„No man is an island,/ Entire of itself;/ Every man is a piece of the continent,/ A part of the main. (…) Any man’s death diminishes me,/ Because I am involved in mankind./ And therefore never send to know for whom the bell tolls;/ It tolls for thee.”
John Donne – „No Man Is an Island”[1]
Peste vară, la Radio România Cultural am ascultat în mai multe rânduri lecturi propuse de redactori, într-o emisiune care se difuza după prânz. Una dintre lecturile surprinzătoare a fost din romanul-eseu „Refugiul timpului”, semnat de scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov. Tema romanului privește timpul și memoria pentru omul care, ajuns la vârsta a treia, începe să fie măcinat de acele boli degenerative care-l fac să-și piardă memoria, demența senilă în toate formele sale: Alzheimer, Huntington, Parkinson, Creutzfeldt-Jakob…
Nu intru în amănunte – ar fi și prematur, sunt cu lectura la mijlocul romanului -, dar ideea ar fi ca aceste afecțiuni ale memoriei să fie tratate prin mutarea subiecților afectați într-un cadru care reface un trecut în care s-au simțit bine: în siguranță, fericiți sau dimpotrivă, într-un context de criză căreia i se găsesc rapid soluții, pentru a stimula refacerea fie și parțială a memoriei. Se deschid clinici care oferă un astfel de tratament, în spații refăcute atent, în cele mai mici detalii, pentru a reproduce perioade din secolul XX: anii războiului, anii ’50, ’60, ’70, cu diferențele dintre lumea liberă a vestului și cea comunistă a estului și așa mai departe. În fine, odată ce aceste spații există, apar oameni cu bani care, fără să fie afectați de boli degenerative, sunt excedați de stimulii care-i covârșesc în societatea prezentului și preferă să se refugieze într-un trecut familiar, în care se simt în siguranță – un cadru în care trăiesc mulțumiți, fericiți chiar, până la sfârșitul zilelor.
Undeva pe la mijlocul romanului, își face loc un eseu în eseu, o istorie contrafactuală (sau nu, cine știe?) a lui Ulise post-Odisseia:
„Ce n-aș da să aflu cum continuă povestea lui Ulise după întoarcerea lui, o lună, un an – doi mai târziu, când euforia sosirii a trecut. A murit și câinele lui drag, singura ființă care l-a recunoscut imediat, fără să mai fie nevoie de dovezi (o iubire și o memorie necondiționate). Oare începe să regrete sânii lui Calipso, nopțile de pe acea insulă, toate minunățiile și peripețiile trăite în timpul călătoriei prelungite? Mi-l închipui cum se scoală seara târziu din patul conjugal pe care îl meșterise cu mâna lui, iese tiptil ca să nu o trezească pe Penelopa, se așază pe pragul casei și rememorează tot. Călătoria ce a durat douăzeci de ani s-a transformat în trecut și luna acelui trecut îl atrage tot mai puternic, ca în faza de flux. Un flux al trecutului.
Cel mai scurt roman despre Ulise după întoarcerea sa acasă
Într-o noapte, deja bătrân și delăsător, cu memoria tot mai slabă, el își părăsește casa pe ascuns, s-a săturat de tot și de toate și se duce înapoi să revadă pentru ultima dată locurile, femeile, monștrii pe care i-a întâlnit cândva. Ca să reîntoarcă în memoria sa, tot mai goală, amintirea a ceea ce a fost el, cum a fost el. Căci din cauza tristei ironii a bătrâneții a început să se transforme în acel Nimeni, nume cu care, foarte abil, se prezentase în fața Ciclopului.
Ulise în barca sa, mozaic. Sursa: Wikimedia Commons
Telemah îl găsește a doua zi, seara, căzut lângă barcă, la vreo sută de metri de casă, fără nicio amintire despre cum a ajuns el acolo și încotro voia să meargă. Îl aduc înapoi într-o casă, lângă o femeie de care nu-și mai aduce aminte.„
MITUL LUI FĂT FRUMOS ȘI NECUGETAT
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – basmul cules de Petre Ispirescu ne vorbește despre mitul eroului care se sustrage morții pentru o vreme, așa cum și-a dorit încă dinaintea nașterii. Își atinge țelul, dar realizează în ținutul fără timp și fără moarte, fără să și-o fi dorit, că nemurirea nu are de fapt niciun sens și, mai mult, că a rămas vulnerabil în fața ritmului veacului în chipul unui alean fără leac. A fost destul să pășească cu o câtime dincolo de hotarul ținutului fără de timp, ca dorul de viață muritoare să se aprindă și să-l macine.
