Pe drumurile Aradului, de la Săvârșin la Șiria

„Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murășului, e mănăstirea minoriților, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfârșit al Țării Ungurești. Mara le trece însă toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume. Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrămează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.” – Ioan Slavici – „Mara”

Am petrecut la sfârșit de august o săptămână în Arad, dintr-o vacanță pe care am început-o de Adormirea Maicii Domnului la Mangalia, câteva zile și am încheiat-o, cum facem adesea, pe Valea Jiului, unde am întâlnit – în sfârșit! – ploaie și răcoare. De ce o vacanță în Arad? Sunt mai multe motive, cel mai important ține de o promisiune pe care am făcut-o unui prieten drag nouă și am decis că a venit momentul să o onorăm. Ca de obicei, lucrurile trebuie să se lege, să se împletească într-un anumit fel, ideea să se nască, să înceapă să rodească și să ducă la o hotărâre, fie ea și de a răspunde unei invitații.

În iulie, aflându-ne tot în Valea Jiului – eu cu o tendinită la genunchi grozav de neplăcută, despre care mi-am închipuit că va trece în câteva zile, dar s-a ținut scai de mine mai bine de o lună, într-atât încât am fost nevoit să folosesc un baston cu care să mă ajut -, am programat o zi de Săvârșin, pentru vizitarea domeniului regal. Între lunile mai și octombrie, domeniul regal Săvârșin poate fi vizitat în zilele de weekend, cu condiția să te programezi (să-ți anunți intenția), apoi să prinzi una din acele ore în care grupurile formate sunt preluate de ghizi pentru turul Satului Regal și al grădinilor de pe domeniu deschise publicului.

Am ajuns acolo înainte de prânz, venind pe autostradă dinspre Sibiu, pentru ca la Ilia aplicația să ne ceară să ieșim către DN7, drumul național de la Deva către Arad. Săvârșinul este nu foarte departe de punctul în care se unesc hotarele județelor Arad, Hunedoara și Timiș, în partea dreaptă a Mureșului. Geografic, este situat la limita dintre Banat și Țara Crișurilor, la nord de apa Mureșului și la poalele munților Zarand. Oamenii locului îți explică prevenitor că Aradul nu este în Banat și cum este o chestie de mândrie locală – rivalitatea dintre Timișoara și Arad este notorie, bănuiesc că se știe acest lucru – nu mi-a dat prin cap vreodată să pun la îndoială afirmația.

Cert este că în Săvârșin – și nu mă refer acum la domeniul regal – am mâncat la „Brutărie” produse de panificație și patiserie cu nimic mai prejos decât cele care ne rămăseseră odată la suflet după o vacanță la Makó / Măcău (Ungaria). Banatul, ca domeniu al coroanei habsburgice, cu influențele sale sârbești și germane s-a așezat într-un anumit fel, în timp ce obiceiurile din regatul maghiar au distilat alte componente: multe lucruri din județul Arad, adică, vor fi regăsite aidoma și în județul de peste graniță – Csongrád-Csanád, cu capitala la Szeged / Seghedin. În altă ordine de idei, granița dintre bănățeni și ardeleni, mai ales lângă Mureș, este fină – cazul Lipovei și Radnei, despărțite de Mureș (vezi scrierile lui Slavici) este pilduitor –, fluidă, motiv pentru care diferențele, câte există, sunt difuze, greu sesizabile cu ochiul turistului.

Dar domeniul regal este o insulă unde domnesc alte reguli, care are o istorie complexă, de circa patru secole, unde familia regală a României și-a stabilit una dintre reședințe după Marea Unire, ceea ce a onorat comunitatea locală, fapt valabil și astăzi, când rolul Casei Regale, așa cum îl vede guvernarea republicii, este destul de neclar (în subsidiar încă lucrează eficient propaganda bolșevică, mai ales că temele au fost reînviate de regimul Iliescu și „omul nou comunist” încă trăiește în mulți dintre concetățenii noștri).

