Peremism Redux: Poluarea climatului public

Cuvintele au efecte indelebile si incontestabile in spatiul politic,  pot duce la asanarea sau, dimpotriva, la poluarea climatului public.  Joaca de-a revolutia, incurajarea unor aventurieri iresponsabili, fraternizarea cu demagogi specializati in cultivarea urii sunt din nefericire tactici pe care unii politicieni le considera acceptabile, ba chiar recomandabile.  Sa-l consideri pe Vadim Tudor simbol al rectitudinii morale este o performanta ce tine de o Carte Guiness a recordurilor antifrastice. Am citit cu stupoare zilele trecute ca pentru Sorin Oprescu, recent revenit la matca pesedista (daca nu cu carnet , macar cu onorurisi zambete galese), PRM, campionul campaniilor pestilential-xenofobe din ultimii peste douazeci de ani,  ar  reprezenta „o adevarata coloana vertebrala a acestei tari” si este caracterizat de curatenie morala, verticalitate si curaj: „Adesea cuvintele dumneavoastra au exprimat adevaruri, au avut continut si sens dar de multe ori au fost bagatelizate, rastalmacite pentru a li se minimaliza mesajul”.  Bagatelizate de cine? Isi mai aminteste Sorin Oprescu faimoasa invitatie a lui Vadim Tudor: „Lasati securistii sa vina la mine!” Oare nu-l nelinisteste aceasta reabilitare insolenta a tot ce-a avut Romania mai odios in a doua jumatate a veacului trecut?  Se simte Primarul General al Capitalei solidar cu Vadim si oastea sa de ex-securisti?

Am scris de-a lungul anilor pe larg despre fenomenul peremist.  Reiau aici un fragment dintr-un text transmis in 2001 la Deutsche Welle. Intre timp, Vadim Tudor a disparut din mainstream-ul politicii romanesti, nu cunosc pe nimeni care sa-si mai piarda vremea cu ineptiile debitate in paginile „revistelor” sale.  Nu stiu cu ce se el ocupa la Bruxelles, dar se pare ca exista persoane la Bucuresti, in zonele pesediste, care ii duc lipsa.

Scriam asadar:
„Nu este deloc sigur ca doar retorica exclusivismului national l-a readus pe Vadim Tudor in centrul dezbaterilor politce . Este mai degraba cazul sa analizam cauzele fenomenului in esecul (partial, insa nu mai putin real) al fortelor democratice de a oferi viziuni coerente si credibile privind metodele, scopurile si sansele reale ale tranzitiei catre economia de piata si societatea deschisa.  Vadim Tudor este in fond numele atitor chestiuni ramase in suspensie, amanate sau pur si simplu negate de exponentii directiei liberale din cultura politica romaneasca: aliante stranii intre forte politice altminteri incompatibile; civismul de parada in lipsa unor dezbateri autentice privind traditiile constitutionale ale statului roman; refuzul unor analize serioase privind rolul securitatii in patru decenii de experiment leninist; combinatia dintre fascism si comunism in ideologia protocronismului ceausist; o privatizare anemica, un stat de drept calcand prea des cu stangul.  Sa nu uitam faptul ca Vadim nu este decit virful acestui aisberg national-securist (a se citi atent listele mai vechi si mai noi de senatori si deputati peremisti): ideologia lor este mereu aceea a “patriei in pericol”, deci a colectivitatii organice amenintate de invazia externa si de calul troian strecurat in chiar inima cetatii. In plan ideologic, ne intalnim cu acelasi prafuit, dezolant protocronism celebrat de Vadim, Ungheanu si amicii lor in perioada dictaturii.

Pe vremea cind eram student la sociologie, la inceputul anilor 70, am auzit de la colegii mei din anii mai mari urmatoarea istorie: se pare ca la intrebarea profesorului Miron Constantinescu de ce a decis sa urmeze aceasta profesiune, tanarul Vadim ar fi raspuns “pentru ca doresc sa devin un Eminescu”.  Nu stiu cit adevar este in aceasta povestire, oricum ramane faptul ca articolul “Idealuri”, deci textul saptamanist care a facut din Vadim un caz celebru al “epocii de aur”, era tocmai unul care exacerba logica organicismului etnocentric din gandirea politica eminesciana.

E bine sa ne reamintim aceest lucru, mai cu seama acum, cind se uita de catre unii ca polarizarile ideologice post-comuniste isi au originile, in mare masura, in conflictele culturale esopic exprimate, insa nu mai putin reale, ale perioadei Ceausescu.  Revenind la “idealul Eminescu”, pastrand evident proportiile, avem de-a face cu o situatie pe care candva Marx (si el studiat de junele Vadim, ca si de catre noi toti, pe vremea aceea) o definea, pe urmele lui Hegel, astfel: “prima oara tragedie, a doua oara farsa”. Insa este vorba de o farsa la al carei actual trist succes au contribuit toti cei care au minimalizat fenomenul, sau l-au utilizat in scopuri politicianiste (ma gindesc la experienta “patrulaterului rosu” din perioada guvernarii Iliescu-Vacaroiu).

Ascensiunea populismului, a ceea ce se poate numi viziunea etnocratic autoritarista, ca si respectabilizarea lui sint este de fapt rezultatul ororii feseniste de disidenti, de renasterea societatiii civile. Originile peremismului, ca si ale fesenismului, sint inseparabile de ideologia national-stalinista.  Sa recitim lista “tradarii nationale” propusa candva de “tribun”, si vedem clar impotriva cui, sau mai exact impotriva caror idei, se constituie peremismul ca miscare a disperariii, furiei, revansei si invidiei istorice”.  Adaug acum concluzia: Vrea cineva sa reinvie acest cadavru politic?