„Mai-nainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă. «Taci, dragul tatei», zice împăratul, «că ți-oi da împărăția cutare sau cutare»; «taci, fiule, că ți-oi da soție pe cutare sau cutare fată de împărat», și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise: «taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte». Atunci, copilul tăcu și se născu; iar slujitorii deteră în timpane și în surle și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămână întreagă.”
Așa se naște intriga în basmul la care ne invită Ispirescu: eroul, Făt Frumosul, nu vrea să se nască înainte să i se promită darul vieții veșnice, o promisiune pe care tatăl i-o oferă mințind, cu speranța că va scăpa cumva cu fața curată.
Dar împăratul s-a înșelat, pentru că fiul pe care și l-a dorit atât de mult, pentru care a făcut compromisul minciunii, avea ca motivație intrinsecă aflarea nemuririi și asta cu orice preț:
„Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut. Atunci toți boierii și împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăția; fiindcă, ziceau boierii: «Tatăl tău de aci înainte e bătrân, și o să te ridicăm pe tine în scaun, și avem să-ți aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soție. Dar n-a fost putință să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie și puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia.”
Cum, necum, Făt Frumos își atinge ținta și ajunge în tărâmul nemuririi, fără timp, întruchipat printre altele de promisiunea fericirii pe care i-o ofereau viitoarea soție și surorile sale: „Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, șezând tot singurele; iară el nu aștepta să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, își spuse istoria și ce păți până să ajungă la dânsele, și nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică.„
Noul tărâm, aparent al posibilităților nelimitate, avea de fapt limitări precise, menite să protejeze spațiul privilegiat de contaminarea cu lumea supusă coroziunii temporale:
„La însoțirea lor, stapânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; și-i și spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace și în liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului, ca un fericit.”
Făt Frumos în luptă cu zmeul – Apcar Baltazar. Sursa: Wikimedia Commons
De ce devine fericirea insuportabilă? Ulise se eliberează de Calypso la intervenția lui Zeus, convins de pledoaria Atenei, pentru a-și împlini destinul. Ulise vrea să-și revadă insula, Itaca, să se întoarcă la iubita soție Penelopa și la fiul său Telemah. Făt Frumosul din povestea lui Ispirescu credea că destinul său este împlinit odată ce a ajuns în tărâmul vieții atemporale, fără de sfârșit. Doar că, imprudent, a călcat în valea aducerii aminte, unde partea vulnerabilă a sinelui său a început să tânjească – cu dor – după un trecut pe care, dintr-o dată, și l-a amintit, iar amintirea l-a copleșit:
„Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi dumneata? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteza să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul. «Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!» îi ziseră ele, cu totul speriate. «Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi și n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată».„
Tristă viață are omul, care a cunoscut trecerea timpului și a cunoscut, prin urmare aleanul. Experiența în ținutul fără timp îl privează pe Făt Frumos de înțelegerea modului dramatic în care, într-un univers paralel, din care cândva s-a refugiat, timpul a săpat alte făgașe, transformând totul în istorie. Întoarcerea pe tărâmul timpului nu-l duce pe erou către întâlnirea cu cei dragi, ci direct către moarte: „Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele ochilor cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridica capacul chichiței, și un glas slăbănogit îi zise: «Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.» O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se și făcu țărână.„
Înainte de întâlnirea cu moartea, Făt Frumos a primit toate semnele că nu este cale de întoarcere în tărâmul curgerii timpului; chiar și odată ajuns acolo, calul – vehiculul întoarcerii în timp – l-a rugat din nou să facă bine și să lase istoria în voia ei, necercetată și să facă cale întoarsă la soție, pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Dar n-a mai avut puterea să-i dea ascultare, iar calul l-a lăsat în voia sorții.
Putem crede că, la liberul arbitru, Ulise ar fi negat darul nemuririi promis de Calypso? Ne place să credem că Ulise nu și l-a dorit niciodată, că dorința sa cea mai mare a fost reîntoarcerea, împlinirea destinului eroic. Doar că reîntoarcerea nu are în final nimic glorios. Cred că Gheorghi Gospodinov este îndreptățit să-și imagineze un Ulise care, odată întors acasă, nu-și mai găsește rostul, pentru că niciun erou, niciodată nu trăiește o viață cu sens decât acționând, luptând, îndrăznind. Poate că n-ar fi murit ca erou în veșnicia îmbrățișării nimfei din insula Ogygia, dar ar fi fost etern fericit și este de la sine înțeles că n-ar mai fi ajuns să fie măcinat de neputințe la senectute.
