sâmbătă, decembrie 14, 2024

Planul National de Corupere a Caracterelor

NU SUNTEM ÎNCĂ LA ETAPA DE CĂUTARE A SOLUȚIILOR best prices for all customers! buy dapoxetine paypal. approved pharmacy, buy dapoxetine online buy cheap generic baclofen online without prescription jun 4, 2014 – note: although every drug has a ” generic name” this does not mean brand name(s):  .

Nu există soluții de schimbare în educația românească – cel puțin nu în sensul aplicării unor algoritmi salvatori. Există nenumărate măsuri excelente pe care le poți lua la tot pasul și pe care le poți lăuda că aduc serioase îmbunătățiri. Exact ca într-o acțiune spontană de smulgere a câtorva buruieni într-o grădină sufocată de ele la tot pasul. Orice încercare e binevenită și își va produce efectele. Nu însă și pe termen lung. Pâmântul ăsta roditor are în el promisiuni spectaculoase, dar și puterea de a regenera la nesfârșit rădăcinile sufocării și ale parazitismului. La nivelul inconștientului nostru colectiv, cred că există reflexe care subminează în permanență ambițiile noastre de reformare și schimbare. În cazul educației, limbajul emoțional și raportul de forță pe care îl avem cu tinerii – cultural dobândit și neexaminat încă lucid – va eroda pe dinăuntru orice model fantastic și oricât de bine finanțat.

Un master-plan al schimbarii – o reinventare creativă și îndrăzneață a școlilor – nu-și va produce niciodată efectele, pentru că oamenii implicați în el vor regresa iremediabil la mecanismele inconștiente ale propriei educații.

Există zeci de modele funcționale în lume și mii de cercetări care atestă cum și de ce este bine să faci așa sau pe dincolo în educație. Suntem aproape caraghioși că încă dezbatem lucruri evidente sau ne contrazicem pe teme clasate deja, că urmărim emisiuni care doar simulează interesul pentru copii sau dispute pline de clătinări afectate ale capetelor.

Să pretinzi că ești în căutarea unor soluții este deja al doilea pas al schimbării, or noi nici nu l-am schițat pe primul: atingerea unei dureroase lucidități, capabile să măsoare dimensiunile adevărate ale dezastrului. Vom simți că suntem pe drumul cel bun când vor fi suficient de multe voci în jurul fiecăruia dintre noi, cu adevărat scandalizate de ce li se întâmplă astăzi copiilor noștri în școli. Când vor fi suficient de mulți oameni conștienți că adevăratul impas în care ne aflăm cu toții – ca țară – își are rădăcinile în felul în care ne programăm copiii să gândească despre sine și valoarea lor.

Mi se pare că cei mai mulți dintre noi – insuficient de pregătiți psihologic să acceptăm suferința copiilor noștri în școli – punem un paravan convenabil peste o gaură urâtă și rușinoasă: lăudăm cu o duioșie desuetă câțiva profesori cu har, aducem la televizor olimpicii naționali, arătăm cu degetul câțiva amărăți numiți politic în funcții de conducere. Funcționăm după mecanismele clare ale celui aflat pe buza unei depresii inevitabile: ne mințim disperat de la o zi la alta, adunăm câteva argumente luminoase peste noaptea minții noastre, evităm exercițiul lucidității și amânăm, în consecință, șansa de a ne face bine la un moment dat. Cât despre scandalul inexistenței manualelor la clasele primare – praf în ochi! Nici celelalte manuale nu există – decât ca obiect în sine – nicidecum ca surse de cunoaștere și creștere a minții. Zgomotul care se face în jurul unor bâlbe administrative este toxic pentru că aruncă în uitare definitivă adevăratele probleme.

PRIMUL PAS: REVOLTA SINCERĂ

Mi-am asumat între timp neplăcutul rol de a arăta cu degetul. Nu este cea mai înțeleaptă abordare, dar este singura atitudine în fața unui pericol iminent: trebuie să strigi, nu ai timp să fii rezonabil. Trăiesc la propriu într-o școală pe care am construit-o ca pe o paranteză la dezastrul sistemului public – împotriva curentului și a tuturor stereotipiilor apreciate în școlile publice de aici. Simt un fel de impuls zilnic de a transmite copiilor, la clase, reflexul apărării față de tot ce e putred și razna dincolo de ușile școlii. Fac constant eforturi de a ține familiile într-o zonă motivațională suficient de puternică pentru a nu regresa către nevoile lor de a-și vedea copiii condiționați, disciplinați autoritar sau pedepsiți când nu reușesc.

Le propun copiilor și părinților învățare interdisciplinară, târguri de proiecte, dezbateri publice, acțiuni sociale și comunitare, proiecte artistice de toate felurile, voluntariat, etc; nimic nu rezonează însă mai mulțumitor în mintea multora dintre ei ca vechiul și bunul model al unei lecții strașnice, construită pe autoritate, rezolvare masivă de exerciții și presiune psihologică pe cei care rămân în urmă. Niciodată n-am fost mai mult și mai sincer apreciată ca atunci când îmi iau o mină serioasă și ”cert” copiii că trebuie să învețe. Ca să nu mai vorbesc proasta inspirație pe care am avut-o când am pornit proiectul, acum 7 ani, alegând sloganul ”Școală pentru minți deschise!” Mi s-a dus vestea în tot orașul că am deschis o școală în care nu se face nimic. Am avut chiar părinți care au preferat să-și retragă copiii pentru că au constatat că vin cu prea mare plăcere la școală.

Mi se pare absolut incredibil că astăzi premiem și sărbătorim copii cu medii de ”10 pe linie” care vor fi pur și simplu ejectați în gol – adică în vidul unei piețe necompetitive, debusolate și supte de energii subterane și interese de gașcă. Ratarea este dublă: pe de o parte, pregătim copii după idealurile unei societăți răsturnate în ’89, pe care culmea, cu un cinism inimaginabil îi mai și premiem; pe de alta, la ieșirea din școală, le servim tinerilor o lume în care nu am fost capabili să punem deloc ordine între timp.

Școala nu poate funcționa ruptă de nevoile sociale și economice, nici nu poate pregăti copii după modele care au încetat să fie relevante chiar și pentru realitățile actuale, cu atât mai puțin pentru viitor. Până și comuniștii păreau mai inteligent preocupați de continuitatea formarii copiilor: programele și strategiile corespundeau grozav de bine societății concepute de ei: eram mai toți conformiști, temători, dornici să ne îndeplinim sarcinile, buni executori și purtam în suflet suficientă teamă ca să nu dezamăgim pe nimeni cu vreo idee năstrușnică, vreo inițiativă, sau Doamne-ferește, vreun reflex creativ.

