Periplu ardelean în Săptămâna Luminată

„Am crezut tot ce am citit. / Am trăit cu știrile voastre / am scris cu literele voastre / am ținut în brațele mele / tot ceea ce nu am fost (…) / inima mea să o înveliți / într-un ziar.”[1] – Ioan T. Morar

Săptămâna Patimilor a debutat cu vestea că Mario Vargas Llosa s-a stins din viață. A plecat în ultima, cea mai mare călătorie a vieții la 89 de ani împliniți. Prilej să rememorez ce anume am citit de Llosa: „Războiul sfârșitului lumii” și „Elogiul mamei vitrege”. Puțin. Poate de acum înainte să-mi îmbogățesc lecturile llosiene, pe post de leac la prea puternica influență a duhului lumii acesteia. O lume în care avem „atât de mulți lideri oribili și mediocri”.

„Eu trăiesc scriind”, spunea Llosa. „Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă.” Această etică a utilității personale din perspectiva valorificării talantului primit prin muncă, pentru care a pledat și Mario Vargas Llosa, activitate trudnică dar plăcută în același timp, este astăzi puțin prețuită.

Degradarea eticii muncii în România am văzut-o petrecându-se, deși foarte tânăr pe atunci, din ultimii ani ai comunismului. Lucrul bine făcut, împlinirea omului prin valoarea muncii sale erau aruncate la gunoi și înlocuite cu sloganuri care vulgarizau munca și scopul său înalt de plămădire a caracterului și ancoră morală. Dacă astăzi superficialitatea consumerismului și valoarea banului sunt cele care dictează statutul în societate și noua morală, ca și alegerile pe care le facem, ar fi bine să înțelegem că rădăcinile acestor anomalii trebuie căutate înainte de 1989, în plin ceaușism.   

În prima zi a Săptămânii Luminate, o altă veste tristă: sfântul părinte, Papa Francisc, pe numele său de mirean Jorge Mario Bergoglio, s-a stins din viață. Nu am putut să nu fac o paralelă cu Mario Vargas Llosa: ambii născuți în anul 1936 și plecați dintre noi în preajma sărbătorii Paștelui creștin în anul 2025. Fii ai continentului sud-american, ambii au avut vocația universală a pledoariei pentru ceea ce Horia Roman Patapievici numește o „revoluție de centru”. Din perspectiva umanistă a lui Llosa, cu Dumnezeu călăuzitor și protector din perspectiva Papei Francisc, pledând pentru o societate care nu lasă pe nimeni în urmă.

În a doua zi a Sfintelor Paști am decis să ne facem bagajele și să luăm calea Clujului, în Ardeal. Să căutăm printr-un periplu în inima țării să ne aducem aminte de lucrurile care contează, într-un pelerinaj simbolic. Zic pelerinaj în definiția sa mai largă, care ne aduce într-un loc pentru a ne împiedica să fim duși în locurile comune ale protestului cinic și fără obiect de unde nu mai putem contempla decât abisurile lumii. Și nu vrem asta. Vrem dimpotrivă locuri înalte, care ne oferă perspectivă și ne apropie de cer, de lumină.

Clujul, am înțeles acest lucru destul de repede, nu este un oraș care se lasă imediat descoperit de orice turist întâmplător. Este nevoie de o oarecare trudă. Ne-am cazat undeva la margine de oraș pe un deal, în cartierul „Zorilor” și am ales să străbatem drumul către centrul urbei cu transportul în comun și cu pasul. Mai puțin aseară, când ne-am înapoiat la hotel cu o cursă ridesharing. Care ne-a fost cu folos, pentru că șoferul ne-a vorbit (în cunoștință de cauză se pare) de istoria cartierului și ne-a îndemnat să nu ratăm să vedem Clujul de sus, din „Turnul Pompierilor”, care pe vremuri se numea „Turnul Lăcătușilor”.

În plan aveam Muzeul de Artă, abia apoi Turnul Pompierilor și, după prânz, urcușul la Belvedere, prin Parcul Cetățuia. Orice plan bun este făcut să fie schimbat, pentru că fiece stradă a Clujului istoric se deschide către o alta, care înseamnă altă și altă oportunitate. Strada Universității, Universitatea Babeș- Bolyai, strada Mihail Kogălniceanu, cu Facultatea de Teatru și Film, cu Biblioteca Academiei, cu Biserica Reformată, apoi la capătul ei „Turnul Croitorilor”. Ce să vezi și ce să lași? Întâi „Turnul Pompierilor”, cu tot orașul așternut în fața ochilor în cele patru zări și ca o buclă închisă la „Turnul Croitorilor”. Între ele, „Muzeul Farmaciei”. O încântare!