Când m-am văzut ajuns la poarta domeniului regal, mi s-a părut că durerea de genunchi mi-a slăbit și voi face față cu bine vizitei, chiar dacă nu voi ține pasul cu grupul. Cu optimism, am comandat cafea la Casa Ceaiului și apă rece și, când s-a dat semnalul, țopăind fericit, am pornit-o împreună cu grupul și am reușit să mă țin de el cam o jumătate din traseu, apoi am predat steagul și m-am așezat pe o bancă. În fața mea conacul (sau, dacă vreți, castelul), o pajiște largă scăldată într-o lumină darnică de vară deplină, totul îmi spunea că va trebui să revin: aici, pe domeniu, aici în zonă, să revin neapărat.

Primul castel – sau conac – de la Săvârșin, care pe atunci se numea Șoborșin, a fost construit în secolul XVII de familia nobiliară Forray, care s-a descurcat bine ulterior sub tutela Casei de Habsburg. Sincer, la câți arbori seculari, paltini mai ales, am văzut pe domeniu, este clar că la mijloc stă o istorie multiseculară. După ce m-am odihnit și mi-am revenit oarecum, iar grupul – cu toată lumea mulțumită de vizită și de fotografiile postate pe Instagram – a început să părăsească pajiștea, am revenit la garajul în care regele Mihai petrecea probabil cele mai frumoase clipe, meșterind la mica și modesta sa colecție de mașini.

Mi-a adus aminte, păstrând proporțiile desigur, de garajul tatălui meu, care avea pe rafturi tot ce-ți putea trece prin cap sau dimpotrivă, piese de care aveai nevoie când erai proprietar de Dacia. Era așa o pace acolo, parcă-l și vedeam pe rege îmbrăcat modest cu halatul de lucru, cu mâinile pline de praf, rugină, uleiuri și unsori, departe de lume și problemele ei, numai cu gândurile sale. Nu mi-a fost greu, pentru că pretutindeni sunt fotografii cu regele trebăluind și este și un ecran unde rulează filmulețe scurte cu aceeași temă.

Atunci și acolo s-a insinuat ideea unei vacanțe arădene; nu în orașul Arad neapărat, unde mai fusesem, ci în câmpia arădeană, care este un fel de Toscana; aș adăuga că se poate privi și într-o astfel de cheie prezența atâtor italieni care și-au achiziționat terenuri, plantații de vie și conace pe care le-au transformat în crame și pensiuni, asta dacă nu și le-au construit de la zero. Nu găsim pini coconari sau chiparoși de Toscana în câmpia arădeană, dar găsim stejar, arțar tătărăsc sau paltinul de câmp risipiți în câmpie și este la fel de frumos, mai ales dimineața, în lumină vie sau în apus, sub o poleială arămie.

Ne-am sunat prietenii, am primit o recomandare de cazare la o pensiune lângă Șiria, în viile de la Galșa, ne-am făcut rezervarea și așa a început vacanța arădeană. Prima zi a fost una lungă, de vreo 600 de km și cam zece ore la volan, dar am ajuns cu bine și relativ devreme la Galșa, în marginea de podgorie. De la Păuliș spre Pâncota, tot podgorii: Miniș, Ghioroc, Cuvin, Covăsânț, Șiria, Galșa… și peste tot crame și pensiuni. Ca-n vacanță, nu am ales drumul scurt, pe Valea Oltului, am preferat să includem în traseu Transalpina, de la Novaci la Obârșia Lotrului, apoi Petroșani, Hațeg, Simeria, 35 de km de autostradă, ieșirea la Ilia în drumul național și de acolo aproape 130 de km prin Săvârșin, Lipova, până la Șiria. Luasem un mic dejun copios la Horezu, care ne-a ținut ore bune, însă odată ajunși la pensiune și încheiate formalitățile de cazare și răcorirea de la duș, următorul gând a fost să luăm o cină după obiceiul ardelenesc. Am ales ciorbă de văcuță și șnițele în stil vienez cu salată de sezon, perfect gătite, vin local și a ieșit cum nu se poate mai bine. Soarele la asfințit lumina pergola sub care erau rânduite mesele și gândul nostru era că începe vacanța perfectă.