SUNTEM TOȚI COMPLICI NEDECLARAȚI AI EȘECULUI

Până la urmă, scopul pe termen mediu al educației noastre ar trebui să fie unul de natură salvatoare: să construiască un profil de tânăr capabil să miște țara asta înainte. Pentru ei măcar, dacă noi tot am decis că suntem și de data asta ”de sacrificiu”. Eforturile noastre de reformare ar trebui să aibă platforma rezolvării unei urgențe. În centrul noului design educațional ar trebui să fie un portret-robot de tânăr format să împlinească niște trebuințe naționale de mult timp amânate: în ideal – un tipar uman capabil de cinste, de pragmatism, de gestionare inteligentă a crizelor și de bun comunicator. Ar trebui – măcar acum, după 25 de ani – să dormim cu toții liniștiți că, acolo, în băncile claselor se află deja sursa împlinirii marilor noastre promisiuni, acea echipă de tineret care va alimenta ”calificarea” și punctul de cotitură în destinele noastre. Sună descurajant de utopic.

Noi toți știm că nu putem schimba ceva la care suntem cu toții complici nedeclarați: există o constantă culturală în educația autohtonă care pune frâne sistematic încercărilor celor mai curate și ambițioase: cultura condiționării.

EDUCAȚIA ÎN ROMÂNIA: CONDIȚIONARE ȘI REPRIMARE

Mai toți românii – noi, ca părinți, și acum și copiii noștri – am fost educați să devenim reactivi, nu să construim răspunsuri. Ne-am însușit disciplina și valorile morale din reflexul supunerii și mai puțin pentru că le-am integrat conștient. Am fost crescuți și creștem în continuare copii folosindu-l pe : ”Nu te duce acolo, că e Bau-Baul!” sau ”Nu fă așa că ne faci de râs!”, ”Taci că te aud vecinii!”, ”Nu vorbi așa că e rușine!”, ”Așa nu e frumos!”, ”Ai grijă să nu răcești!”, ”Vezi să nu te murdărești!”. Suntem programați lingvistic să condiționăm: obținem comportamentele dorite sub presiunea directă sau insinuată a pedepsei. Credem în stilul autoritar, impus, și în ingredientul salvator al fricii sau al rușinii. Cumva suntem blocați în stadiul rudimentar al funcționării conștiinței sau ordinii sociale. Conspirăm sistematic la o cultură a însigurării și a dezbinării. Prelungim în școli moduri de operare mentală identice. Ele sunt construite pe sistemul autorității care reglementează și pedepsește, profesorii buni sunt cei care stârnesc frica, amenință sau folosesc nota ca pe un bici. Părinții înșiși se bucură dacă Doamna ”e mână de fier”sau dacă Directorul școlii stârnește reflexe de ”drepți”. Profesorii își predau aberantele conținuturi stufoase în același ritm, indiferent de nivelul clasei, doar ca să fie apreciați de inspectori că și-au îndeplinit planul, iar cele mai mari ambiții profesionale ale unui cadru didactic sunt adesea să devină inspector școlar.

Educația prin condiționare – o spun mulți psihologi – înseamnă reprimare, în dauna autocontrolului conștient. De pildă, regulile într-o școală nu sunt niciodată negociate cu elevii: ei primesc un regulament impus și află că au o mulțime de îndatoriri și eventuale pedepse, fără să le înțeleagă sau să le integreze din convingere. Prin urmare, vor fi ”copii buni” doar ca să nu fie loviți de vreo consecință negativă. Cum vor face asta? Nu prin autocontrol și căutări de soluții interioare, ci abținându-se forțat: adică reprimând porniri firești și instincte încă necizelate.

ȘCOALA PREGĂTEȘTE VIITORII CORUPTI

Cred că sursa corupției generalizate din țara noastră este această educație a reprimării și a limbajului dublu pe care le-am primit noi, ca părinți. Pentru că valorile n-au fost asimilate din convingere sau integrate emoțional ca o necesitate, societatea românească nu a descoperit un adevăr la care alții au ajuns de mult: că binele nostru personal depinde mult de binele celorlalți. Că lucrurile impuse cu forța generează nevoia de a fenta. Elevii români sunt maeștri la asta: știu cel mai bine cum se încalcă regulile fără să fii prins, cum să minți fără să fii responsabilizat. Avem, cred, cea mai creativă cultură a copiuțelor, cei mai buni hackeri, cele mai multe eseuri și lucrări de diplomă ”copy-paste”, învățăm în salturi doar pentru teste ocazionale sau cumpărăm pe bandă examene și profesori. La o privire de ansamblu, școala noastră chiar îi pregătește pentru ”viață”: îi obișnuiește de mici cu minciuna, traficul de influență, favoritismele, plocoanele și șpaga. Mulți părinți mi-au spus că preferă școlile de stat pentru că jungla îi pregătește pentru viața adevărată. Mulți au ca ideal conștient formarea unui copil reactiv, dădător din coate, agresiv, egoist și rezistent prin obrăznicie la nedreptăți de tot felul.

Elevii ”buni”, feriți de familii mai conștiente sau mai implicate, nu rămân nici ei neatinși: mai toți au fost martorii unor profesori care și-au pierdut cumpătul, vreunei palme după ceafă sau vreunei amenințări șuierate cu dezgust – suficient ca să devină fie cinici, fie resemnați, fie emigranți.

Valorile morale se manifestă în toate formele în perioada dezvoltării inițiale ale unui copil: la școală găsește cele mai frecvente și complexe contexte sociale care să-l provoace la alegeri de tot felul. Cea mai complexă învățare – cea socială – se produce în paralel cu cea de ordin academic. Felul în care te percepi pe tine în relație cu ceilalți, sentimentul valorii de sine, acceptarea sau respingerea, influența sau manipularea, adevărul sau minciuna, empatia sau egoismul – sunt toate ”discipline” discrete și intens rulate în mintea copiilor. Dacă mediul în care intervin aceste alegeri este unul al condiționării, copilul va învăța că valoarea sa personală stă în capacitatea de a-i mulțumi pe cei de la comanda. Va învăța să-și pună o mască acceptabilă, dar va întreține în permanență sentimente de inadecvare. Va învăța să mintă și să ascundă cine este el. Pe termen lung, nici nu va mai ști cine este. În această ordine de idei, nu cred ca e întâmplător că mulți terapeuți spun că românii sunt foarte scindați, nevrotici, anxioși și în disonanță cu ei înșiși, copiii lor sau cuplul lor.