NU DE MOARTE MĂ CUTREMUR
„Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,/ Ne-ntreruperea acestei liniști împietrite, reci:/ Să nu mai revin în viață niciodată?… Niciodată?…/ E grozavă vorba asta!… Limbă nemaidezgheţată,/ Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!/ Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.„[2] Versurile poeziei „Din prag”, semnată de Alexandru Vlahuță, pot concura cu incontestabil succes la titlul de cele mai deprimante din lirica noastră și n-aș recomanda cu niciun preț lectura lor la vârsta a treia.
Despre poemele lui Alexandru Vlahuță, Octavian Soviany scria că – în perioada în care calchia lirica lui Eminescu – exprimă nevoia de căldură și de apropiere, reclamă teroarea frigului și a recluziunii într-un spațiu rece și neprimitor; că moartea, care terorizează prin răceală, declanșa registrul meditațiilor pesimiste. Apoi, pe măsură ce descoperea valorile vieții, Vlahuță s-a îndepărtat de abordarea pesimistă a generației sale, pledând pentru o lirică ce se inspira din viață, abandonând cu totul speculațiile filozofice sterile.
Ivit ca o sclipire de geniu, versul său devenit butadă „nu de moarte mă cutremur…” exprimă o stare de spirit care, declarată sau nu, ne locuiește sau cel puțin ne traversează din când în când, nici măcar exclusiv la vârsta a treia. Ajuns aici, urmează să introduc încă un mit în ecuație.
Ghilgameș din epopeea „Sha naqba imuru” – Acela care a zărit prăpastia sau „Shutur eli sharri” – Acela care a învins toți regii, este eroul imberb tipic, nu lipsit de calități, fiu al zeiței Ninsun, preoteasă a zeului-soare Șamaș, și al unui spiriduș sau, dacă vreți, elf. Ghilgameș, cu inconștiența și suficiența specifică tinereții, este primitiv și temător atavic de moarte ca atare, gata de luptă, lăudăros, mânios, care se comportă tiranic cu semenii pe care-i stăpânește.
Acest fiu de zei se întâlnește cu un alt erou, Enkidu, cel plămădit din lut peste care zeița Aruru a suflat „suflare de viață”. Enkidu este crescut alături de fiarele sălbatice și devine om prin experiența erotică cu Shamhat, o femeie care-și vine la templu trupul pentru câștig material. Ghilgameș și Enkidu prima oară când se-ntâlnesc se confruntă violent, o luptă pe care Ghilgameș o câștigă și în urma căreia Enkidu îl recunoaște ca superior sieși. Între cei doi se naște o prietenie mitică și ea, pilduitoare și simbolică peste generații.
Ghilgameș și Enkidu în luptă cu Umbaba. Sursa: Wikimedia Commons
Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu este provocată de zeița Iștar, protectoarea cetății Urukului, dornică să se împărtășească de iubirea eroului Ghilgameș. Refuzată brutal, ea se răzbună provocând moartea perechii Enkidu. Teama de moarte prinde acum contur și consecințele sale distructive îl determină pe Ghilgameș să acționeze îndrăzneț și nechibzuit: să caute soluția pentru învingerea morții pe care să o aducă printre muritori, în primul rând pentru a-l reînvia pe prietenul iubit Enkidu. Cu alte cuvinte, Ghilgameș a plecat în căutarea soluției la perspectiva copleșitoare a veșniciei morții.
Eroul deplânge moartea prietenului iubit și natura plânge odată cu el. Îi organizează lui Enkidu un mare banchet funerar și le aduce ofrande zeităților lumii de jos, apoi pornește înveșmântat în piei de animale să-l găsească pe legendarul Utnapiștim, cel din urmă rege dinaintea potopului, Noe (babilonian) care a domnit la Şuruppak, căruia zeii i-au dăruit nemurirea. După ce ajunge, cu greu la regele mitic Utnapiștim și îi declară scopul, este pus la încercare, dar nu se arată vrednic. Totuși, Utnapiștim, înduplecat de temeritatea eroului, îi destăinuie taina buruienii subacvatice care-i poate oferi nemurirea.