Pun puțin carul înaintea boilor și recunosc că am venit acasă cu câteva mostre de vin din zona Minișului, alb – pinot gris și sauvignon blanc și roșu – un pinot noir și probabil un cupaj al casei pe care ni l-au oferit gazdele noastre de „La Foresteria”, un vin din podgoria din care au și ei o parte. Povestea „Roșului de Miniș” de pe etichetă este așa: „Vin roșu premium sec produs din struguri culeși manual de pe dealurile stâncoase ale Covăsânțului, din inima podgoriei Miniș, denumit în trecut «Steinwein». Strugurii de Pinot Noir provin de pe o singură plantație (single vineyard) cu suprafața de 1,5 ha, iar vinul rezultat a fost maturat pentru zece luni în barrique din lemn franțuzesc și ulterior învechit 12 luni în sticlă.” Nu i-am scos dopul, încă, am făcut-o cu pinot gris-ul, pentru că am cumpărat din drum, de la mânăstirea Lainici, păstrăv afumat (produs de călugări, garantat) și împreună au făcut o cină excelentă.

Revin. Prima zi am luat la pachet soare pentru iarnă de pe plaja de la Gyorok – Ghioroc, ceea ce s-a dovedit o experiență inedită. Apă de lac liniștită, curată, aproape limpede, plajă amenajată cu tot ce trebuie: dușuri, nisip, baldachine, terase și așa mai departe. Fiind zi de vineri, nu era prea multă lume, dar am înțeles că uneori, în weekend, parcarea de 800 de autoturisme se dovedește neîncăpătoare. Când am ajuns noi acolo, nu cred că erau mai mult de o sută de mașini și loc pe plajă berechet. A fost excelent pentru înot.

Seara, ne-am întâlnit cu prietenii noștri care făcuseră o rezervare la pensiunea „Amadeus și Monica” din Miniș. Afacerea a fost a lui Monica, care s-a spetit ani la rând să o țină până când, în 2023, fiul său Amadeus a anunțat-o că vrea să gătească undeva la Brașov, ca să-și înceapă o carieră. Atunci a închis, gândindu-se că, dacă tot nu poate lăsa afacerea în familie, atunci nu merită să continue. Dar la Brașov Amadeus a înțeles diferența dintre a găti pentru afacerea altcuiva și a munci pentru tine și s-a întors. Monica a redeschis pensiunea, predându-i fiului bucătăria cu toată organizarea, iar Amadeus a început să experimenteze, să inoveze, dar și să gătească pentru clienții vechi rețetele consacrate de mama sa.

Nouă, Amadeus ne-a oferit la primul fel penne în trei culori cu un pesto rețetă proprie, care conținea și fistic granulat, acompaniat cu un prosecco de la Crama Gârboiu. Tânărul chef a urmat și un curs de somelier și ne-a explicat de ce ne-a oferit vinul de la o cramă vrânceană și nu un vin de Miniș–Măderat, eventual de la cunoscuta Cramă Balla Gheza. În particular, ne-a împărtășit opinia lui că la Balla Gheza burgundul și syrahul sunt soiurile care dau vinurile cele bune, de unde și particularitățile lor și, implicit, recomandările pentru acompaniamentul meselor. Am continuat cu rață pe pat de legume (morcov, sfeclă roșie) cu un sos de usturoi și cartofi la cuptor, la care am avut un roșu tot de la Gârboiu (un cupaj de cabernet cu syrah) și, în încheiere, un desert cu mascarpone, aromat cu vanilie, tonka, sub felii de piersică și ornat cu fistic mărunțit.

Pentru noi, oameni simpli, a fost o masă bogată, spectaculoasă și, deși am fost puțin îngrijorat că am mâncat târziu, multe feluri, am băut vin etc. și voi avea probleme, s-a dovedit că totul a fost gătit ca la carte, că băuturile și desertul au fost perfect alese și nu mi-au dat noaptea nicio emoție. Amadeus promite multe în viitor, din punctul meu de vedere, deși este foarte tânăr, aproape un copil.