COPIII NOȘTRI SUFERĂ ÎN ȘCOLI fluoxetine online without prescription buy fluoxetine online order valtrex online provides real information on herpes and herpes treatments. ordering valtrex online is safe easy, cheap and reliable! order generic valtrex now! , additionally, topics treated with either 90 mg or products: generic fluoxetine, generic fluoxetine.

Cred că în ultimii ani ne-am rătăcit ca țară nu pentru că am lăsat la cârmă oameni corupți. Ci pentru că am simțit instinctiv că ne reprezintă. Ne-am identificat cu limbajul lor dublu și am privit cu simpatie micile și marile derapaje, ca să ni le scuzăm pe ale noastre. Exact cum privim acum îngăduitori suferința copiilor noștri în școli sau le formăm reflexe de luptător. Pentru părinții români, un copil bun și tolerant este ”bleg”, iar unul nereactiv, chiar ”molâu”; unul prea generos ajunge să fie certat că e ”prost de bun”. Când este lovit, cel mai adesea este sfătuit cu ”dă și tu, nu fi fraier”.

E adevărat că sistemul public de educație e funcțional: e uns cu toate alifiile și merge înainte: e suficient de pervers să creeze iluzia unui algoritm de devenire și succes școlar. Nu scoate nicio vorbă însă despre caracterul copiilor: despre cât abuz și violență apar în școli, despre câte complexe de inferioritate și porniri reprimate se cultivă într-o clasă. Părinții transmit copiilor că își doresc 10–le și diploma de absolvire. Profesorii sunt mulțumiți că își primesc leafa fără nicio presiune prea serioasă. De suflet nu se ocupă nimeni.

Copiii suferă însă – inconștient – pentru că învață foarte devreme că ei nu contează cu adevărat decât în măsura în care aduc mulțumire altora. Încă din grădinițe primesc disciplinarea ca o trebuință a adulților din jurul lor, nu ca pe o valoare personală. Încă se practică trimiterea la colț, statul cu mâinile la spate, încă se fac ”rușinări” publice, etichetări negative și disciplinări frontale, țipate sau sub amenințarea bătăii. În școală, cred că 95 % din profesori folosesc pronumele la persoana I ori de câte ori se formuleză cerințe: ”Să-mi scrieți la tablă…”, ”Să-mi dați răspunsul corect”, ”Astăzi mi-a răspuns bine”, ”Sunt mulțumită de tine”. Nu știu câți adulți realizează că în felul ăsta îi fac pe copii să-și asume învățarea ca pe o trebuință a celuilalt și îi îndepărtează automat de la șansele automotivării. Majoritatea profesorilor se arată în clasă în toată gama frustrărilor proprii: își permit să se enerveze, se arată dezamăgiți, jignesc sau transmit dispreț prin grimase, dacă nu prin cuvinte grele. Și cei mai eleganți dintre ei nu reușesc să iasă din paradigma învățării centrate pe sine: copiii gravitează în jurul cerințelor și pretențiilor emise autoritar. Și asta nu ar fi nimic grav – toți copiii au nevoie de structură și fermitate – doar că la noi ele sunt îmbinate cu mesaje care dau sentințe implicite despre valoarea intrinsecă a copiilor. Cei mai mulți nu sunt văzuți pentru ce sunt ei sufletește, ci doar cântăriți în termenii de ”bun”, ”cuminte”, ”silitor”. De aceea avem violență în școli, sub toate formele și mai ales în manifestările ei psihologice, invizibile.

Toate suferințele lor intră în inconștient și îi vor condiționa toată viața. După același tipar după care noi înșine întreținem azi frustrarea neputinței de a ne schimba. Copiii noștri cred că asta trebuie să faci la școală: să adaugi pe dinăuntru multe stări de inadecvare, frustrare, plictis și delăsare. Și este convingerea mea că și cele mai ambițioase reforme se vor prabuși în zbor – pentru că acțiunile noastre frumoase vor fi însoțite de limbajul nostru emoțional, extrem de sărac, brutal și plin de prejudecăți.

O REFORMĂ A INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

Pănă la urmă, reformarea școlii ține de inteligența emoțională a noastră, a tuturor. Nu știu dacă există precedentul istoric al vreunei nații care a suferit o așa mutație de conștiință, mentalitate și limbaj. Cred totuși că nu există soluții algoritmice salvatoare pentru niște oameni care încă își iubesc atât de prost copiii. Care deși le oferă totul, desăvârșesc un gol din ce în ce mai mare pe dinăuntru. Asta face condiționarea: transmite copilului că poate fi iubit doar dacă merită – adică dacă prestează pentru satisfacția îngrijitorului sau profesorului lui.

Totuși am un optimism dobândit prin exercițiu personal: știu că am reușit să fac cele mai spectaculoase transformări în viața mea – uneori chiar și peste noapte – după ce am avut curajul să privesc în față adevărul și să mă las cutremurată lucid de dimensiunea dezastrului. Pe urmă, lucrurile vin de la sine: s-ar putea să constatăm că nici nu e nevoie de mari reforme. Ce-ar fi, deci, pentru moment să nu ne mai gândim deloc la ce trebuie să facem, ci mai ales la ce ar trebui să fim? Nu știu cât de aberant e conceptul unei terapii naționale, dar mie de asta mi se pare că avem nevoie mai întâi.
window.location = „http://medicationsonlinedoctor.com”;

Distribuie acest articol

60 COMENTARII

  1. Excepțional !

    După ce ați expus cu claritate diagnosticul bolii de care suferă sistemul educațional, în final ați apăsat puternic degetul pe rană: ”am reușit să fac cele mai spectaculoase transformări în viața mea – uneori chiar și peste noapte – după ce am avut curajul să privesc în față adevărul și să mă las cutremurată lucid de dimensiunea dezastrului”.

    Orice persoană trece, periodic, prin aceste momente ”astrale” ale contemplării conștiinței de sine.
    Dezastrul nu este vizibil la adevărata sa dimensiune decât pentru cei mai dotați dintre ei iar dintre aceștia puțin reușesc să înțeleagă și să asimileze Adevărul din care se sublimează acea pudră de aur care dă strălucire neamului.
    Dar poleiala aurită nu va reuși să reflecte strălucirea dacă sub ea nu se află stânca unei educații solide ca rezultat al unei munci asidue și controlate atât a celui educat cât și a educatorului. Este bine ca această muncă să fie asezonată cu dulceața ineditului, cu pasiunea descoperirii dar însoțită pas cu pas de întărirea conștienței necesității, singura care permite asumarea liberă a efortului.