Ghilgameș găsește buruiana, o culege și apoi o pierde păcălit – la fel ca Eva – de șarpe. Nemurirea îi scapă printre degete. Veșnicia morții rămâne corolarul tainei vieții sublunare. Mitul ne-ar putea dezamăgi, dar credința mea este că potrivit ar fi să căutăm mai degrabă să-l înțelegem, să încercăm să pricepem mesajul. De ajutor ar fi să-l citim și pe Blaga, cu al său „Mare Anonim” (eu am făcut-o mediat, ghidat de Marta Petreu[3]):
„Marele Anonim” – însuși cel de la care emană existența Universului, izvorul existenței adică; putem să-i spunem, evident și Dumnezeu, dacă suntem creștini, dar trebuie să fim atenți la nuanțele pe care le aduce gândirea filozofică (nu teologică) a divinității la Blaga – creează lumea permanent și o face discontinuu (așa cum fizica modernă, cuantică a descoperit, că energia și substanța nu au o natură continuă, ci discontinuă) și limitat. De ce limitat? Cum anume limitat?
Limitat, pentru că Marele Anonim are puterea să creeze oricând alți Mari Anonimi, dar nu o face pentru că înțelege că fiecare nou Mare Anonim ar fi centrul existenței unui alt univers; mai mulți, poate chiar o infinitate de alți Mari Anonimi generați, fiecare venind la pachet cu universurile existențiale proprii ar însemna haos în Universul infinit. Ori, Universul are nevoie de echilibru pentru a-și atinge potențialul, așa că Marele Anonim – oricum infinit el însuși, la fel și existența pe care o generează – își autolimitează puterea de a crea conform cu potențialul său major. Prin urmare, actuala existență, actualul Univers este totodată cel mai rău univers dar și cel mai bun univers posibil.
Marele Anonim creează lumea prin emiterea „diferențialelor divine”, care se combină și dau formă universului ca spațiu, materie, timp… Dar – atenție! – sunt diferențialele divine „periferice”, adică cele mai puțin încărcate de esența Marelui Anonim (mai depărtate de esența sa)! Sigur, omul este creat prin combinarea acelor diferențiale divine periferice care sunt totuși cele mai apropiate de esența Marelui Anonim; deci omul nu poate fi o ființă perfectă, el rămâne o ființă de interval din acest motiv. Imperfect cum este, omul are o imensă dorință de a cunoaște, de a experimenta. Obiectul cunoașterii este chiar universul existenței și centrul său, Marele Anonim, în măsura în care omul este conștient de acest centru al existenței.
Aici intervine o a doua mare categorie de limitări impusă de Marele Anonim, prin „cenzura transcendentă”. Omul nu poate fi lăsat să cunoască deplin esența existenței, pe Marele Anonim, pentru că, fiind imperfect, are tendința de a nu se limita: odată ce cunoaște, vrea să experimenteze, asemeni unui ucenic vrăjitor lipsit de discernământ și responsabilitate. Dacă ar putea, omul ar face ceea ce Marele Anonim se limitează să facă, adică ar construi noi universuri, ar aduce haosul! Pentru a menține echilibrul existenței, Marele Anonim acționează limitativ asupra omului, prin cenzura transcendentă, fără ca omul să conștientizeze că este indus în eroare, trimis pe căi greșite tocmai de sursa existenței sale.
BĂTRÂNEȚE HAINE GRELE…
Omul se întâlnește cu veșnicia abia în moarte, pentru că atât timp cât trăiește, o face într-un continuu provizorat: se naște ca să moară, se educă ca să înțeleagă taina vieții și a morții, dar ratează mai mult sau mai puțin eroic să-și atingă idealurile pentru ca, în fine, apropiindu-se de capătul ființării, să se îngrozească de ceea ce nu a reușit să înțeleagă – veșnicia morții, cât timp misterul existenței îi este ascuns de o cenzură cosmică, divină. Ființând eroic sau ca ultimul laș, omului nu-i este menit să cunoască misterul existenței, îi scapă taina morții și doar printr-o minune, printr-o revelație, poate contempla superficial transcendentul.
Eroi ca Ulise, Făt Frumos ori Ghilgameș, au contemplat o parte a tainei, „au ținut în mână” bucata lor de nemurire, dar nu s-au dovedit vrednici de ea, întorcându-se în ordinea temporală căreia îi aparțineau prin naștere. Punct. Blaga știe de ce. Roger Penrose și Stephen W. Hawking, studiind găurile negre (1965 – 1970), au definit conceptul fizic de „cenzură cosmică”: există informație pe care universul însuși sau obiecte din univers o cenzurează. Teoria lor este una științifică după toate rigorile, chiar dacă pare speculativă, și confirmă intuițiile lui Lucian Blaga, crede Marta Petreu[4].
