Luna trecută am luat parte la EU Pharmaceutical Law Forum la Bruxelles, un eveniment care aduce laolaltă decidenți europeni, avocați specializați și experți din industria farmaceutică pentru a discuta cele mai sensibile teme din domeniul reglementării medicamentelor. Printre prezentările tehnice și dezbaterile de politici publice, un mesaj aparent simplu mi-a rămas întipărit în minte.
Jordi Faus, unul dintre cei mai apreciați avocați specializați în drept farmaceutic din Spania, a afirmat că accesul la viață nu înseamnă doar dreptul de a exista în mod abstract, ci presupune ca, atunci când există tratamente care pot salva sau prelungi viața, acestea să ajungă efectiv la oameni. Nu este suficient ca statul să proclame dreptul la viață ca principiu constitutional, ci trebuie să acționeze concret pentru ca acest drept să fie realizat în practică, mai ales în contextul în care știința medicală oferă soluții clare. În Spania, legislația și jurisprudența evoluează în această direcție, recunoscând obligația statului de a transforma posibilul medical în realitate accesibilă.
Această idee trebuie să fie preluată și în România. Constituția și legislația națională garantează dreptul la viață și la sănătate, însă, prea des, aceste drepturi sunt aplicate doar formal, fără a fi transpuse în politici publice care să le dea substanță. A venit momentul ca statul român să își regândească prioritățile și să plaseze pacientul în centrul deciziilor administrative și bugetare.
Ce înseamnă dreptul la viață în 2025?
Dreptul la viață este garantat de articolul 22 din Constituția României: Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Cu alte cuvinte, a garanta viața înseamnă o obligație efectivă de partea statului de a oferi tratamentele de care este nevoie pentru a salva sau prelungi vieți.
Articolul 34 din Constituție prevede că dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, iar statul are obligația de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice. Astăzi, însă, ocrotirea sănătății trebuie înțeleasă în contextul noii ere medicale în care ne aflăm: era imunoterapiilor, a terapiilor genetice, a tratamentelor personalizate și a progreselor rapide în biotehnologie.
Este firesc ca primul gând să meargă către costurile ridicate și dificultățile practice ale implementării unor astfel de soluții. Însă vorbim despre drepturi fundamentale, garantate constitutional, iar concluzia este clară: atunci când aceste tratamente există și au eficiență dovedită, statul are obligația să le identifice, să le procure și să le pună efectiv la dispoziția pacienților.
Prioritățile bugetare nu pot justifica inacțiunea
Este evident că statul nu poate direcționa toate resursele disponibile exclusiv către sănătate, pentru că responsabilitatea guvernării înseamnă, în esență, echilibru între multiple domenii esențiale.
Însă, din perspectivă juridică și morală, existența altor priorități nu poate servi drept scuză pentru inacțiune atunci când există tratamente medicale care pot salva sau prelungi vieți.
De fapt, dacă statul nu reușește să protejeze dreptul fundamental la viață, ce altceva mai rămâne din misiunea sa? În fața suferinței și a bolii, celelalte politici publice devin goale de conținut dacă nu sunt ancorate într-o preocupare reală pentru viața și demnitatea oamenilor.
Tocmai de aceea, obligația de a asigura accesul la tratamentele disponibile trebuie să fie o prioritate constantă, iar fiecare zi de întârziere înseamnă pierderi de vieți, de timp și de speranță.
Ce ar însemna, concret, un stat responsabil?
Un stat responsabil nu înseamnă un stat care le face pe toate, ci un stat care știe să prioritizeze alocarea resurselor. În materie de acces la tratamente, asta înseamnă:
- monitorizare activă a noilor terapii apărute la nivel european și global;
- participare sistematică la achiziții comune europene (joint procurement);
- dialog continuu cu industria farmaceutică pentru a negocia prețuri rezonabile;
- simplificarea birocrației pentru includerea rapidă a medicamentelor în listele de compensare;
- alocarea proactivă a fondurilor pentru terapii critice, chiar înainte ca presiunea publică să apară.
În paralel, înseamnă și sprijin pentru cercetare medicală, parteneriate cu universități și centre de inovare și susținerea pacienților prin mecanisme transparente și predictibile.
Dacă tratamentul există, trebuie să ajungă la oameni
În 2025, dreptul la viață înseamnă acces la știință, la medicină și la tratament. Nu putem să mai acceptăm situații în care pacienți români mor cu zile doar pentru că statul nu a găsit o modalitate birocratică sau financiară de a le oferi un tratament aprobat și disponibil în alte țări europene.
Viața este o valoare constituțională, dar și una profund umană, iar statul român are obligația să o protejeze nu doar cu principii, ci cu acțiuni. Dacă tratamentul există, el trebuie să ajungă la pacient. Nu mâine, nu „când vom putea”, ci acum.
Daca s-ar privatiza tot sistemul, ar fi mult mai bine pentru cetateni!
Si ar trebui interzisa practica medicilor de stat, de a lucra si la privati si/sau sa isi deschida cabinete proprii!
Ori, ori!
Statul a trebui sa ramina doar organul de control (care obliga patronatul alb sa angajeze suficienti medici/asistente/infirmiere pentru o desfasuratre corecta a actului medical, la traficul de bolnavi pe care il au, plus celelalte reguli specifice).
grija pt om, am mai auzit pe vremuri din astea, s-au mai impartit niste migdale la Bruxelles.