Ceea ce astăzi este muzeu, pe vremuri era vechea farmacie „La Sfântul Gheorghe” sau farmacia Hintz, despre care se spune că a fost fondată către sfârșitul secolului al XVI-lea. La originea expoziției se află colecția de obiecte farmaceutice transilvănene a profesorului Iuliu Orient, care a trăit între anii 1869 și 1940. În camera materialelor farmaceutice sunt expuse câteva sute de vase farmaceutice, datate între secolele XVII-XIX. Și mobilierul farmaceutic, autentic, datează din aceeași perioadă.

Se mai păstrează în muzeu praf de mumie, boabe de cafea excretate de pisica „Civet” din Asia, considerate antispasmodice și afrodiziace sau parți din glande anale de castor, leacuri împotriva epilepsiei sau a holerei. Am văzut un scaun de stomatolog, diverse instalații pentru radiografii, vase de laborator vechi și mai noi; tehnologii care au evoluat astăzi, fără ca principiul de funcționare să se fi schimbat fundamental. Ceea ce face ca acest mic muzeu să fie atât de surprinzător și ofertant.

Pe bulevardul Eroilor ne-a ieșit în cale un magazin care vinde haine produse la Roșia Montană, din lână de oaie merinos. Am intrat din curiozitate. Și dacă am intrat și am admirat tot soiul de piese croșetate manual, am și cumpărat ca suvenire inedite din Cluj și pentru a sprijini comunitatea din Apuseni, desigur. Am cumpărat o căciulă croșetată de tanti Catița B. și papuci de casă croșetați de Lidia M., așa cum este consemnat pe etichete.

Apoi am intrat în librăria „Universitarium”, de la parterul Palatului Sebestyen și de acolo am plecat cu volumul „Jurnal de călătorie. Scrisori”, o colecție din scrierile lui Michel de Montaigne. Tot ca suvenir clujean. Prânzul și cina la „Casa Veche”. Ca să ne săturăm de varză a la Cluj și de mămăligă cu brânză și slănină, în straturi, la cuptor. Stropite cu bere la halbă. Gustoase, calorice, feluri de mâncare pline de colesterol, dar și excelent gătite. A fost o zi memorabilă, greu de povestit când o plăcută oboseală s-a instalat cuminte și acaparatoare, iar trupul își cere dreptul la odihnă. Cu gândul că mâine va fi o nouă zi de hălăduit.

Mi-am adus aminte de pelerinajul la Ierusalim evocat de Eric-Emmanuel Schmitt, început întâmplător, așa cum se întâmplă cu orice turist care are sau căruia cineva îi deșteaptă o curiozitate. Nu evoc o similaritate în revelații, departe de mine gândul să alături perspective atât de diferite, ci o senzație care este comună, a ceea ce începe sub semnul fortuit și ajunge să se consolideze ca certitudine. Certitudinea că ești în locul potrivit, la momentul potrivit.

În acest timp, în țară curentul restaurator continuă să sape la temelia palidei noastre democrații, folosind, ca de atâtea ori în ultimele trei decenii și jumătate, sistemul de justiție, conștiințele pervertite, ascunse după zidul protector al inamovibilității. La un capăt un magistrat retras din activitate, ascultând cucernic de duhovnic, la celălalt capăt un magistrat activ, ascultând de perceptele „omului nou”, format în național-comunism, pronunță hotărâri de instanță inovative, cu pretenție de jurisprudență făuritoare de lume nouă: „Caracterul general obligatoriu nu poate fi atribuit și hotărârilor Curții Constituționale, astfel că prevalează dispozițiile din legea fundamentală mai sus menționate, care atribuie caracter general obligatoriu doar de deciziilor Curții Constituționale, nu și hotărârilor…”[2].

Nu putem face abstracție de context și suntem datori să căutăm să-l înțelegem. Să înțelegem de ce duhovnicii își sperie credincioșii cu perspectiva că democrațiile liberale sunt o amenințare pentru societate și că autoritarismul este unica soluție pentru a preveni alunecarea în necredință. Să înțelegem de ce politicienii aflați la putere se agață de privilegii, căutând mai degrabă soluții individuale de păstrare a privilegiilor, fie și prin pactul cu inamicii democrației. Ca să reușim, trebuie să dobândim perspectivă. Adică să căutăm locul mai ridicat din care să cuprindem cu privirea ceea ce ne este dat să înțelegem.