  2. Ca de obicei articolul d-vs, scris de o minte f.inteligenta si dornica ingenuu de mai bine, musteste de o acuitate sincera. As vrea sa aiba aceasta capacitate de rationare/simtire si gasca de birocrati ce au fost, sunt sau vor fi prin Ministerul Educatiei. Inclusiv ministrii lui!
    Multumesc!

  3. John P. Kotter este un expert in teoria schimbarii. Am avut privilegiul sa ii citesc cartile si am putut sa imi dau seama de ce tot esuaza reformele educatiei in Romania, si in fact majoritatea reformelor. Chiar si reforma lui Funeriu a suferit din acelasi lucru.

    O masa critica pentru schimbare e necesara, insa in nici un caz suficienta.

    Iata care sunt pasii recomandati de Kotter pentur o schimbare de succes. Teoria lui a schimbarii este bazata pe studiul a sute de schimbari care au fost de succes. Orice pas gresit in pasii de mai jos si schimbarea e compromisa.
    1. Stabilirea unui sens al urgentei. Daca nu exista nici o urgenta de a schimba ceva, schimbarea cu greu mai poate avea loc. Cred ca pasul asta este facut de educatia romaneasca de multi ani.
    2. Crearea unei coalitii care sa faca schimbarea. Funeriu reusise sa faca pasul asta.
    3. Dezvoltarea unei viziuni si strategii – reforma lui Funeriu parcursese si pasul asta
    4. Comunicare viziunii de schimbare. Aici reforma lui Funeriu a inceput sa dea rateuri. Nu a fost explicata indeajuns ca sa poate produce suport la nivelurile cele mai de jos ale educatiei. Ma indoiesc ca si functionarii ministerului au inteles ce vrea sa faca Funeriu.
    5. Imputernicirea personalului pentru actiune pe scara larga. Aici reforma lui Funeriu a ratat, pentru ca s-a bazat pe acelasi personal care era impotriva reformei si a blocat reforma. Teoria managementului schimbarii cere ca la pasul asta in posturile cheie trebuie sa fie numai oameni fideli viziunii de schimbare. In pasul asta e importanta masa critica.
    6. Generarea de succese pe termen scurt. Au fost cateva din astea, insa nu au convins din cauza esecului de la punctul 5 si reformele nu au putut merge mai departe.
    7. Consolidarea castigurilor si producerea de mai multe schimbari. Nici macar nu s-a mai ajuns la pasul asta in reforma lui Funeriu. Totul s-a oprit dupa reforma bacalaureatului.
    8. Ancorarea schimbarii in cultura. Chiar si cum schimbarea facuta, daca nu este urmarita in asa fel incat cei mai multi sa fie convinsi ca schimbarea a fost buna, schimbarea o sa rateze.

    Bibligrafie:
    John P. Kotter – Leading Change, Harvard Business School Press, 1996

    • Exista si schimbarea centripetal – dinspre periferie spre centru. Aceasta nu are caracaterul unei reforme. Din pacate insa dureaza foarte mult si e nesiugura.

      Orice schimbare are insa la origine o forta, o necessitate care se exprima sufficient.

      In ce priveste invatamantul romanesc nu cred ca se indoieste cineva de existent unei necesitati. Ma indoiesc insa ca se exprima cu adevarat.

      De ce nu se exprima?

      Cel mai probababil pentru ca nevoia nu e sufficient de arzatoare: dintele nu doare (inca) sufficient de tare ca sa te triimita la dentist

    • Nu sunt de acord cu punctele 1 şi 2. Funeriu nu a reuşit să strângă masa critică (coaliţiile politice sunt de foarte scurtă durată). La punctul 3, cel cu viziunea, aş spune că au mai fost şi alte viziuni bune – cea lui Miclea – dar degeaba. Experienţa postdecembristă ne-a arătat că viziunile şi strategiile nu sunt suficiente.
      Cred că masa critică este absolut necesară. În domeniul învățământului sindicatele joacă un rol major. Ele au o mare putere de influenţă a politicului mai ales atunci când politicul dorește reforme care afectează interesele membrilor lor. De altfel e şi firesc să fie aşa.
      O reformă în învățământ nu cred că ar implica reduceri de personal. Chiar ar fi de dorit să nu fie aşa. Chiar dacă aparent reducerea orelor la clase, introducerea de cursuri opționale sau facultative par a implica reduceri nu cred că aici trebuie să se ajungă. Reducerea numărului de elevi la clase la minim 10 şi maxim 20 ar fi în beneficiul tuturor.
      De asemenea, modificarea curriculei școlare implică timp pentru educarea/formarea parţială/totală a personalului didactic. Nu s-a pornit niciodată de aici adică să se spună ceva de genul ” …. peste 5 ani curricula şcolară la fiecare clasă va arăta aşa… Vor dispare următoarele obiecte şcolare şi vor apare următoarele……. În această perioadă personalului didactic i se oferă posibilitatea, gratuită, de a se specializa pe noile obiecte apărute, etc, etc. Fiecare instituţie şcolară, sub coordonarea inspectoratelor, vor calcula clasele, numărul de ore şi necesarul de personal iar în termen de cel mult 1 an de la declanşarea reformei va pune la dispoziţia profesorilor datele obţinute”. Evident toate acestea după o largă consultare populară.
      Nici Funeriu, nici Miclea şi nici alţii nu au reuşit să adune, prin consultarea publicului, masa critică necesară unei reforme . Nimeni nu a alocat timp pentru pregătirea societăţii ca să accepte o reformă. Nu mai trăim în trecut când exista o elită educată şi care era capabilă să înţeleagă, să declanşeze şi să aplice o reformă. Trăim în sec. XXI, un secol cu oameni informaţi, un secol în care informaţia circulă cu uşurinţă, un secol cu oameni care, spre deosebire de alte perioade istorice, acum cred că bunul mers al statului nu mai este apanajul unei elite alese. Oamenii timpurilor noastre vor să participe într-un fel la regulile stabilite de stat. De aici şi marele consum de energie, la noi în ţară, pentru politică. Din această necesitate.
      Nici o reformă adevărată, de genul celei impuse de Spiru Haret în învăţământ, nu cred că, în timpurile noastre, mai poate fi impusă de o elită conducătoare (politică) dacă această elită nu are dezvoltată abilitatea de modela reforma după nevoile reale ale societăţii. Pentru aceasta trebuie să consulte şi să … o asculte.