A doua zi dimineață, prima zi de weekend, după ce gazdele noastre ne-au vorbit de târgul de la Pâncota, care este la 7 km de Galșa, ne-am hotărât să-l includem în traseu. Târgul are de toate, de la legume și fructe la haine vechi, biciclete și tot felul de unelte de care este nevoie într-o gospodărie de om de la țară și ne-a surprins prin întinderea lui, nu doar în zona halelor, ci pe toate străzile din împrejurimi. Ca să-l treci în revistă, nu să te oprești și să cauți să cumperi, era nevoie de cam o oră. Apoi, erau zonele de mâncare, cu grătare largi pline cu fripturi de toate felurile și de la niciunul – și am numărat o duzină – nu lipseau mușterii. Sigur, noi am ajuns în jurul orei zece, târgul la prânz se ridică, așa că mulți dintre târgoveți – vânzători, cumpărători – erau acolo din zori, de ore bune prin urmare și era firesc ca, spre spartul târgului să caute să-și potolească și foamea. Duminica merita să trecem și prin târgul din Sântana, la fel de căutat în zonă, dar, după o îndelungă deliberare, l-am tăiat din listă.

Din Pâncota am pornit-o spre Ineu, ca să vizităm cetatea. Construită în secolul XVII pe locul unei vechi cetăți medievale de secol XIV, trecută prin mai multe stăpâniri, inclusiv otomană, astăzi ansamblul este în plină renovare – puteam afla asta dinainte, dar atunci cădea pretextul vizitei în oraș – și se spune că până la începutul lui 2025 lucrările, aparent avansate, vor fi finalizate. Orășelul în sine îți lasă o impresie frumoasă, se vede că a fost cândva prosper, iar un monument istoric valoros și restaurat cu pricepere va adăuga zestrei orașului o valoare însemnată, în opinia mea. Ca să nu rămânem cu impresia că am făcut un drum degeaba, am intrat la ospătăria de peste drum, la Conacul „Sfântul Sava Brancovici”, un imobil construit la 1900 și restaurat cu fonduri private în spiritul Țării Zarandului.

Conacul poartă numele mitropolitului Sava Brancovici, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955 pentru că a fost persecutat religios de principele Transilvaniei Mihai Apafi I. De origine sârbă, locuitor al orașului la vremea respectivă, Sava Brancovici s-a opus prozelitismului reformat calvin în perioada în care a slujit ca Mitropolit al Transilvaniei, între anii 1656-1680, fiind considerat străjer al Ineului și al credinței creștin ortodoxe. Am intrat ca să ne răcorim cu înghețată și apă rece, așa că nu știu să spun mare lucru despre meniu și calitatea bucatelor.

Duminică ne-am început ziua, după un somn fără cusur, cu un mic dejun frugal, cu cafea, felii mici de tartă de mere, tartă de vișine și apă rece, ca să ajungem la slujba de dimineață de la mânăstirea Feredeu. Mânăstirea Feredeu este așezată pe un deal: imediat la ieșirea din Șiria spre Lipova se face un drum în stânga de un kilometru și jumătate, care urcă ușor până la peste 400 de metri altitudine. Mânăstirea este oarecum în mijlocul unei păduri, în apropierea unui izvor – feredeu – considerat o apă făcătoare de minuni. Mânăstirea are o istorie de peste 200 de ani, schitul cu același nume, situat ceva mai sus în munte, nu prea departe, fiind ctitorit undeva în ultimii ani ai secolului XVII. În acei ani, unul dintre viețuitorii lăcașului, un călugăr pe nume Filimon, care le-a ieșit în cale turcilor ce se retrăgeau sub presiunea armatelor Habsburgilor și îi blestema cu o cruce în mână, cerându-le să plece și să nu se mai întoarcă, a fost în cele din urmă ucis și astfel se socotește că a fost martirizat de osmanlâi în numele credinței.