Ziua am început-o cu același mic dejun englezesc, acompaniat de o patiserie excelentă, după rețetele Anei Copos și de cafea neagră. Apoi am apucat drumul către Grădina Botanică, o destinație turistică pe care nu o poți rata în Cluj. Potrivit „Google Maps”, ori pe jos, ori cu autobuzul timpul călătoriei era cam același, pentru că pe strada Republicii (una foarte înclinată și plină de clinci și spații de învățământ universitar) nu există nicio stație pentru transportul în comun. Grădina Botanică din Cluj îi aparține Universității Babeș – Bolyai și-ți dai seama de acest lucru încă din momentul în care vizitezi pavilionul-muzeu botanic de la intrare (care mi-a amintit de laboratoarele studenției).

Grădina se întinde pe 14 hectare și a fost înființată de profesorul universitar Alexandru Borza, care a lucrat în 1920 la planuri împreună cu Kornél Gürtler. Lucrări care au început în toamna aceluiași an sub supravegherea profesorului Onisifor Ghibu. Anterior, fuseseră și alte încercări de creare a unei grădini botanice. În anul 1872, la fondarea Universității „Franz Josef”, catedrei de botanică i s-a încredințat o vastă grădină organizată în parcul dăruit Muzeului Național Ardelean de contele Mikó, care urma să fie transformată în grădină botanică. Primul director, Kanitz, nu a reușit prea multe, din lipsă de fonduri. Între anii 1910 – 1912, profesorul Aladár Richter, despre care se știe că avea o bogată experiență și vederi moderne, a obținut de la guvernul maghiar un nou teren pentru o grădină botanică. Dar a venit războiul și terenul a fost folosit ca livadă și grădină de legume, pentru a suplini lipsa de alimente. Administrația românească a cumpărat și desțelenit alte terenuri, inclusiv cel traversat de „Pârăul Țiganilor”, iar grădina botanică a prins contur.

Astăzi, grădina este un loc al familiilor, al bunicilor și nepoților sau al celor în vârstă care caută o oază de liniște. Orașul Cluj este înconjurat de dealuri verzi, nu duce lipsă de insule de vegetație, dar Grădina Botanică îți oferă cu adevărat locuri în care te poți rupe complet de urban, în timp ce-ți încântă privirea cu spectacolul culorilor și te îmbată olfactiv. Nimic ostentativ, încărcat, totul cu măsură. Dacă ești pasionat de plante, ei bine, găsești aici suficient material ca să-ți hrănești pasiunea sau să-ți antrenezi cunoștințele în materie. Poți rupe ușor legătura cu timpul. Iar dacă se întâmplă să fie o zi caldă și îmbătată cu soare de aprilie, te poți declara absolut norocos. Vreun regret? Poate, pentru că splendida colecție de trandafiri cu care se laudă Universitatea nu a va fi în floare decât peste vreo cinci sau șase săptămâni.

De la Grădina Botanică la Muzeul de Artă. Dintre cele trei expoziții ale muzeului, cea permanentă rămâne vedeta, în opinia mea. Am găsit aici mai mult de douăzeci de tablouri semnate de Grigorescu. Am făcut o listă scurtă de lucrări care mi-au atras atenția: Elena Popea, „Copii olandezi”; Gheorghe Petrașcu, „Paraclis domnesc la Târgoviște”; Ferencz Ács, „Portret de femeie”; Ștefan Luchian, „Sălciile”; Nicolae Grigorescu, „Bâlci la Sinaia”, „Prizonieri turci” sau „Zaraful”; Theodor Aman, „Portretul Marghioalei Boldescu” și Henrik Trenk, „Pe valea Oltului”. Pe lângă multe alte Tonitza, Pallady sau Ion Andreescu. O colecție cu greutate. Altminteri, muzeul era plin de copii prinși în frenetice ședințe foto pentru albumele de absolvire.