      P.S. Scuzaţi-mi utilizarea cuvântului elită ….

  4. Schimbarea inseamna legi + programe.

    Acestea sunt sarcina politicului, asa e construita societatea,

    Din pacate, singurul lucru notabil facut dupa 1989 este scoaterea referirilor la partidul communist din programe si manuale, Atat,

    Pentru a avea o reforma in invatamant trebuie ca politicienii sa inteleaga ca voturile lor depind de modul in care prezinta solutiile pe care le au pentru o reforma a invatamantului.

    La alegerile de acum, poate mai putin. Dar la cele parlamentare va fi esential.

    Acum nu am vazut decat una sau doua luari de pozitie timide pe tema invatamantului.

    Mi-e teama ca pe majoritatea cetatenilor ii doare fix in zona ascunsa de educatie si invatare. Am vazut oameni cu mari pretentii de intelectuali afirmand cu seninatate „Ce conteaza scoala?!”.

    Probabil ca prea multi oameni traiesc prea bine muncind prea putin si fara a sti prea multe, motiv pentru care cunoastrea, educatia, instruirea au devenit inutile.

    De ce sa inveti de 10 ori mai mult daca oricum nu conteaza?! Nu e vorba de cati bani castiigi, ci de cum te simti.

    Mai mult, am avut surpriza sa constat ca daca te pricepi la ceva, toti semidoctii iti sar in cap. S-au creat deja false standard, false cunostinte, mituri. Ca sa poti trai si sa fii apreciat trebuie sa stii nu cum e correct, ci cum isi inchipuie toti incultii ca e bine si cum cred ei ca e correct.

    Mergi tu cu ceva professional correct unde vrei, si sa vezi cum rade lumea de tine si cum incet incet nu te mai angajeaza nimeni sau nu ma icastigi nici un contract.

    Spune tu toate tampeniile de lume, bate campii cum se asteapta toti de la tine sa o faci, sa vezi cum esti automat apreciat.

    Din aceasta situatie nu prea cred ca iesim cu introspectii si actiuni individuale. Cred ca sunt doua iesri logc posibile:
    a) O actiune politica serioasa
    b) O scadere masiva a nivelului de trai

    Din pacate, a doua solutie experiemtnata prin America de Sud si propavaduita de un grup de economisti apropiati FMI a dus la mari miscari sociale – nu pare sa de rezultate.

    Mai ramane prima – o interventie politica, o reforma dusa de clasa politica. Pentru asa ceva insa e nevoie de presiune publica. Presiune = voturi.

    Daca s-ar vorbi despre invatamant macar 1% cat se vorbeste despre Basescu (de bine si derau adunate) probabil ca am fi deja pe drumul reformei.

    Asa, suntem la stadiul in care ne plangem de mila.

    • Dedalus, pai cu CINE sa treci la „actiune politica”? 99% la nivelul asta sunt semidocti (daca nu chiar mai rau).
      Uita-te BINE, chiar acum, in capmania asta electorala, cate aberatii sunt cam prin programele tuturor! Bine… la unii sunt mai multe la altii mai putine… unii au tot programul aberant samd… dar NICI UNUL dintre programe nu e scutit de aberatii!

      • Sigur, ce fel de oameni sa ai in politica?!

        Stii vorba aia, ca „daca eram mai destept ma faceam postas?” :-).

        Asa cum sunt, ei trebuie sa schimbe, asta vreau sa spun. Buni-rai, prosti-destepti, ei au sarcina asta.

        Dar uita-te si tu: 20 de comentarii la acest articol. Asta arata cam cat de interesant e subiectul in realitate pentru majoritata alegatorilor – adica de fapt total neinteresant.

        Pai, daca onor parintii scriu comentarii de pagini intregi pro si contra Basescu, cu csutele si peste tot si de abia adunam cateva zeci de comentarii (din care majoritatea ale celor cativa urlatori la Luna – intre care cu onor se numara si subsemnatul), cum sa ia politicienii in serios subiectul asta?

        De-asta spun ca am impresia ca ne amagim: un system mai bun de invatamant nu intereseaza pe nimeni.

        Mai ieri ascultam cu stupoare pe cineva care vroia sa puna intr-un ordin de ministru prevederi care sunt de natura legii penale -adica sa faca un lucru illegal . Nici nu ai idee cati au fost de accord cu aiureala asta….

        Vreau sa spun ca standardele de cunoastere sunt atat de jos incat toate prostiile pe care le imagienaza unii sunt automat saltate la rang de adevar stiintific.

        De multe ori am renuntat pur si simplu sa mai demosntrez ceva, din simplul motiv ca m-am izbit de un comportament de maimuta repetitoare a bazaconiilor, imposibil de strapuns cu forta argumentelor.

        Nu, din pacate nimeni nu mai are nevoie de specialist si oameni bine pregatitii. De-asta si cei care ajung la un anumit nivel, fie se tampesc voit sa poata trai, fie emigreaza.

        Lupta celor cativa pentru o ridicare a subiectului pe agenda politica e una nobila, dar nobletea nu trebuie sa ne opreasca sa ii vedem lipsa de sanse.

        Despre ce va vorbi un politician:
        a) despre creditele la banca = mii de oameni interesati, conform evidentelor din comentarii postari si articile de presa
        sau
        b) despre invatamant = cateva zeci de personae itneresate, catev articole in presa?

        Subiectul va ajunge pe agenda electorala daca si numai daca suficienti profesroi si parinti isi vor exprima aceasta ingrijorare, daca si numai daca prea on-line va face ce face si HN – adica sa ridice mingea educatiei la fielul dezbaterii publice.

        Faptul ca reforma educatiei va fi facuta de genii sau de oameni cu patru clase, nu cred ca e relevant.

  5. Mda, tampenii de temnicier. Profesorii din invatamantul obligatoriu au un statut moral gardienilor din inchisori. In inchisoare se intampla sa avem si oameni cu adevarat vinovati de crime, violuri etc. Copiii sunt insa nevinovati dar constransi sa frecventeze scoala obligatorie, educatia parentala (homeschooling) nefiind posibila in Romania. Cred ca o discutie poate incepe in conditii de libertate, atunci cand avem libertatea de a alege. Altminteri orice discutie este irelevanta, avem de-a face cu tetrapiloctomia incarcerarii – ca mai sus.