Abia la începutul secolului XX, după primul război mondial, oamenii locului și-au pus problema recuperării lăcașului pentru comunitatea locală din Șiria și Biserica Ortodoxă Română. Demersul a fost inițiat de un preot și cadru didactic, Nicolae Bâru. La început, în 1920, proaspăt hirotonit preot, Bâru a sfințit întâi izvorul. Apoi, în 1926, a trimis Episcopului Aradului, Grigore Comșa, o scrisoare în care vorbit despre puterea tămăduitoare a izvorului, pledând pentru construirea unui locaș de cult. Între anii 1930 și 1934 s-a amenajat un paraclis pe locul actualei mânăstiri și în 1937 s-a reînființat schitul Feredeu. De atunci, povestea a pornit, nouă, mai departe, continuând misiunea călugărului Filimon. Și astăzi, mânăstirea este un loc simplu, cu capela în latura ce închide perimetrul, cu un altar și o clopotniță, respectiv cu acareturile viețuitorilor pe laturile situate de-o parte și de alta a incintei modeste și umbroase. Slujba se face afară, din câte se pare, așa încât curtea așezământului, plină de credincioși, pare întreagă o mare biserică.

„Mara”, poate primul mare roman clasic românesc – dacă nu, oricum printre primele – publicat de Ioan Slavici în foileton în „Vatra”, în 1894 înfățișează portretul unei arădence, femeie de fier, Mara Bârzovanu din Radna, peste apa Mureșului de Lipova familiei Huber. Ioan Slavici este născut în Șiria, la doi pași de Galșa și locul nostru de găzduire. În 1961, Petru Vintilă, scriitor născut la Orșova, a cărui carieră de scriitor înflorește în perioada proletcultistă, o reînvie pe Mara în personajul Păuna Varlaam, tot o arădeancă, în nuvela „Mărirea și decăderea Păunei Varlaam” sau „Hiena”. Scriitorul Vasile Popovici[1] spune despre „Mara” că este „romanul încălcării interdicțiilor”. Mergând pe aceeași logică, „Hiena” este o cronică ideologizată a „lăcomiei unei femei burgheze” aflată față în față cu tăvălugul instaurării comunismului.

Una peste alta, în curtea mânăstirii Feredeu am văzut perindându-se nu una ci mai multe femei care mi-au evocat frapant imaginea Marei Bârzovanu sau a Păunei Varlaam în interpretarea lui Draga Olteanu Matei din „Patima”, filmul din 1975 inspirat din nuvela lui Petru Vintilă – lăsând de-o parte, evident, largile conotații ideologice. Nu întâmplător am ajuns să privesc (și) astfel oamenii din curtea mânăstirii. Înainte de a pleca spre mânăstire, gazdele noastre – familia ce ne găzduiește este mixtă, moldoveano-oltenească, pripășită între Banat și Ardeal, cumpărând pensiunea de la niște oameni de afaceri italieni – ne-au istorisit unele încurcături legate de afacerea lor, cu procese și alte daravele, explicându-ne cum în această zonă comunitatea este foarte aspră cu cei care sunt veniți din altă parte, refuzându-le integrarea deplină. Privind spre oamenii ce ședeau cuminți pe băncile din curtea mănăstirii, cunoscând la rândul meu tot felul de povești din tinerețe, ce mi-au trecut pe la urechi, știu că gazdele noastre au dreptate.

Ca să fiu drept, evoc și o altă față a comunității de aici. De la intersecția cu șoseaua principală a Șiriei și până la mânăstire, drumul este îngust. Așadar am lăsat mașina într-un loc mai larg acolo, imediat după intersecție, și am pornit să facem pe jos, în plimbare, acel un kilometru și ceva până la așezământ. Pe parcurs au oprit mai multe mașini (trei, chiar patru, cred) care s-au oferit să ne ducă până la mânăstire. Paradoxal, există în această comunitate o milă ce se exprimă „sub ochii lui Dumnezeu” – ca o atitudine normativă (cum Mara a dat-o pe Persida la mânăstire să învețe de la călugărițele minorite să fie civilizată, deci acceptată în lumea bună din acea provincie a imperiului care era Aradul austro-ungar), dar și o mare asprime atunci când se compară cu „viniturile din regat”, ce nu pot fi decât „mai puțin” decât cei ai locului, iar respectul față de alogeni se nuanțează și chiar se diminuează, după caz.

