marți, octombrie 19, 2021

Pastila de muzică

Într-un articolaș de tinerețe, dedicat plictiselii, maestrul tuturor filosofilor români încă-n viață observa că cine habar n-are despre cele sfinte îi jignește pe îngeri zicând că se plictisesc. (Nu chiar așa zicea maestrul, însă o trag și eu înspre alte turte. [Dar vai, enervanți mai pot fi unii cititori! De nu le dai un citat și-o sursă exacte… Ei bine, voilà: „Cînd necredincioșii vor să calomnieze pe îngeri, nu găsesc nimic mai ofensator de spus decît că se plictisesc” – C. Noica, Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, 1992, p. 102. Ei bine nr. 2: dacă tot ajunserăm acolo, hai că mai trag o frază tare de-a maestrului: „Și dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sînteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură – veți întîlni cîndva filosofia”; idem: 164-65.])

Orișicât, dacă cu filosofarea chiar o termini în veci pururea după ce dai colțul, căci chiar nimic dintr-ale tuturor/oricăror religii nu zice c-ar mai fi cazul de-așa ceva în vreunul din ceruri, singura treabă subțire rămâne muzica.

Totuși-totuși – grăiește vulgul –, ce poate fi mai plicticos decât să cânți și să cânți și să tot cânți (și nimic altceva) ad aeternum

Este comun superficialilor să vorbească despre meseria celor pe care nu-i cunosc, ca și despre profesiile de care n-au habar, ca și cum ar fi, sau doar li s-ar părea lor, plicticoase, ca și cum cu totul altceva ar fi mult mai onorabil. Cine n-a cântat niciodată crede că-i plicticos să (tot) cânți – vezi celebrele exerciții numite generic, pentru instrumentiști „game”, pentru guriști „vocalize”. Iar cine-a cântat un pic (și i s-a înfundat) e convins că nici n-ar fi putut cânta mult și bine, darmite tot timpul.

Opinia „plictiselii” provine întâi de toate din necunoașterea faptului că numai limitele mădularelor atât de intime și delicate ale muzicirii aduc oboseala și nevoia de a tăcea, pauzá, trage sufletul, termina (muzicarea). Când cântă, dacă nu e obsedat de tehnica și calitatea glasului, vocalistul cântă cu plăcere. Chiar și cântatul neartistic, fals și afon, mormăitul și urletul, toate generează secreții de endorfine, de adrenaline, de euforie, entuziasm, expandare, libido, extăzel, fericire. Fără îndoială, pe lumea cealaltă, decorporalizați, cine cântă (îngeri sau oameni) n-au nici problema oboselii, nici a desăvârșirii corzilor vocale (și a altor mecanici/concatenări neurofiziologice), așa că plăcerea de-a cânta e chiar formă de autoerotism fără margini.

Uitați-vă, deja în lumea asta, cu câtă exaltare (psihică, nu doar neuro-motrice și transpirațională) răpăie și mitraliază bateristul poliritmic. Bate și bate și iar bate, tot bate! Bătaie ruptă din niciun rai, însă a cărei rupere atot-tunătoare chiar îl suie pe dânsul (ca și pe-ascultători, mă rog, doar pe unii, deloc puțini) spre varii raiuri sau măcar electrizări variate. Un suflător în tubă (dar nu numai el, majoritatea celor ce cântă-n fanfare) e fără îndoială un bubuitor fălos, triumfalist, euforic. Un ludic marcat de ceea ce psihanaliștii numesc fixație anală, juissând la bombele de joasă frecvență hertziană și de mare intensitate decibelică, totodată în ritmurile pompos sacadate – în grav și constant sus-jos, sus-jos de cvintă perfect banală, dar de impedanță răzbătând kilometric. Între muștiucul crâncen al alamei și sfincterul strâns al buzelor se naște constant un mic ego grosier, sadic, ghidușind ca un mărunt însă pervers demon.

Cu totul alta e natura glissandourilor la trombon față de cele produse pe corzi de vioară sau cello. Primele, rafinând maximal fineți de bizon, elefant, vacă, măgar, sinecdoce pentru purcei cu scufițe roz (și aripi, desigur), ultimele, filigramând super-eleganțe de păsări și păsăruici. Dar atât momentele în care (muzicanți) le producem, cât și în momentele în care (melomani) le-auzim, simplu zis: plac. (Dumnezeule, nu vedeți că absolut orice onomatopee produsă/auzită – plac! plac! – face plăcere?)

Contrabasistul… la fel. Provine (psihanalitic) tot din jocul instrumentului său asociabil sonor catacombelor sau canalelor de viscere inferioare/joase. Doar că, fiind un violist exmatriculat sau un cellist ratat, uneori se răzbună. Atunci când iese din fundul/fosa orchestrelor și din subordonata (jos-nică) funcție de acompaniator de fundal, el se străduie și de poate chiar ajunge să melodizeze în flagiolete care imită bine viola, altista, pasărea. Complexat, compensează tocmai de rușine și supracompensează cu feminină trufie, cum deseori încearcă și reușește și braciul.