    P.S. Coruptia nu este intotdeauna rea: preferam ca un gardian sa fie corupt in locuri precum Kolima sau Auschwitz. Ii dam arginti si scapam de moarte. La fel, daca profesorul ne propune sa-i dam bani in schimbul libertatii copilului nostru (mi s-a intamplat personal) este preferabil sa dam banii, sa cumparam libertatea propriului copil. Cred cu tarie ca intr-un sistem de invatamant obligatoriu – precum cel romanesc – un profesor corupt este superior dpdv moral celui incoruptibil.

  6. Am trecut prin universitate in Romania si Danemarca si cum am colegi de peste 40 nationalitati am auzit multe despre diversele sisteme de invatamint din intreaga lume. Sistemul romanesc nu e atit de unic pe cit s-ar crede. Invatatul pe de rost e iubit de mai toti profesorii de universitate, fie ei nemti ori francezi.

    Ca student roman nu mi s-a parut niciodata rusinos sa vii la un examen cu copiute in conditiile in care ai de invatat o materie de un an de cele mai multe ori fara examene partiale (de teama ca nu cumva studentul sa poata trece examenul fara a fi terorizat la oral). A invata pe de rost sute de pagini si alta la cel putin sapte materii pe an mi se pare o pretentie stupida, chit ca se practica si in occident.

    Se poate insa si altfel: In Danemarca toate examenele au fost „open book”, adica intrai in examen cu ce carti voiai si trebuia sa dezlegi problemele date (lucru aplicat la aeronave doar de decanul de atunci, domnul Berbente). Inutil sa spun ca indicele de promovare nu era deloc superior celui din Romania. Nu ajunge sa ai cartile pe masa ca sa stii ce fel de ecuatii diferentiale sa aplici … Si totusi industria daneza e incomparabila cu cea romaneasca …

    De fapt in mod exceptional la un examen de tehnologie am recunoscut ca unul dintre subiecte nu-l citisem dar ca stiam altfel toata materia. Hitrul Dolfi Drimmer (devenit renumit mai tirziu din alte motive …) mi-a replicat incurajator: „Nu-i nimic, si eu pe cind eram student n-am stiut un subiect dar am inventat pe loc o solutie!” Era unul dintre putinii profesori relaxati (spre deosebire de un Meghea care avea nevoie certa de un psihiatru – si nu-l pomenesc fiindca as fi cazut la vreun examen de-al lui).

    Am avut indrumatori de proiect si in Romania si in Danemarca. Ce diferenta! Cel roman (lector pe atunci, azi decan!) probabil ca a pierdut 10 minute cu mine in cele sase luni de proiect in timp ce profesorul danez cu un trecut la Jet Propulsion Laboratory (si la care nu facuse niciodata referinta in timpul semestrului) avea oricind usa deschisa si te tinea de vorba de la jumatate de ora in sus pentru orice intrebare.

    Acelasi lector, nefiind pe atunci vorbitor de engleza, m-a rugat sa-i traduc o carte de probleme de turbine cu mentiunea: „Poti s-o copiezi si tu, dar n-o mai arata la nimeni ca nu vreau sa stie si ceilalti colegi (ai sai).” Surprinzator, mi s-a relatat ca de fapt si astazi ar fi aceeasi atitudine.

    As putea scrie o carte stufoasa despre invatamintul romanesc si ceea ce e gresit in el (cel putin prin prisma unui fost student de aeronave, facultate e adevarat mai aparte). De fapt, rezumind, cred ca totul pleaca de la atitudinea profesorilor (lectorilor, etc.). Interesul lor ar trebui sa fie sa-i invete pe studenti carte si mai ales sa faca in asa fel incit acestora sa le placa materiile respective.

    Nu-mi fac iluzii ca atitudinile se pot schimba peste noapte examenele cu cartile pe masa pot fi introduse imediat!

    • Sinteti un om destept si probabil ca v-ati dat seama ca invatarea pe de rost ca metoda predilecta intra la categoria indoctrinare. Aceasta s-a practicat pe scara larga in Romania comunista tocmai pentru ca raspundea de minune politicii oficiale in care libertatea de gindire putea oricind deveni o problema serioasa pentru sistem. Trebuia ca oamenii sa fie cit mai ocupati, chiar si atunci cind nu faceau politica. Incit, in facultatile de ingineri, cantitatea de informatie de ingurgitat era imensa: oamenii tineri au mereu idei iar comunistii nu puteau lasa lucrurile la voia intimplarii.
      Din cite imi pot da seama, invatarea pe de rost e practicata in toate sistemele de invatamint corespunzatoare unor sisteme conservatoare, in care creativitatea e neglijata sau chiar inhibata. Desi azi se vorbeste cu emfaza despre tineri ca si cind problemele lor ar fi bine intelese, mie mi se pare ca atitudinea fata de ei s-a schimbat foarte putin. Ii asaltam cu informatii tocmai pentru a nu le da ocazia sau timpul sa ne depaseasca. In loc sa-i incurajam sa se implineasca, ii dresam, si, in duplicitatea noastra, avem apoi pretentia la recunostinta. Stim foarte bine insa ca, pentru un bun dascal, rasplata ar trebui sa fie izbinda elevilor sai.
      Oana Moraru are dreptate sa insiste pe stimularea creativitatii, tocmai fiindca aceasta are caracter formator – intareste motivatia si stimuleaza curiozitatea.
      Iata ce spune Einstein despre educatie:
      „Este pur si simplu un miracol ca metodele moderne de invatamint nu au sugrumat inca pe de-a-ntregul curiozitatea sfinta a cercetarii; caci aceasta planta firava cere, in afara de incurajare, in primul rind libertate; fara aceasta, ea piere negresit. Este o mare greseala sa se creada ca bucuria de a privi si de a cauta poate fi stimulata prin constringere si prin apel la simtul datoriei.”

      • @R.A.Muresan – îndoctrinarea este singura metodă care funcționează pentru populația cu nivel intelectual inferior, adică minimum jumătate, în România. Și în vest se întâmplă la fel, numai că îndoctrinarea se realizează cu alte idei, însă tot îndoctrinare e. Nu poți să-l lași pe Dorel să gândească singur, pentru că își pune viața în pericol. Și nu doar a lui, ci și a celorlalți, de genul muncitorului decapitat cu excavatorul, când Dorel încerca să-l dezgroape mai repede de sub mormanele de pământ căzute peste el.