Clinici pentru vârsta a treia în Norvegia. Sursa: Wikipedia
Toate acestea mă fac să înțeleg că pășesc în amurgul vieții mele, din care cred mai am ceva cale de străbătut (nici nu contează exact cât), fără să am cea mai mică posibilitate de a evada în vreun fel din raza de atracție a veșniciei morții. Sunt și eu destinat să închei un provizorat agitat în favoarea unei veșnicii a stabilității. Poate că lucrurile nu stau atât de cumplit cum sună, pentru că, părăsind intervalul, depășind limita transcendentă impusă de „Marele Anonim”, mă calific brusc să am acces la taina existenței. Și ce văd acum ca prin oglindă, în ghicitură, atunci voi vedea față către față; ce acum cunosc în parte, atunci voi putea cunoaște pe deplin[5]. De ce m-aș teme?
Presupunând că nu am de ce mă mai teme, tot ar mai rămâne ceva de făcut, pentru care, spune Apostolul Pavel, este nevoie de credință, nădejde și dragoste, ca acel ceva să fie dus la îndeplinire. Unele dintre cele de făcut invocă capacitățile mele, altele pe cele ale celor aflați în jurul meu. Sfârșitul vieții și trecerea limitei transcendente, ca orice depășire de prag, implică înțelepciune și smerenie, pentru că, asemeni eroilor pe care i-am evocat, sunt încercări pe care, după putere, trebuie să le confrunt și dacă se poate să le și depășesc – ori măcar să fiu demn în încercarea mea.
Fiind demn, îi pot determina pe cei din jurul meu să mă ajute atunci când dau greș, așa cum Utnapiștim l-a ajutat pe Ghilgameș, chiar dacă știa bine că eroul nu va putea obține cu de-a sila ceea ce nu-i este menit. Moment în care intervine înțelepciunea de a înțelege ce-ți este dat și ce nu, pentru a nu cere de la cei din jur ceea ce nu ți se poate oferi, indiferent din ce motiv. De a nu cere, imperativ și egoist, un loc într-una din clinicile doar aparent paradisiace evocate de Gheorghi Gospodinov, pierzând astfel ocazia de a metaboliza complet hrana de interval ce ne este dată.
Toate acestea la un loc vor alcătui împreună, cândva, o odisee a noastră personală, povestea încercării de a căuta în locul potrivit prilejul unei revelații asupra misterul existenței, mai degrabă decât tinerea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Cum, pe măsura înaintării în vârstă, energia ne slăbește, partea eroică se cere consumată în tinerețe, rămânând ca pentru vârsta a treia să păstrăm reflexul de a ne lăsa conduși de înțelepciune și răbdare. Ar trebui să ne bucurăm și că, spre deosebire de eroii la care m-am referit, nu am ținut în mână nicio clipă fructul nemuririi, așa că nimic (niciun resentiment) nu ne poate sminti de la întâlnirea cu veșnicia și promisiunile ei. Care promisiuni? Nu știu, dar cu siguranță vom vedea, nu-i așa?
[1] https://allpoetry.com/No-man-is-an-island
[2] https://poetii-nostri.ro/alexandru-vlahuta-din-prag-poezie-id-32666/
[3] „Filosofia lui Blaga”, Ed. Polirom, 2024
[4] Ibidem
[5] Epistola întâia către Corinteni a Apostolului Pavel, XIII:12
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Tragedia( dar și fericirea) Omului este generată de două momente implacabile:
– Omul se naște și moare.
– Societatea omenească nu este tărâmul Fericirii.
Existența umană este controlată de șarlatani ( stat, biserica, media, arte, etc).
Tot ce ne rămâne sunt poveștile….despre viață, moarte, fericire….
Este minunat că putem scrie, respectiv citi gânduri așternute cu atâta sinceritate și care „brodează” din marile povești ale lumii (ale lui Odiseu, Ghilgameș, sau Făt-Frumos al nostru), solilocvii despre lucrurile cu adevărat importante din viața noastră: eroism, viață, moarte, iubire, disperare în fața despărțirii de ființe dragi, împăcare cu o lume căreia savanții nu vor izbuti niciodată să-i afle toate misterele. Vă mulțumesc, domnule Cristian Felea!
All life is a mystery
All things come to he who waits
All things just a twist of fate
It’s just a state of mind
All your time is not your own
It’s real hard to find out why
It’s real hard to say goodbye
To move on down the line
Felicitări, foarte frumos articolul
Nu stiu ce sa spun.Dar mi-a placut.