Luni seară ne-am dorit să vedem apusul de soare de pe malul lacului Ghioroc, ca să încununăm ultima seară a scurtei vacanțe în Arad. Ne-a ieșit foarte bine, apusul a fost fermecător – să zic instagramabil? –, iar în așteptarea momentului am făcut și o partidă de înot. Înainte de apus, însă, programul zilei l-am început cu o vizită în capitala de județ, scopul prozaic fiind cel al cumpărării de cofeturi de „La Prăvălia”, care sunt atât de gustoase încât merită să bați un drum de 30 de kilometri. Am completat acest scop fără alte merite speciale decât plăcerea gustului, cu plimbarea prin „Parcul reconcilierii româno-maghiare”, pe l-am ocolit până astăzi, mai mult din cauză că mereu am avut alte lucruri de văzut sau de făcut; loc despre care am auzit multe – mai mult controverse – și ca să-mi întăresc propria-mi opinie trebuia să-l văd cu ochii mei.

De la Arad am pornit-o către mânăstirea Hodoș–Bodrog, despre care se spune că este cel mai vechi așezământ monahal cu locuire continuă din România de astăzi, care ar fi atestat prima oară undeva în secolul XII, dacă nu mă înșel. Are și o legendă, desigur. Taurul – imaginați-vă un taur imens, poate un mascul de bour – cu numele de Hodoș, care devine brusc rebel și nu se mai supune văcăriței, pentru că este mult mai preocupat să sape cu botul și cu coarnele într-un loc, ca și cum ar voi să scoată ceva din pământ. Văcărița îl biciuiește aspru, ca să-l poată mâna spre casă, iar taurul o ia în coarne și o ucide. Desigur, comunitatea îl pedepsește pe sălbaticul taur devenit ucigaș, sacrificându-l, după care oamenii curioși decid să cerceteze și locul în care săpa taurul nesupus. Găsesc acolo, dezgropată în parte de animal, o icoană a Maicii Domnului, sapă și ei în continuare și mai găsesc un vas cu galbeni. Comunitatea ia totul ca pe un semn divin, recuperează icoana și folosește banii dezgropați ca să clădească o biserică. Mai sunt și alte legende pe care timpul le-a pus în legătură cu comunitatea monahală de la Hodoș–Bodrog (apropo, bodrog ar însemna împunsătură de coarne), iar icoana și coarnele de taur pot fi încă văzute, bine încheiate în lucrături pe măsură, în biserică. În curte poate fi văzut și un arbore falnic de ginko biloba, la umbra căruia credincioșii, așezați pe băncuțe, asistă la slujbe când vremea o permite, pentru că biserica nu este foarte încăpătoare.

De la Hodoș–Bodrog am luat, cum spuneam, calea spre plaja de la Ghioroc, închizând un fel de patrulater aproape regulat: Șiria – Arad – Hodoș–Bodrog – Ghioroc. Cum era încă devreme pentru apus, am luat o cină decentă la una dintre cele cinci sau șase terase ale plajei, pe care am completat-o cu tradiționalul langoș – unul cu brânză și mărar, celălalt cu brânză și smântână – pe care l-am savurat de pe scaunele noastre de pescar. Aproape că am pus punct vacanței odată cu apusul de Ghioroc, asezonând momentul cu două remarci (nu-mi aparțin, soția mea le-a dat glas înaintea mea, dar sunt de acord cu ele): prima, că în Șiria câinii latră ardelenește, adică cumpătat, nu repezit și a doua că oricât de bogată a fost masa, un langoș la botul calului nu este niciodată în plus.

Am lăsat și pentru ziua plecării câteva obiective de vizitat. Ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, care au fost exemplare – oare vom mai trece vreodată pe aici?, o întrebare care ne-a rămas în gând – cu intenția să vizităm, în sfârșit, Conacul Bohus din Șiria, unde este amenajat complexul muzeal memorial Ioan Slavici și Emil Monția. Zic „în sfârșit”, pentru că în weekend găsisem în geam un bilet cu „ne pare rău, dar nu este deschis, mulțumim pentru înțelegere”, apoi luni, se știe, muzeele sunt închise publicului și, surpriză, închis l-am găsit și marți dimineața. Fără explicații și în geam același bilețel de sâmbătă, semn că nu mai trecuse nimeni pe acolo de vineri. Am intrat în muzeul etnografic al Șiriei din același imobil, dar cu intrarea pe-o latură, unde era deschis și am întrebat de colegii de la memorial. Doamna de acolo a ridicat din umeri: „Știți, noi nu suntem aceeași instituție. Probabil că este liberă și marți doamna de la muzeul Slavici”, a opinat dumneaei. De fapt probabilitatea era cert o realitate, așa că am luat drumul Lipovei și cu asta basta.