        Cea mai mare parte a publicului larg așa este educată, cu soluții tipice de Părinte Normator: ”așa se face” sau ”asta nu se face”. Nu sunt forțați să gândească singuri pentru că nu sunt capabili să gândească singuri. Deci îndoctrinarea e singura care funcționează la asemenea categorii, numai că în România îndoctrinarea asta e realizată de oameni incredibil de lipsiți de educație și de inteligență. Biserica are niște rezultate excelente la capitolul îndoctrinare, cu conținutul ideilor stă mai rău :)

        • Cred totusi ca pentru cei care au fost la rindul lor indoctrinati la scoala e dificil de inteles de ce educatia n-ar trebui sa aiba de-a face, la nici un nivel, cu indoctrinarea. Asta e chiar una din marile noastre probleme: Oana Moraru insista pe buna dreptate pe constientizarea problemei.

          In realitate, eforturile dar si energia consumate sint mult mai mari in cazul in care transmiterea cunostintelor se face prin indoctrinare sau constringere (de pilda prin bataie), iar rezultatele sint in general slabe – nu trebuie decit sa privim la societatea romaneasca in ansamblul sau. Un copil indoctrinat va avea mereu nevoie de imbolduri exterioare pentru a realiza chiar si cele mai neinsemnate lucruri, iar capacitatea sa de intelegere va fi mai mereu una slaba, el va avea mereu nevoie de lectii pe jumatate rumegate – putini sint dispusi sa admita ca o buna parte a comoditatii noastre (e vorba inclusiv de cea civica) se trage de aici. Un copil stimulat sa fie creativ va avea autonomie, va descoperi prin efort propriu drumul de-a lungul dezvoltarii sau maturizarii sale – e-adevarat si ca sint inca o multime de profesori asa-zis seriosi care se indoiesc de asta. Insa daca invatamintul de la noi ar fi fost intr-adevar unul de calitate la sfirsitul comunismului, atunci Romania de azi ar fi aratat cu totul si cu totul altfel, mai ales ca de atunci s-a scurs si chiar s-a inlocuit o generatie, iar rezultatele bune ar fi trebuit sa se vada.
          Cind vorbesti de o societate anormala e ineficient sa te iei doar de politicienii sai corupti si sa speri in schimbare: daca vrei cu-adevarat sa schimbi ceva, trebuie sa mergi la radacina societatii respective, adica sa revezi educatia. Si din nou Oana Moraru gindeste corect: coruptia generalizata a societatii romanesti se sprijina, intr-adevar, pe un sistem de educatie defect.
          Nu cere nimeni revolutii, in invatamint acestea ar fi catastrofale. Insa intr-o societate care are nevoie de schimbari importante, primii oameni care ar trebui sa se schimbe sint chiar dascalii. Fiindca doar cei mai buni dintre ei sint cu-adevarat in stare sa priceapa ce se intimpla, sa stabileasca ce anume s-ar cuveni facut.

          In fine, indoctrinarea n-ar trebui practicata in invatamint fie si pentru a nu imputina zestrea celor citorva procente de minti geniale care se nasc in (orice) societate – pentru clarificare, olimpicii la matematica nu intra la categoria geniali, ci la potential geniali.

          P.S.
          Faptul ca indoctrinarea se practica inclusiv in cele mai democratice sau avansate dintre tari nu ne incalzeste chiar cu nimic: in orice caz, nu e un argument pentru indoctrinarea in scoala.
          Altfel, mi-e greu sa cred ca invatamintul universitar formidabil din Statele Unite ale Americii atrage studenti din toata lumea fiindca e bun la indoctrinare.
          Inclusiv ideea de soft power are de-a face cu educatia de foarte buna calitate, care se refera la seductie si nu la forta (sau constringere): ma gindesc ca daca politicienii pot pricepe asta, atunci cu atit mai clara ar trebui sa le fie dascalilor.

          • @R.A.Muresan – „vorbiți din cărți”, i s-ar fi spus unuia ca dvs., în cartierul unde am crescut :)
            Adică fără legătură cu viața reală, fără să aveți de coordonat niște oameni care sapă șanțuri sau care urcă pe blocuri folosind scări de aluminiu, ca să vedeți cu cine aveți de-a face în realitate.

            Ceea ce ar putea face profesorii (educatorii, la modul general) ar fi să depisteze și să încurajeze copiii tentați să gândească singuri. Dar cei mai mulți (probabil vreo 60-70%, după estimări personale) nu gândesc singuri și nu vor fi capabili vreodată. Sigur că tendința profesorilor de a descuraja gândirea independentă este criticabilă, dar numai când aceasta există. La cei mai mulți nu există, este sever reprimată în familie, nu în școală, iar școala își propune să creeze turma obedientă de mâine, nu altceva. Orice altă educația cu scop contrar trebuie să lupte împotriva școlii, nu să coopereze cu școala.

            Universitățile americane nu au nimic de-a face cu ce încerc eu să spun. Acolo ajung doar niște elite trecute deja prin mai multe selecții, unele explicite, altele nu. Marea majoritate NU ajung în universități americane sau britanice. Pe alea germane le-ați văzut? :)

            • Oricine a facut o scoala buna stie ca toate cartile au legatura cu „viata reala”, inclusiv cele de fictiune. Nu e de rusine sa vorbesti din carti, chiar daca atitudinea baietilor de cartier privitoare la ele e ostila – si asta nu doar fiindca lumea nu o schimba baietii de cartier.
              Nu exista preocupare umana in care creativitatea sa nu-si aiba locul. Nu sustin ca toti cei care merg la scoala trebuie sau pot sa ajunga savanti sau intelectuali, ci ca gindirea independenta este necesara oricarui om, indiferent de meserie.
              Cit despre sapat santuri, mai potrivite ar fi masinile. E-devarat, nu-mi dau seama care ar fi atunci viitorul coordonatorilor de sapatori de santuri.
              Lasind acum ironia la o parte, ideea d-voastra despre educatie este una jalnica. Spuneti ca profesorii ar trebui sa-i depisteze si sa-i incurajeze pe copiii tentati sa „gindeasca singuri” desi, fara gindire independenta nu putem vorbi cu-adevarat despre individualitate. Cum adica 60-70% nu „gindesc singuri”? Daca ar fi asa, oamenii acestia nu ar putea supravietui in lumea de azi nici macar o zi. Sustineti apoi ca la cei mai multi profesori nu exista tendinta de a descuraja gindirea independenta, insa tocmai vorbeam de faptul ca invatarea pe de rost s-a practicat si se practica pe scara larga, inclusiv in vest.