Ultimul popas al zilei a fost „Cetățuia”. Am urcat la Cetățuie după masa de prânz de la „Casa Veche”. Prânz ardelenesc 100%, cu gulaș de porc și vită cu găluști tradiționale. Ca să facă urcușul dificil și totodată ideal pentru arderea caloriilor. Reduta „Cetățuia” a fost ridicată între anii 1715 și 1735 după planurile arhitectului militar Giovanni Morando Visconti, același care a proiectat și cetatea „Alba Carolina”. Desigur, Visconti avea să moară de ciumă în 1717, iar lucrările să fie finalizate de alți arhitecți și ingineri. Fortificația clujeană nu a apucat să dispună de ziduri ca cea de la Alba Iulia, ci mai mult de valuri de pământ. O parte a clădirilor militare au fost renovate. Pe una dintre ele găsești o inscripție care amintește de martiriul pastorului sas Stephan Ludwig Roth, la 1848. S-a construit și un monument în cinstea eroilor neamului, dar și un hotel azi în aparentă paragină, deși pare să aibă ceva clienți. Se numește „Belvedere”.

„România literară”, în numărul 17-18, publică un excelent text, o transcriere a expunerii lui Mihai Maci sub titlul: „Aruncați în viitor. Tripla dezrădăcinare a omului contemporan” prezentată la București, în martie ac., în suita de conferințe „Justiția Memoriei”, organizată de „Academia Civică” și Fundația „Spandugino”. Ideea textului este că omul s-a trezit aruncat în mai puțin poate de trei secole, cu o viteză năucitoare într-o modernitate pe care nu o poate înțelege, după ce timp de milenii s-a format în comunități restrânse, rurale, sub imperiul legităților exterioare, fixate și normate prin mituri. Dintr-o dată, începând cu secolul XVIII, viteza a crescut: omului a început să i se răpească mitul și să i se ofere în schimb rațiunea, cartezianismul și alte cuceriri ale modernității. I s-a dat eficiența și i s-a răpit scopul. A fost și este disciplinat în școli, dar nu mai știe pentru ce. Este pradă a competiției acerbe, dar nu mai are nicio țintă, fie ea divină ori fixată de morala omenească.

În timpul accelerării către modernitate, dictată de eficiență și puterea banului, au apărut și reacțiile la domnia raționalității. Eroismul romantic, mai aproape de noi revoluția „Flower Power”, mișcarea „New Age” și, mai nou, conspiraționismul cu apendicele pseudo-științelor. Negarea și profeții săi. Rămâne nevoia de scop. Cine îl oferă? Tentația majoritară astăzi de a crede că autoritarismul după modelul putinist poate oferi un scop este atât surprinzătoare, cât și perfect explicabilă, în lumina tezei expusă de Mihai Maci. Avem așadar, o încercare de explicație care ne oferă o cheie de înțelegere a preferinței pentru soluția autoritaristă. Aș completa-o în subsidiar cu reminiscența adânc întipărită în subconștient a pustiirii prin incendiere și refugierii în adâncul codrilor.

Am părăsit Clujul, plecând către Deva. Am ales Deva, mai precis „Aqualand”-ul, pentru refacere după lungile plimbări prin Cluj în sesiuni de hidromasaj și saună. După două ore de băi am hotărât că este suficient și am pornit-o către Hunedoara, spre Castelul Huniazilor, ca să încercăm la prânz preparatele propuse de restaurantul „Werk”. Nu este neapărat un restaurant tradițional, are o bucătărie fusion, pe gustul tuturor. Am comandat și m-am bucurat de o excelentă tocană tradițională din carne de porc, cu piure, perfect gătită, ca la mama acasă. După masă, am făcut și plimbarea cuvenită în împrejurimile castelului, la care continuă lucrările de reabilitare.

De la Hunedoara, următoarea oprire am făcut-o la mânăstirea Prislop. Fiind zi de sărbătoare – „Izvorul Tămăduirii” – ne așteptam să fie mulți credincioși adunați și așa a fost. Numere de înmatriculare din toate zonele țării, inclusiv din Europa, români venii din Republica Moldova, Germania, Italia, chiar și din Danemarca. Un rând respectabil, nu foarte mare totuși la mormântul lui Arsenie Boca, de curând primit în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă Română sub titulatura de „Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop”. Am găsit lăcașul aflat sub semnul unor ample lucrări de investiții: în biserica veche se reface pictura și la intrarea în incintă au început lucrările la noua biserică, care ar urma să fie terminată în 2027.