Daca se supara chinezul EU nu ar avea nici antinevralnice si nici viagra. Apropos, viagra ar trebui distribuita gratuit. Parca vad, obligatia statului pt sexul poporului.
O discutie recenta in Belgia este cum e posibil in state diferite UE normele calitatii apei sa fie foarte diferite? Adica in Franta sau Norvegia un parametru e periculos pentru om si in alt stat nu.
Vreau sa spun ca, inca nu se poate bea apa de la robinet, care e considerat un serviciu universal. Ce sa mai spunem de chestii avansate.
Ar trebui regandita toata infrastructura care suporta un mod de viata sanatos. Sistemul medical ar trebui modernizat puternic.
„Dacă tratamentul există, trebuie să ajungă la oameni”
Dl. Predescu ignorta realitatile economice si sociale ale Romaniei. Altfel nu ar proclama obligatia statului de a furniza populatiei inovatii terapeutice cu un cost exorbitant.
Iata doar doua exemple.
Hemegenix, indicat pentru hemofilie B; 3,5 milioane de dolari/doza
Zynteglo: indicat pentru beta-talasemie; 3 milioane dolari/doza
In alte parti, inclusiv in Statele Unite, unde practic medicina de 48 de ani, restrictiile financiare sunt recunoscute. De exemplu, in majoritatea statelor, programul Medicaid, prin care zeci de milioane de cetateni primesc ingriijire medicala, nu plateste pentru tratamentul obezitatii cu semaghlutida injectabila din cauza costului de 12000 de dolari/an.
In Romania, 40% din locuinte (82% in rural) au closet in curte. In Romania nu exista inca o unitate moderna pentru ingrijirea marilor arsi. In Romania sunt zone mari fara specialisti in boli de inima si diabet. Tratamentele inovatoare nu sunt, si nici nu vor fi curand, prioritare entru cresterea nivelului de sanatate al tarii.
Respect punctul dvs de vedere, dar Statele Unite ale Americii nu sunt un stat social în sensul consacrat în constituțiile europene (precum cele ale Franței, Germaniei sau României), iar Constituția SUA nu garantează în mod explicit nici dreptul la sănătate, nici obligația statului de a oferi servicii sociale cetățenilor săi.
Am să zic ceva de bine. Nu știu prin ce miracol școala românească de medicină este încă performantă.
NB. Nu așteptați totul de la stat. Interesul pentru sănătatea populației trebuie să vină și din mediul privat.
In teorie lucrurile par minunate. In practica nimic nu este sigur, pacientii sunt frunze in vant. Daca nu ai o relatie printre doctorisi bani nu faci nimic. Medicii de familie sunt cei mai slabi, cabinete fara dotari minimale si birocratie multipla. Atata timp cat sanatatea este subfinantata, doar 60% platesc asigurari de sanatate, medicamentele inovative sunt o raritate, multe clinici refuza a avea contracte cu CNS degeaba vorbim de ce scrie in Constututia Romaniei sau ce se discuta la congrese.
Statul roman NU „a găsit o modalitate birocratică sau financiară de a le oferi un tratament aprobat și disponibil în alte țări europene” si chiar in Romania!
Sotul meu, 72 de ami, a fost diagnosticat in 2021 cu Cancer l;a vezica urinara, stadiul I, grad maxim de malignitate.
Recomandarea medicilor de la Spitalul privat din Brasov unde e tratat a fost un tratament modern, inovativ: Instilatii cu ONKO BCG.
Am platit 3 operatii minim invazice si TOT tratamentul, zeci de Mii de Euro, medicamentul ONKO BCG e din Import iar CNAS NU il deconteaza, desi prin Ordin de Ministru din 2023 acest tratament e GRATUIT.
M-am adresat CNAS, Ministrului Rafila, Presedintelui Romaniei: doar la Casa Judeteana de Sanatate Covasnna am primit raspuns: NU exista FINANTARE!
Nici nu ne-au bagat in seama…
Fix cum nu o data a raspuns dl ministru Rafila intrebarilor reporterilor pe acest subiect!
Am invatat faptul ca pt pensionari nu exista finantare. Si asa guvernul spune pe din dos ca suntem prea multi pensionari….Vrea din pensiile de 3000 si 4000 de lei plata de asigurari de sanatate. Taxarea celor peste doar a sumelor ce depaseste 5000 lei pt sanatate. Dar nimeni din partide si guvern nu spune care esre costul lunar al unui trai decent pt o persoana…
„Dacă tratamentul există, trebuie să ajungă la oameni”!
Să spunem că am găsit tratamentul pentru pneumonia virală provocată de CoVID-19 (antiviralul cu spectru larg).
Sau că ştiu direcţia ce trebuie urmată pentru tratamentul cancerului. Poate chiar ce vaccin trebuie administrat pentru a convinge sistemul imunitar să atace cancerul.
Care sunt variantele prin care tratamentul ajunge la oameni şi recunoaşterea + profitul rămâne în România?
Probabil răspunsul e mai lung decât articolul şi include un buget iniţial de 500000 EUR sau USD.
Mi-ar face plăcere să văd un răspuns dat de autorul articolului.