It’s hard to stay mad when there’s so much beauty in the world. Sometimes I feel like I’m seeing it all at once, and it’s too much, my heart fills up like a balloon that’s about to burst. And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can’t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life. You have no idea what I’m talking about, I’m sure. But don’t worry, you will someday. Lester Burnham
Un articol interesant, dar se poate discuta despre el la infinit. Ma rog, despre temele ridicate de el.
Nu cad in aceasta capcana, pentru ca fiecare are propriile lui idei despre fenomen. Si cei cu talent literar (spre deosebire de subsemnatul) isi vor adjudeca disputa. Desi sursele sunt limitate si cunoscute mai de toti intelectualii. Si forma este una, fondul alta……
Exista un alt amanunt asupra caruia am atras mereu atentia si pe care vreau sa-l subliniez:
Enkidu este umanizat de o prostituata!
De aici mai mult econcluzii:
1. prostituatele sunt necesare in societate -intimplator, nici catolicismul, nici ortodoxia nu le-a hulit si nu au cerut disparitia fenomenului (nu mai vorbesc de religiile orientale); doar cativa protestanti si revolta lui Savonarola au vrut sa elimine acest fenomen-;
2. disparitia prostituatelor nu aduce curatenia morala a societatii, ci dimpotriva, transforma toate femeile in prostituate -sub alte forme-; societatea nu se curata, ci devine si mai imorala;
3. regimurile care au vrut sa elimine prostitutia sunt regimuri extremiste, totalitare, care vor sa santajeze hormonal membrii societatii.
Desigur, nu ne putem opri la preistorie, antichitate sau Evul Mediu. Societatea a evoluat. Acum bordelurile clasice (pentru barbati) sunt depasite. E nevoie SI de bordeluri pentru femei, gay si cupluri.
Dar retineti ca este nevoie la nivel social, de asa ceva.
Pina nu se va constientiza acest lucru, nimic nu va merge normal, in societate. Si in viata fiecarui cetatean (femeie, barbat, LGBTQ+ etc.)
In rest, sa dea Dumnezeu sa citim numai de bine!
(Fain artticol.)
@mongolul, femeile „cresc” bărbații. Mama, soția, prostituata. Toate au timpul și rolul lor.
aveti o viziune depasita; azi, femeile emancipate, active… sunt crescute de barbati:
„tatii, sotii, amantii”…..(Sic!)
@mongolul, touche!
As adaugă poate: bărbații puternici cresc femei puternici, bărbații slabi cresc …”mame” nesigure.
Problema e ca femeile puternice cresc barbati efeminati! sau chiar gay.
Desigur, e bine si asa, suntem in Europa, dar………
o poveste populara japoneza care apare mentionata pentru prima data prin secolul 8.
https://en.wikipedia.org/wiki/Urashima_Tar%C5%8D
„When he goes home, everything has changed. His home is gone, his mother has vanished, and the people he knew are nowhere to be seen. He asks if anybody knows a man called Urashima Tarō. They answer that they had heard someone of that name had vanished at sea long ago. He discovers that 300 years have passed since the day he left for the bottom of the sea. Struck by grief, he absent-mindedly opens the box the princess had given him, from which bursts forth a cloud of white smoke. He is suddenly aged, his beard long and white, and his back bent. From the sea comes the sad, sweet voice of the princess: „I told you not to open that box. In it was your old age …”.
Motto-ul prefigureaza o argumentare a ideii de comuniune/comunitate (grozave versuri ale lui John Dunne, cumva o materializare a „spiritului colectiv” al lui Jung) care a fost sistematic discreditata in Romania din 1945, insa dupa o introducere eclesiastica gen „desertaciunea desertaciunilor, totul e o desertaciune…” exemplele din text ilustreaza individualismul, exceptionalul, eroul in antiteza cu natura si lumea – aparent o contradictie daca nu includem in discutie si exemplele oferite de cea mai citita carte din toate timpurile – Samson, David, si mai ales Isus.
(Ghilgames/Enkidu are similaritati cu Jacob/Essau; iar calatoria magica a lui Ulise poate fi comparata cu cea a lui Jonah in corpul balenei – sunt mai multe exemple la Joseph Campbell si Mircea Eliade)
Frumos și tragic!
Un experiment inedit a fost făcut de un psiholog american la un azil de bătrâni: a creat câteva camere cu postere și ziare din tinerețile lor, și i-a pus să locuiască acolo pentru câteva săptămâni. Efectul a fost uluitor: aceștia au devenit mai activi, au început din nou să joace baseball, să fie activi, de parcă au reîntinerit…
De murit murim cu toții
Or să moară și nepoții
Dar nu e fa fel cum treci
Pe tărâmurile reci
Poți să mori cum ai dormi
Sau în chinuri mii și mii
Scriu o carte despre cancer și am făcut introducerea de mai sus ca să vă atrag atenția!
