baab să cedeze părți semnificative din te­ritoriul pe care îl controla până nu de­mult. Prin atacul asupra mall-ului, Al-Shabaab încearcă să schimbe calculul po­litic al decidenților din Nairobi. O even­tuală retragere a trupelor lor din Somalia ar putea slăbi decisiv coaliția inter­na­țio­nală, antrenând chiar o reacție de do­mi­no. În cele din urmă, vorbim de o com­petiție de guvernare și legitimitate. Al-Sha­baab știe prea bine că problema pre­șe­dintelui Mohamoud este similară cu cea a fratelui lui Napoleon, Jérôme, în West­pha­lia. La un moment dat, acesta i-a trimis fratelui său un mesaj în care îi spune că are probleme. „Pentru Dumnezeu, fo­lo­seș­te-ți baionetele“, i-ar fi răspuns Na­po­le­on. „Frate, cu baionetele poți face orice, mai puțin să stai pe ele“, ar fi spus Jé­rôme. Legitimitatea unui regim menținut de „baionete“ străine este limitată și pe acest lucru mizează și Al-Shabaab.

Și totuși, Obama s-ar putea să greșească când spune că este doar războiul lor. Sau atunci când a cerut ca armata americană să nu mai fie din perspectiva numărului con­figurată pentru desfășurarea de ope­rațiuni de stabilizare societală. În cele din urmă, tendințele sugerează o puternică con­tinuitate operațională cu ceea ce am văzut pe parcursul ultimilor 13 ani. Ceea ce diferă este mediul. Explozia demo­gra­fică din următoarele decenii (încă 2,5 mi­liarde de oameni până în 2050), con­cen­trată în zone urbane, preponderent lito­rale, puternic conectate din perspectiva ac­cesului la informație (prin telefonie mo­bilă, rețele de socializare sau antene sa­telit), devin ingredientele unui pattern ca­re pare să transforme megaorașele în noile câmpuri de luptă. Cu alte cuvinte, ceea ce am văzut de curând în Nairobi, în Mumbai în 2008, în suburbiile din Karachi, în fa­ve­lele din Rio sunt mostrele unui viitor nu prea îndepărtat. Un Mogadiscio updatat. Pri­măvara Arabă nu face excepție. Sta­te­le masiv urbanizate predominant litorale (Libia, Tunisia și Egiptul) au fost și cele ca­re s-au aflat în prima linie a Primăverilor. „Există o puternică corelație între ex­pan­siunea orașelor, suprasolicitarea sis­te­me­lor urbane și creșterea populației, în­tre acest tip de schimbare demografică și tipul de conflict pe care l-am văzut în tim­pul Primăverii Arabe“, ne-a spus Da­vid Kilcullen, pe fondul lansării noii sale cărți – Out of the mountains: the coming age of the urban guerrilla.

Articol aparut in Revista 22

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Octavian Manea
Octavian Manea
Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un M.A. în Relații Internaționale și un Certificate of Advanced Study in Security Studies. Este colaborator la Small Wars Journal și Foreign Policy Romania.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro