Există astăzi în societățile ‘avansate’ o formă subtilă de conformism intelectual care se prezintă drept progres moral. Ea operează printr-o suspiciune sistematică față de orice formă de autoritate, inițiativă sau asumare individuală. În numele egalității absolute și al sensibilității colective, cultura contemporană — alimentată de reflexele cancel culture și de derivatele sale ideologice — transformă leadership-ul dintr-o necesitate funcțională a societății într-o culpă latentă. Oricine îndrăznește să formuleze o direcție, să își asume o decizie sau să exercite autoritate morală riscă să fie imediat suspectat de ambiție toxică, narcisism sau instinct autoritar.
În realitate, această nouă morală publică generează mai degrabă paralizie decât libertate. Ea seduce în special mediile birocratice și intelectuale populate de indivizi care doresc acces la mecanismele decizionale, fără a-și asuma însă costurile reale ale conducerii, pentru că leadership-ul autentic implică inevitabil risc, discernământ și expunere personală. Este mult mai confortabil să participi la demolarea simbolică a oricărei figuri de autoritate decât să construiești ceva funcțional în locul ei.
Fenomenul amintește inevitabil de Persimfans — Pervîi Simfoniceski Ansambl bez Dirijora — celebra orchestră sovietică fără dirijor, fondată la Moscova în 1922. Concepută ca experiment cultural al revoluției bolșevice, orchestra urmărea abolirea figurii dirijorului, perceput drept simbol al ierarhiei burgheze și al autorității verticale. Conceptul seducea prin magnetismul lui doctrinar, iar promotorii înfocați ai egalității revoluționare, animați adesea de o naivitate utopică și de delirul unei armonii spontane, proclamau abolirea autorității vizibile drept promisiunea unei lumi perfect echilibrate.
Muzicienii erau așezați în cerc, astfel încât să se poată urmări reciproc, iar deciziile interpretative trebuiau negociate colectiv. În teorie, Persimfans încerca să demonstreze posibilitatea unei armonii fără lider. În practică însă, orchestra funcționa printr-o tensiune permanentă, prin autocenzură și printr-o disciplină informală extrem de rigidă. Muzicienii trăiau mai curând sub anxietate decât într-un spațiu autentic al libertății. Fiecare devenea atent obsesiv la reacția celorlalți, fiecare se temea să nu fie perceput drept sursa disonanței colective. Dirijorul dispăruse doar ca imagine publică. Autoritatea continua să existe, însă într-o formă ocultată, difuză și tocmai de aceea mult mai sufocantă. Iar în prezent observăm, că Persimfans încetează să mai fie un episod exotic din istoria muzicii sovietice și devine o metaforă aproape profetică a societății contemporane.
Trăim într-un veritabil „Persimfans societal”, în care dispariția leadership-ului asumat produce instituții dominate de consens anxios, supraveghere morală reciprocă și frica permanentă de diferență. Nu mai există lideri autentici, ci doar administratori ai consensului fragil, nu mai există viziune, ci doar un management precaut al percepțiilor. Decizia se pierde într-un proces nesfârșit de consultare, iar responsabilitatea personală se topește într-un limbaj colectiv steril, calibrat bolnăvicios doar pentru confortul tuturor și pentru evitarea oricărei idei formulate cu adevărat limpede. Instituțiile ajung astfel să mimeze democrația participativă, când în realitate sunt conduse de frica de conflict, frica de diferență, frica de competență, frica de autoritate.
Paradoxul este devastator. În încercarea obsesivă de a elimina orice formă vizibilă de putere, societatea contemporană produce forme și mai toxice de control. Pentru că acolo unde nu mai există autoritate asumată apare inevitabil autoritatea difuză, anonimă și imposibil de contestat. Când nimeni nu conduce explicit, toți ajung să se supravegheze reciproc. Este exact logica tribunalului moral permanent, în care reputația devine mai importantă decât competența, iar conformismul emoțional substituie discernământul intelectual.
Leadership-ul nu este un capriciu al ego-ului și nici o relicvă a autoritarismului. În orice structură complexă — artistică, instituțională sau socială — el reprezintă condiția minimă pentru coerență și direcție. O orchestră fără dirijor poate produce, accidental, momente de sincronizare, dar rareori poate construi structuri sonore durabile. La fel, o societate care își transformă liderii în ținte permanente ale suspiciunii și demolării morale sfârșește prin a produce haos birocratic, sterilitate decizională și o confuzie colectivă administrată de mediocritate.
Adevărul incomod este că societățile funcționale gravitează doar în jurul unor centre de direcție și autoritate. Dacă refuzi liderii autentici, vei sfârși inevitabil condus de mecanisme impersonale, de presiuni ideologice sau de mediocritatea colectivă organizată. Iar o lume care își distruge metodic fiecare formă de leadership ajunge cu siguranță într-o stare de dezorientare colectivă, unde absența direcției se transformă în haos, iar vidul de autoritate este umplut de panică, conformism și mediocritate. Iar o lume în care nimeni nu mai are curajul să conducă devine o lume în care nimeni nu mai știe încotro merge.
Nu exista egalitate absoluta nici in natura, nici in societate. In nici un tip de organizare sociala.
Clasicii marximului au recunoscut-o. Dar neomarxistii nu au citit nici macar clasicii lor. Ei iau unelke teze cu priza la mase si le exploateaza la maximum. Prostia -si incultura- a fost intotdeauna calul de bataie al demagogilor.
Au existat de-a lungul timpului câteva grupări care își imaginau societăți utopice în care egalitatea ar putea fi “absolută”.
În timpul French Revolution au existat grupuri precum „Enragés” sau ideile lui Gracchus Babeuf care cereau egalitate economică aproape completă.
Egalitarianismul era un curent filosofic, care susținea reducerea drastică a inegalităților. Unele variante radicale tind spre „egalitate aproape totală”, inclusiv împărțirea tuturor resurselor naturale sau redistribuirea completă a bogăției și chiar limitarea avantajelor moștenite.
În momentul de față nu știu să existe nicio formațiune politică relevantă care să aibă un astfel de program. Deci despre ce vorbim?!
În orice grup, gintă, trib sau popor vor apare de la sine, mai devreme sau mai târziu, persoane mai influente decât ceilalți. E firesc și, în ciuda invidiilor, majoritatea acceptă până la urmă existența unor lideri chiar și în grupurile care-și propun programatic să nu o facă. Inclusiv în orchestra fără dirijor va exista un “solist” după care se vor orienta cei mai mulți.
Desigur, autorul are dreptate! Orice mecanism, orice sistem, orice organism are nevoie de decizie. Dacă nevertebratele sau chiar unele artropode își pot îndeplini (doar) unele funcții fiziologice chiar în stare acefalică, nu înseamnă că societatea o poate face și ea. Cu cat mai complexe funcțiile, cu atât mai specializate și mai vitale sunt organele. Fără cap nu mai funcționează nimic. Existența hardware-ului devine inutilă în lipsa softului decizional.
Totuși, sau mai ales din cauza asta, analogia cu experimentul sovietic mi se pare exagerată. În cazul unui ansamblu de muzicieni aveam de-a face cu o singură funcție, iar participanții sunt cu toții inițiați și nu diletanți ai funcției respective. Cel care înțelege semnificația indicațiilor liderului, le poate la rândul său repeta sau restransmite.
Mai inspirată mi s-ar fi părut sub acest aspect diferența între gloată și monarhie. Nimeni nu așteaptă coerență din partea primei forme de (dez)organizare. Dar, ca să fim drepți, și in cazul monarhiei puțini ar fi adepții absolutismului, cei mai mulți preferând varianta constituțională. De aia facem și alegeri, să avem lideri. Lideri pe care să-i credem, să-i urmăm, nu doar să-i criticăm. Rebeliunea ca substrat ideologic nu funcționează decât pe distanțe scurte.
Dar și liderii aleși au fixate, prin mandat, limite ale atribuțiilor și drepturilor conferite. Nici dirijorul orchestrei nu poate dispune ariile și piesele de unul singur, ci trebuie să le conducă pe cele convenite anterior.
P.S. N-am înțeles aluziile la “cancel culture” și “egalitatea absolută”. Primul concept nu are ce căuta în context, iar al doilea este susținut cel mult de o minoritate insignifiantă. Trebuie să fie vorba de niște marote, care devalorizează prin adăugare textul.
Chevaliers de la table ronde
Goûtons voir si le vin est bon
,,,,,,
De ce aveau cavalerii mese rotunde, si unde sta sefu la o masa rotunda, in centru?
Chiar e nevoie de leaderi, sefii nu sunt suficienti? Cind e unu leader si cind e dictator?
Se spune ca leaderii se impun de la sine, deci nu ar mai fi nevoie de alegeri!
Dar bietu de lider e gata sa fie lider, poate ca nu-i place sa poarte raspunderea prostovanilor?
Citezi niste versuri dintr-un cantec.
Acolo cavalerii s-au adunat in jurul mesei rotunde ca sa bea vin, nu sa ia decizii pentru societate.
Ca oricum, dupa ce se imbatau vorbeau toti deodata si nu se mai intelegea nimic !
O societate, o institutie, are nevoie de un lider, in adevaratul sens al cuvantului, asa cum si corpul nostru are nevoie de creier, ca altfel…
De ex., politica unei banci o fac angajatii acesteia sau conducerea ei ? Este normal ca picioarele sa aiba rol de deplasare si nu de stomac, mainile sa aiba rolul lor si nu de ficat s.a.m.d., iar creierul sa le coordoneze si impreuna functioneze corect, in scopul destinat.
Da, creier / lider trebuie, dar trebuie si sa fie sanatos !
Comparația cu”cavalerii mesei rotunde”este forțată,cred!Acolo se știa clar cine este șeful pentru că era rege,șef prin naștere și nimeni n-ar fi îndrăznit să-i conteste autoritatea.
NT are dreptate. Masa rotundă era un simbol tocmai pentru lipsa unui șef: Artur nu mai era rege când se așeza alături de cavaleri la acea masă rotundă. Dar, chiar și așa, mitul a reținut mai ales anumite personaje: Lancelot, Guinevere, Merlin și Mordred. De Sir Gawain sau Sir Galahad aproape că nu-și mai amintește nimeni. În plus, Excalibur aparținea lui Artur și-i conferea legitimitatea unică a coroanei. Iar cavalerii mesei erau aleși tocmai de Artur.
De aceea nu avem lideri acum !
Bravo maestre, jos cu pălăria!
Foarte bine punctat.
Dar ar fi fost interesant pe final și o opinie personală despre ce ar fi de făcut în situația în care ne aflăm și nu doar noi ca țară ci din păcate cam toată lumea asta.
Și mergând pe tema mesajului pe care îl dați, v-am văzut recent la Sala Radio sub bagheta Simonei Strungaru, cu un aranjament orchestral de excepție.
Pot spune că ați făcut împreună acolo excelență.
Deci, cum oare trebuie societatea să-și asume și să valideze rolurile compozitorului, solistului dirijorului, al orchestrei și la sfârșit și înainte de toate al publicului?
Care ar fi soluția acestei probleme la momentul actual? Cu ce ar fi datoare generația noastră și ce ar trebui să aibă în vedere generațiile care vin după noi?