Cum în aceeași proporție în care femeile mor de cancer la sân, bărbații mor de cancerul la prostată!
Cancerul apare ca o adaptare a mitocondriilor (a „bacteriilor stravechi” ce fac parte din celulele noastre). Ele, dacă primesc oxigenul de care au nevoie în mod intermitent, se vor folosi de zahăr și prin fermentație își vor asigura energia și supraviețuirea. Celula devine cancer!
Lucrurile sunt complexe, dar pe scurt vă spun că intermitența oxigenului (în cazurile menționate mai sus) e dată de purtatul sutienului la femei și de șezutul prea mult pe f_und la bărbați.
Dragi bărbați!… La plimbare cu voi!!
P.S.
Pisicile în casă pot afecta canceros prostata (paraziți) și plămânii (păr).
Dacă cei din vechime le țineau doar afară și le considerau ca fiind animalul de companie al vrăjitoarelor, azi sunt pretutindeni!
Cei din vechime stiau aceste lucruri pentru ca le vazusera la RMN si CT. Acesta este motivul pentru care traiau foarte mult.
Early ideas are not usually true ideas. Undeveloped intellect, be it that of an individual or that of the race, forms conclusions which require to be revised and re-revised, before they reach a tolerable correspondence with realities.
— Herbert Spencer
Dacă moartea provocată de răni suferite prin accidentare era privită ca o moarte naturală, moartea provocată de anumite boli a fost văzută ca având cauze supranaturale.
Când nu exista altă explicație, boala era văzută ca fiind pedeapsa pentru păcatele noastre și originea ei era privită ca demonică.
Cei din vechime nu aveau RMN sau CT dar puteau să facă observații și descriau adesea pisicile ca fiind demoni sau diavoli.
Pisicile și-au făcut apariția și în mitologia greacă, Hecate (zeița magiei și a vrăjitoriei), era descrisă ca având animal de companie și „familiar” (demon) o pisică.
Acum avem și dovezile științifice că cei din vechime aveau dreptate când ziceau că pisicile sunt demoni și diavoli aducători de moarte!
Parazitul „Toxoplasma gondii” o găsește pe pisică ca fiind gazda perfectă (acolo se poate reproduce). Apoi, prin fecale (și nu numai) ajunge în oameni. Preferă celulele din inimă, plămâni, noduli limfatici, creier (unlike most pathogens, Toxoplasma can cross the blood-brain barrier and invade brain cells.)
„T. gondii can invade every type of nucleated cell in the body, but preferred target organs are the lymph nodes, brain, heart and lungs. ”
Current estimates of human infection …can exceed 40% (e.g. parts of continental Europe and South America).
Prostata:
“The common parasite Toxoplasma gondii induces prostatic inflammation and microglandular hyperplasia in a mouse model.”
Prostată mărită (toxoplasma sau sau alți agenți morbizi)+șezut pe fun_d+alimentație = cancer.
Riscul unei femei care are animal de companie pisică sau pasăre să moară de cancer la plămâni este dublu față de una care nu are:
“owning a pet (any) was associated with a doubled mortality rate among women for lung cancer … over non-owners.
This association was largely attributed to having a cat or a bird.”
P.S. Oamenii azi trăiesc mai mult fiindcă au antibiotice la dispoziție (prin intermediari). Fără ele am fi la fel de vulnerabili ca cei din vechime…Poate chiar mai vulnerabili fiindcă am uitat tratamentele pe care le foloseau ei!
„Nu, firele de păr nu pot ajunge altundeva decât în stomac. În cultura populară există multe poveşti de persoane care au fost la un pas de moarte din cauza unui fir de păr care le-a ajuns în plămâni, ficat sau creier. Şi ceva adevăr există în spatele acestor poveşti. Doar că este vorba despre un parazit care îşi face drum spre aceste organe şi care poate fi luat de pe blana animalelor nedeparazitate, şi nu despre firul de păr efectiv.
Totuşi, atât timp cât animalul este deparazitat conform schemei recomandate de veterinar, şansele apariţiei chistului hidatic sunt inexistente. Mai mult, pisicile nici măcar nu pot transmite boala oamenilor, ci doar şoarecilor.”
Spre știința dvs., pisicile „în casă” sunt deobicei deparazitate! Un om care ține o pisică în casă ar face orice pentru ea, inclusiv deparazitare.