Revenind însă la îngeri, ca și la oamenii care poate c-avea-vor parte de primirea-n sân de Avraam, unii urmând a fi repartizați în cetele corurilor sau orchestrelor paradisiace, e sigur că vor produce muzici dincolo de orice concept, educație și profesionalism pământean, material, biologic. „Dincolo” nu negreșit în sensul esteticilor noastre actuale și nicidecum în comparație cu tehnicile, experiențele și expertizele de care știm antum. Ajunge să știm/vedem/auzim cât de biologice, cât de senzorial-senzuale sunt instrumentele, vocile și stilurile muzicilor pe care le producem și de care ne bucurăm „pe lumea asta”, ca să încercăm (fie și nereușind) să ne imaginăm că fără toate elementele sau dimensiunile (bio-psiho-senzoriale) actuale, „muzica paradisiacă” este, poate fi, fi-va… cu totul altceva. Ceva trans-… Încă neconceptualizat/neconceptualizabil.

Oricum, următorul mare geniu al psihologiei umaniste va veni să elibereze prospera civilizație viitoare teoretizând despre angstul anticipării plictiselii. Iar următorul mare Profet sau Mesia va trebui să aducă oamenilor credința/certitudinea că postum nu se vor plictisi.

Pân-atunci, cred, bine e ca cine nu poate face filosofie să-nvețe măcar nițică muzică/muzicire, muzicătură/muzicare.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Un prieten, muzician, povestea cit de frumoasa e meseria lui si facea comparatie cu unu, pe care-l vedea pe geam, si care statea toata ziua pe scaun in fata unui computer. Facea, evident aluzie la mine.
    Fi-miu a lucrat citva timp ca practicant in firma in care lucram si povestea ca nu si-ar imagina sa stea toata ziua pe scaun in fata unui computer. Mai bine ar fi sofer de TIR.

    Astept sa se nasca scriitorul, filozoful care sa descrie trairile, emotiile, implinirile, suferintele etc. de care ai parte in fata unui ecran stind pe scaun. De fapt si scritorii tot in fata ecranului stau si chiar si filozofii.

  2. ..mă tem că muzica rămâne o plăcere pământeană, ca și celelalte..

    Pentru că „trăim” de fapt senzații (vizuale, auditive, olfactive ..etc). Fiecare dintre acestea având rezervată zona specifică din creieraș, unde semnalele recepționate, pe cale neuronală, de la organele de simț sunt decodificate și transformate-n senzații (unele dintre ele, minunate..).

    Interesant e că urechile transmit semnale auditive non-stop, doar că-n timpul somnului ele sunt ignorate de creier. Unii au însă „urechi de tablă” chiar și treji.. Este vorba de un deficit al secreției de dopamină în zona de recompense din creier și de aici lipsa de emoție.. E vorba de rolul hormonilor fericirii. Ce-ar fi viața-n absența lor (aici pe pământ, sau dincolo..) ?

    Altfel, cred că plictiseala vine din monotonie, iar Cel de Sus (genial în facerea lumii) n-o fi dat rasol chiar cu Paradisul.. O zi fericită, vă urez !

    • Fac parte din cei cu urechi de tabla, in copilarie am.suferit ca nu eram primit la cor, desi cintam tare si stiam textul
      Dar, muzica ma emotioneaza profund, pt mine a fost o catastrofa ca in vreme de covid nu am putut merge la opera, la concerte de muzica clasica, la recitaluri. Pt ca, cum spunea Celibidache, muzica inregistrata e muzica ee conserva, nu se poate compara cu muzica vie.

      • ..important e că vă emoționează.. Eu am ceva ureche, dar tentativele mele din copilărie sau adolescență de-a învăța la chitară sau la clape, au eșuat lamentabil. Și când te gândești că tipi precum Ian Anderson sau Toto Cutugno cântă la 7-8 sau 9 instrumente, plus vocea.. Îi invidiez și îi admir pe oamenii ăștia. https://www.youtube.com/watch?v=2u0XXpVGUwk&t=1s

        Pentru mine muzica e o parte a sufletului și un fel de agendă în care evenimente petrecute în timp se leagă de o anumită piesă. Și deși memoria îmi mai joacă uneori feste, când vine vorba de agenda aia nu dau greș.

        Cât despre conserve, genială zicerea maestrului. Îmi amintesc însă cu ce poftă devoram în armată, cot la cot, niște pateuri cvasi-expirate..
        Din motive obiective n-am mai călcat demultișor nici pe la operă, nici pe la ateneu, să simt vibrația aia vie a violoncelului..