Mânăstirea Prislop de astăzi este un așezământ amplasat pe locurile care, în secolele XIV – XV, le aparțineau nobililor români din Ciula. Familie nobiliară care, probabil, a întemeiat primul așezământ religios de aici. În anul 1564, lăcașul a fost rezidit din temelie de domnița Safira – Zamfira, care s-a retras pe aceste locuri după ce Moise Vodă din Țara Românească, tatăl său, a fost ucis în lupta de la Viișoara. Piatra funerară a domniței Zamfira a ajuns să fie sfărâmată în mai multe bucăți, iar azi se găsește expusă în biserica veche a mânăstirii Prislop. La începutul secolului al XVIII-lea Prislopul a devenit mânăstire greco-catolică.

După 1948, adică după ce comuniștii au desființat Biserica Greco-Catolică din România, mânăstirea Prislop a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Și aici a rămas și după 1990. Acesta a fost contextul în care mitropolitul Nicolae Bălan a decis să transforme Prislopul într-un spațiu atractiv pentru credincioși, aducându-l de la Sâmbăta de Sus pe călugărul vedetă Arsenie Boca, în care investise speranțe și resurse, exploatându-i talentul natural de a fermeca mulțimile prin prezență și comportament. Nicolae Bălan a fost un ocrotitor al legionarilor, ceea ce nu l-a împiedicat să se acomodeze cu noua conducere politică de inspirație bolșevică. Programul său de „fermecare a mulțimilor” pare că a fost reluat și impulsionat de Patriarhul Daniel, pe care-l bănuiesc că admiră personalitatea, lucrarea și viziunea fostului mitropolit Nicolae Bălan.

Săptămâna Luminată s-a încheiat la Roma cu slujbele și procesiunea de înmormântare a sfântului părinte, Papa Francisc. Prima duminică după Paște, în cultul catolic, este a milosteniei, proclamată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000. Se citește din Evanghelia Sfântului Ioan: „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”[3]

Aceeași mesaj evanghelic îl citesc la slujba din această duminică și ortodocșii sau greco-catolicii. O pildă despre teama omului, întruchipat de apostolul Toma, de a investi încredere pe nevăzute. Iisus, omul pe care ucenicii l-au urmat trei ani, l-au văzut și auzit propovăduind Cuvântul Evangheliei, au asistat la minunile pe care le-a făcut, a sfârșit martirizat pe cruce. Motiv pentru Toma să nu mai creadă în minuni: acestea, pentru el, se sfârșiseră pe cruce. Așa cum pentru mulți români democrația românească – după cum li se spune – s-a sfârșit odată cu anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut. Motiv să nu mai investească speranțe în ea și să prefere revenirea la autoritarism, poate chiar la dictatură.

Străbătând alene străzile Clujului, remarcând că, spre deosebire de călătoria pe care am făcut-o în urmă cu zece ani, acum am ajuns la Cluj cu două ore mai repede, grație infrastructurii noi, contemplând liniștea din grădina în care odihnesc măicuțele plecate dintre noi la Prislop, nu pot să nu remarc cum gândul îmi fuge la cele ale lumii. La ce va fi după luna mai cu noi românii, la stupiditatea diplomației care-i permite regimului blestemat al lui Vladimir Putin să arunce cu și mai multe bombe în capul oropsitului popor ucrainean.

Din nou și din nou înțeleg că nu pot face mare lucru. Am vot și pe acela mi-l voi exprima. Democratic. Continui să cred cu tărie, după experiența mea din comunism și cea a tranziției post comuniste, că democrația liberală este soluția, ca sistem, și educația temeinică, etica muncii pentru fiecare dintre noi, individual. Numai pe această bază credința în Dumnezeu înflorește în iubire și milostenie. În societățile autoritariste, religia oficială impune credințe stranii. Greu de îndurat.

Și mai am cuvântul, care nu valorează prea mult. Nu mai mult decât poate rodi unde este ascultat și înțeles. Dar, după pilda Papei Francisc sau a Papei Ioan Paul, știu că trebuie să am încredere în roadele cuvântului rostit ori scris cu dragoste și bună credință. Aceasta a fost încercarea Ierusalimului pentru Eric-Emmanuel Schmitt, acesta este lucrul pe care l-am luat cu mine pe calea Clujului, înapoi spre casă.

---

[1] „Ziarul de mâine” din volumul „Toba de piatră”; Editura „Baroque Books & Arts”, 2024

[2] https://defapt.ro/politica/de-ce-a-anulat-judecatorul-alexandru-anularea-alegerilor

[3] https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/evanghelia-dumnezeiestii-incredintari-197301.html