„Toxoplasmoza este o infectie determinata de Toxoplasma Gondii. La majoritatea oamenilor, infectia produce simptome usoare, asemanatoare gripei sau niciun simptom. Rezervorul infectiei este reprezentat de pisica si de numeroase alte animale, care se pot infecta si ale caror produse pot constitui surse de infectie pt om.
Transmiterea infectiei la om se face prin consumul de carne insuficient preparata termic si prin contactul cu excrementele de pisica.
De retinut este ca boala nu se transmite, nici prin atingerea unei pisici, nici prin muscatura sau zgarietura. In plus, pisicile care locuiesc in interior, care nu vaneaza si nu consuma carne cruda, nu sunt predispuse la infectia cu Toxoplasma gondii.”
Altfel ar fi plin de oameni morți peste tot, la câte pisici vagaboande există….
Can cat hairs end up in the lung?
ChatGPT said:
ChatGPT
Yes, cat hairs can end up in your respiratory system, but it is relatively rare for them to reach the lungs. Here’s a breakdown of how it might happen and the associated risks:
1. Inhalation of Cat Hairs
Airborne Particles: Cat hairs, especially very fine ones or dander (tiny flakes of skin), can become airborne when a cat sheds or when you pet them. Inhaling these particles can cause them to enter your respiratory system.
Respiratory Pathway: When you breathe in, most particles are trapped by the mucous membranes in your nose and throat. However, finer hairs and dander can sometimes bypass these defenses and travel deeper into the airways.
„… Cu toate acestea, firele de păr mai fine și mătreața pot ocoli uneori aceste apărări și pot călători mai adânc în căile respiratorii.”
––––––––––––
„atât timp cât animalul este deparazitat conform schemei recomandate de veterinar, şansele apariţiei chistului hidatic sunt inexistente. Mai mult, pisicile nici măcar nu pot transmite boala oamenilor, ci doar şoarecilor.”
Chiar și schemele de tratament împotriva parazițileor recomandate oamenilor nu funt infailibile și sunt controversate. În Japonia (pentru Toxocara) se recomandă o lună de albendazol (ca să distrugă și ouăle care sunt protejate de membrană) pe când în Europa se recomandă eronat un tratament mult mai scurt.
La Toxocara se spune că omul nu este gazdă și nu e adevărat. Și în om pot să trăiască paraziți care să producă ouă. Știu asta cu siguranță fiindcă am gasit ouă de Toxocara în fecalele mele si ale fiului meu. De aici interesul și vehemența mea.
„Can a human host Toxocara parasites and find their eggs in the human feeces?
ChatGPT said:
ChatGPT
No, humans cannot pass Toxocara eggs in their feces because humans are considered an accidental or dead-end host for this parasite”
Am fost cu lamela de microscop la veterinar și a confirmat că e toxocara. Nici o analiză de laborator nu a identificat parazitul…
Așa că am îndoieli asupra afirmației:
„Mai mult, pisicile nici măcar nu pot transmite boala oamenilor, ci doar şoarecilor.”
„nu pot transmite” sau „nu prea transmit”?
Nici cancerul nu (prea) se transmite…
Ati scris f frumos! Numai bine!
Ați scris frumos, mulțumesc!
M-am gândit la vechile povesti cu bătrânii care plecau din comunitate, în pădure, în peșteri, sau pe malul marii, să moară singuri. Cu demnitate.
Despre demnitatea morții se vorbește puțin.
Avem un sadism legat de agățare cu orice preț.
Mi-am dorit sa fiu cenușă aruncata pe munte, dar ortodoxia nu permite (e nedrept să îți supui familia la „războiul” cutumelor). Acum nu îmi doresc decât demnitate, un „do not resuscitate” mare, tatuat pe piept. Când va fi timpul, desigur.
Cred că după 70-80+, cea mai frumoasă urare între prieteni ar fi „trecere ușoară”.
Multe teme atinse și de discutat în articolul dumneavoastră. Putem trai în bula, negând. Dar când este timpul, ni se face dor cumplit, și …îmbătrânim brusc. Realitatea ne lovește, barba alba crește și „bătrânica” ce ne așteaptă își face, inevitabil, datoria.
Ar trebui sa îndrăznim mai mult și mai des, astfel de articole, mulțumesc!
Care promisiuni? Nu știu, dar cu siguranță nu le vom putea împărtăşi.
Absolut fabulos.
Nu-mi rămâne decât să mă înclin și să vă mulțumesc.
Un septuagenar