  3. A vorbi despre muzica raiului este ceva foarte riscant: până acum, nimeni nu s-a întors printre pământeni să depună mărturie și, foarte probabil, nimeni nu o va face. Însă dincolo de asta, rămân impresiile autorului despre contribuția diverselor instrumente muzicale la recepția mesajului muzical, pe care le apreciez dar cu care nu sunt de acord: având în vedere diversitatea atât de mare a personalității umane, este loc cu soare pentru fiecare om și înclinațiile lui către anumite instrumente muzicale. Unii, mai glumeți, spun că nu omul alege instrumentul muzical ci pe dos, instrumentul alege pe cel cu care vrea el să lucreze. Bănuiesc că autorul are oarece experiență cu lumea muzicală, nu doar la nivelul de meloman, ceea ce este un lucru remarcabil. Dintre toate artele, muzica este cea mai aproape de rațiune având în vedere că necesită înțelegerea și aprofundarea nu numai a meșteșugului ci și a teoriei muzicale (pentru cei mai subtili).

    Apoi, mai rămâne problema cu afonii, cei care din proiect sunt lipsiți de organul necesar accesului pe tărâmul muzicii, dar așa-i viața, nedreaptă. Ei cum se raportează la muzica raiului?

    • Stimate domn: atât după text, cât și după poză, sunteți suficient de matur ca să nu fiu eu primul care vă spune și confirmă: viața nu-i DELOC nedreaptă! Așa ne pare doar fiindcă nu-i după calapodul neștiințelor, așteptărilor/pretențiilor și prejudecăților noastre. Și mai exact: pare nedreaptă în contingent momentan, dar în Absolut (ontologic vorbind), ba!

      Și mai e și destul de cinstită, unora dând-le „pe (de-)o parte”, altora „pe (de-)alta”.

      Cât despre afoni… nici aici nu există absolut nicio „problemă”. Afonii înșiși chiar n-au nicio problemă, ci numai noi ceilalți, dăruiții, deștepții. Și mai aparține problema doar fițoșilor „cu școală”, care – conform principiului de a fi deranjați mai mult de paiul vecin decât de propria grindă – ar vrea ca orice formă de minoritate, particularism ori fragilitate să tacă din gură. Păi domnia voastră n-ați mai intrat în ultimele două decenii în nicio biserică urbană, cu (și de) fițe? Nu i-ați văzut pe toți bătrânii cantori, foști dieci sau simple „ajutoare de strană” murmurând mai mult sau mai puțin mut, inhibați/intimidați de găștile de seminariști și profi care, în sutăni „corale” ori cu impecabile costume negre, cântă în strane ca după partiturile cele mai de ultimă oră (proto)psaltă? N-ați observat cu câtă vervă vocalizează orientalist, á la greque, de parcă-s mai mari, mai faini și mai importanți decât orice liturghie? N-ați remarcat ocheadele lor înspre vulg, în care se poate citi clar jubilația fudulă de a fi fost școliți după canoanele cele mai pre-macarice, pre-antonpannești, kukuzeliene, atonite, „pur bizantine”? Nu observați că doar aplauzele și uralele de operetă le mai lipsesc pentru a confirma supra-/extra-/mirabolanta lor excelență vocală și partiturală, autenticitatea lor divin bizantino-protomedievală? În vreme ce, stând în picioare, îngenuncheați ori ghemuiți către pardoseală, printre adulții sau babele din urmă, din pronaos, din afara lăcașului, mai poți auzi ici-colo câte-un glas sau murmur stins, foarte timid, care îngână și el, cum poate, fie toată liturghia preoțească, fie doar răspunsurile corurilor de strană. Aici e „zona” afonilor propriuziși, mai mulți ori mai puțini, însă „obligatoriu” prezenți, sinceri, smeriți și de inocență supremă.

      Ale cărui voci credeți că le aude și le apreciază cel mai mult Pantocratorul din cupola înspre care toate vocile dintr-o biserică converg, care se concentrează și i se adresează acestuia la modul fizic, obiectiv, ingineresc, acustic, neintenționat și necunoscut percepției comun-omenești? Ale micilor filistini de profesie, care cântă exact „ca la carte” și amuțesc toate glasurile false, afone, distonante, heterofonice, agramate, proprii mulțimii? Adică glasurile școlite, alfabetizate până la uitarea de sens religios și concentrarea doar pe tehnica reproducerii de sunete și intervale „autentice”, corecte, de manuscris cât mai vechi? Sau chiar glasurile mulțimii deloc omogene, neuniforme, aparținând celor care cântă cum pot, dar numai din inimă și cu sufletul golit de ifose? Personal, cred cu convingere că aceștia din urmă constituie varianta cea mai religios-onorabilă, suprem meritorie. Deasemenea fiind aproape sigur că dacă există „cu adevărat” dreptate, viață postumă, rai și coruri prin ceruri spirituale, atunci mai degrabă vor fi ele compuse nu din doctori în muzică bizantină și grupuri corale care trăiesc din turnee, concerte și diplome internaționale, ci din (ex-)afoni și făpturi cu voci (ex-)false, care au „știut” să cânte numai din inimă și numai pentru Dumnezeu, niciodată pentru a impresiona lumea, nicidecum pentru a performa ideologia rezurecției de vocalități antice și a reproducerii de partituri autentico-medievale.