La Lipova, un must, bazilica „Maria Radna”. Mânăstire franciscană, cu o poveste frumoasă: în anul 1695 soldații otomani incendiază capela franciscanilor din Radna; în mod miraculos, icoana imprimată pe suport de hârtie nu a ars și a fost apoi găsită printre resturile carbonizate, fiind în prezent considerată făcătoare de minuni, motiv pentru care este așezată deasupra altarului. Mânăstirea este frecventată de creștinii catolici de limbă română, maghiară, germană, bulgară sau sârbă, dar și de ortodocși sau protestanți, deopotrivă. Boda Francisc este cel mai competent ghid al „Maria Radna” – pentru limbile română, maghiară,  germană – deși cu mânecile lui suflecate și ubicuitatea prezenței în spațiul bazilicii pare un simplu îngrijitor. Vorbește cu patos și este extrem de pasionat – ne-a impresionat. Ne-a vorbit minute întregi despre tabloul votiv depus în bazilică de comunitatea din Pecica, în 1937, cu urme de glonț și baionetă sovietică, pentru că soldații au „verificat” dacă nu cumva franciscanii ascunseseră vreo comoară în spatele tabloului.

Am trecut apoi pe la fostul caravanserai turcesc din centrul orașului Lipova, peste Mureș – ne-a întristat starea clădirii, evident; de fapt în Lipova, spre deosebire de tot ce am văzut în Arad, lipsește în mod evident mâna de gospodar! – și pe la băile Lipova, triste și ele, deși ștrandul arăta relativ decent. Lipova, deocamdată, a pierdut lupta cu tranziția și este unul dintre orașele arădene care îți frânge inima, arătând ca un nobil scăpătat, cu haine cârpite, cu un trecut plin de lumină, un prezent cenușiu și un viitor incert.

Cu inima grea, parcă, deodată începuse să plouă la Lipova, am pornit-o către Hațeg. O doamnă care avea un magazin de industriale în bazarul turcesc, ne spunea că Lipova este orașul cel mai prost gospodărit din Arad și ne dădea exemplul altor orașe mai mici, ca Ineul, Sântana sau Pâncota, sau al unor comune ca Șiria sau Păulișul. Mi s-a părut interesant că nu i-a dat în gând să-și compare orașul cu un altul din alt județ, ceea ce spune multe, un subiect pe care l-am dezbătut pe drumul către Țara Hațegului.

Ajunși acolo am oprit la „Vila Veche” – facem asta de peste zece ani, de fiecare dată când trecem prin acest Hațeg – ca să mâncăm o tigaie. Tigaia este un fel de mâncare pe care oamenii îl preparau la repezeală ca să le țină de foame la câmp: cartofi tăiați rotund și prăjiți în tigaie în untură, cu ceapă, ardei și bucăți de cârnați de-ai locului, denumiți sângeri. Când cartofii sunt bine făcuți, tigaia este gata de servit; totul este delicios, ultra hrănitor și nu are nimic împotrivă să-i pui alături murături sau un pahar cu bere. Dacă vreți să știți cum arată, găsiți aici o imagine cu acest fel de mâncare simplu, țărănesc, despre care – nu cred că greșesc – au dezbătut într-o emisiune Radu Anton Roman și Florin Busuioc, în ciclul lor de perindări prin țară.

Dacă v-am făcut poftă de o vacanță arădeană ori numai de o tigaie hațegană, mă bucur. De fapt, știți ce, nu face să mă credeți pe cuvânt, mai bine verificați pe cont propriu! Vă doresc tuturor o toamnă minunată!

[1] https://uniuneascriitorilortm.ro/content/popovici-vasile