      Despre toate acesta însă, cu multe detalii și analize, vedeți mai bine viitoarea mea carte: „Oameni, credințe, muzici, idei”. Care va apărea poate la anul, peste zece ani, postum, ori poate niciodată.

    • Acolo unde „nu se poate”, ar merita să se încerce (până se poate). Căci „miștoul” e doar forma (mai degrabă vorba) vulgară pentru „ironie”; aceasta din urmă fiind adeseori singurul instrument care îi mai poate feri pe unii de înzidirea/înțepenirea/betonarea definitivă în non-devenire, în anti-dinamism. Zic ironie, dar as sublinia mai ales auto-ironia, singura formă eficientă, astăzi, în a obține smerenia. (Pe care, vede-se, nimeni nu o mai consideră o virtute, absolut toată cultura și civilizația nepopească îndârjindu-ne/programându-ne întru supremul păcat al mândriei, fuduliei, luării excesive în serios.)

  4. Muzica este in mare parte o achiziție culturală niste combinatii de sunete sunt percepute ca armonioase pentru ca învățăm încet ce este frumosul. Este ca si gustul pentru bere, whisky, rom sau alte băuturi pe care la început nu le găsim rostul. In timp învățăm să le apreciem și chiar să ne placa, deși nu cred ca exista bere care sa produca senzatii asemănătoare cu cele furnizate de muzică bună.
    Cand fiul meu avea vreo 5 ani l-am dus la un spectacol de operă și a fost un eșec, la observa unei soprana s-a speriat și a trebuit să părăsim sala in rusine.
    Cei mai multi oameni rămân captivi culturii in care au fost educați. Oricat am incercat sa prind armonia din opera chinezească n-am gasit nimic care să mi-o faca plăcută. Pur si simplu vine din alt univers.

  5. Cred ca unii dintre noi cind spunem muzica ne gîndim de fapt la muzica clasica, daca se poate din cea mai ,,grea” sau la performanta, virtuozitate, la profesionisti ,,grei”. Ascultatorii de muzica sint chiar omisi din sfera muzicii, in cel mai bun caz tolerati undeva pe cea mai de jos treapta.
    Fie si asa. Tebuie dat Cezarului ce i se cuvine. Lumea e plina de muzicieni, unii foarte tineri, sau chiar care nu profeseaza, a caror performanta e incredibila, divina. Este clar pentru mine ca undeva la virful muzicii se afla oameni cu har divin, oameni care ,,prind” unde din univers.

    Dar muzica trebuie sa fie ceva mai mult decit asta, ceva inafara oricarei ierarhii. Desi in primul rind fiecare dintre noi decide (pentru el) ce e muzica, alegînd din paleta a tot ce se poate imagina despre ea.

    Revenind, intrucit muzica, la fel ca orice arta, se adreseaza afectului, iar afectul exista in noi inca din faza de embrion, de muzica se poate bucura oricine. O parte va ajunge la nivele mai sofisticate ale muzicii, o alta parte vor refuza muzica pur si simplu, oricit de simpla ar fi ea. Un individ absolut lipsit de talent muzical poate totusi fi un excelent meloman.

    Aici o conferinta care abordeaza si ea un punct de vedere interesant
    https://www.youtube.com/watch?v=r9LCwI5iErE&t=26s

  6. eheeii, creierele umane desi au dimensiuni asemanatoare , neuronii si sinapsele neuronale au comportamente individualizate. depind ele de mediu, experienta traita si mostenita, efortul de a imblinzi si cizela salbaticiunea ? cu siguranta ! una i batutul tobei pentru a marca bucuria vinatului pus la protap si alta i valsul vienez din saloanele pline de conti si contese cu peruca. ca sa ajungi la performante intr un domeniu (oricare) trebuiesc parcurse niste etape. oricit de matematician ar fi fost Pitagora, impaiat si inviat astazi ar fi bulversat ! asa i si n muzica (banuiesc)

  7. Un baterist, Charlie Watts de exceptie care n-a „mitraliat” nimic insa a facut parte din cea mai mare formatie rock a lumii, Rolling Stones, s-a dus, odihneasca se in pace !!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.