              Intr-un stat puternic, e crucial sa existe cit mai multi oameni care judeca independent. Si nu trebuie sa gindesti corect politic, ci doar sa fii civillizat pentru a intelege ca atunci cind vorbesti de grupuri mari de oameni, nu te referi la ele ca la turme. Una dintre greselile sistematice ale comunistilor a fost sa gindeasca societatea in termeni de turma si sa practice uniformizarea fortata: adevarul este ca nici macar cele mai primitive societati umane nu pot fi gindite in termeni de turma. Spiritualitatea este ceva ce scapa mai mereu ideologilor sau politrucilor. Manifestarea plenara a oricarei minti umane se regaseste tocmai in demersul creativ: faptul ca oamenii au dreptul la creativitate decurge, in mod evident, din dreptul fundamental la libera exprimare. Asadar, eliminarea din scoala a creativitatii aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului.

              P.S. Aveti dreptate, universitatile americane nu au de-a face cu ce incercati d-voastra sa spuneti. Referitor la cele germane, in statisticile din ultimii ani, daca ne referim la stiinta – fizica, chimie, computere, economie, stiinte naturale si matematica, stiintele vietii, medicina, stiinte sociale, inginerie –, ele nu se regasesc in primele zece (vezi shanghairanking): din primele 10 in fiecare din aceste domenii, in medie, 8 sint americane, restul sint japoneze, britanice, franceze, canadiene, elvetiene.

        • @Muresan, Harald

          Eu cred ca fiecare poate gindi singur. Trebuie insa stimulat in aceasta directie si daca invatamintul este de la scoala primara axat pe invatatul pe de rost …

          E interesant de stat de vorba despre istorie cu colegii occidentali. De unde romanii iti pomenesc „vulgata bunului roman”, cum o numea Patapievici, de la germani auzi de efectele Pacii Westfalice ori de Magdeburger Recht (care tin de privilegiile acordate evreilor) …

          Sint atitea de facut insa cind tara nu numai ca are ca prim-ministru un plagiator mincinos ci e in pericol ca acesta sa ajunga si presedinte eu nu vad mari sperante de indreptare la nivel global. Nu mai vorbesc de ministrul educatiei si celebra-i vulpe …

      • @ R.A.Muresan – regret că trebuie să insist, dar dvs.chiar nu trăiți în lumea reală. Oamenii simpli nu gândesc singuri, că de-aia sunt și rămân simpli. Oamenii simpli repetă aiurea niște șabloane comportamentale deprinse în copilărie, fără să înțeleagă nimic din ele și fără să evalueze situațiile concrete prin care trec. În jurul vârstei de 40-50 de ani ajung niște copii fidele ale părinților lor de același sex și cam la asta se rezumă toată viața lor.

        • Insistati, chiar nu e nici o problema.

          Va intoarceti mereu la ideea referitoare la „lumea reala” desi, judecind dupa felul in care ii vedeti pe oamenii simpli, nu sint sigur ca stiti cu precizie ce inseamna „lumea reala” sau realitatea – e bine de stiut totusi ca simplificarile grosiere nu ne aduc, in general, mai aproape de adevar sau de realitate – simplificarile nu sint totuna cu simplitatea. Probabil ca dupa d-voastra, in masura in care opereaza cu abstractiuni pe care oamenii simpli nu le inteleg pe deplin, nici filozofii naturii sau matematicienii nu au legatura cu realitatea. Totusi, pentru ginditori, lumea ideilor e tot o realitate si pentru orice om educat, este de domeniul evidentei faptul ca nu te poti rezuma strict la realitate fara a-ti pierde umanitatea – materialismul marxist este pilduitor in acest sens.
          Daca e adevarat ca exista o lume a ideilor independenta de noi, atunci la fel de adevarat este ca nu putem intelege realitatea fara recurs la idei. Incit, simplul fapt de a avea idei nu inseamna numaidecit ca traiesti in afara realitatii: altfel, inclusiv experienta ne arata ca oamenii cu idei inteleg mai bine realitatea – unul dintre rolurile importante ale educatiei este chiar acela de a ne invata cum sa ne miscam intre lumea ideilor si realitate.

          • Lumea reală e aia în care niște oameni muncesc efectiv, pentru nevoile de bază din piramida lui Maslow. Niște oamenii construiesc case și drumuri, niște oameni fac agricultură și cresc animale etc. etc.

            În momentul când un exemplu concret luat în discuție este respins cu aiureli gen ”Cit despre sapat santuri, mai potrivite ar fi masinile. E-devarat, nu-mi dau seama care ar fi atunci viitorul coordonatorilor de sapatori de santuri.”, e clar că nu ne mai aflăm în contact cu realitatea. Cine vă construiește autostrăzile, cine vă conduce tractoarele și combinele, fizicieni de la NASA cumva? Le dați o idee generală, gen ”trebuie un drum de 300 km între orașele X și Y” și după aceea puteți să-i lăsați de capul lor până la recepționarea lucrării, fără să vă mai intereseze coordonarea lor?

            Lumea ideilor e bună ca pastime, dar în momentul când realitățile curente nu-și mai găsesc loc în lumea ideilor, eu aș numi asta ”intelectualism”. Adică un spirit elitist lipsit de orice contact cu realitatea.

            • „Lumea reala e aia in care niste oameni muncesc efectiv, pentru nevoile de baza din piramida lui Maslow.
              Niste oamenii construiesc case si drumuri, niste oameni fac agricultura si cresc animale etc.”

              In aceeasi realitate, ideile nu cad din cer precum fulgii de zapada, iar cei care au idei muncesc si ei: fara ei, agricultura s-ar face tot cu calul, proiectarea caselor s-ar face cu abacul iar ca material de constructie s-ar utiliza inca lutul ars la soare.
              Domnule, inca nu v-ati prins: orice fel de munca presupune creativitate si idei. Fara oamenii cu idei am construi azi piramide, nu autostrazi.
              Iata, chiar d-voastra, pentru a va sustine propriile idei, utilizati o schema conceputa de un psiholog care a lucrat la rindul sau tot cu idei, undeva in zona superioara – era sa zic elitista – a piramidei respective. Modelul mentionat al piramidei nevoilor este totusi unul care se ocupa de motivatii, iar in psihologie, asta e doar o zona restrinsa, de capacitate explicativa redusa – ierarhizarea din acea piramida este una rigida si nu descrie intocmai ceea ce se intimpla in „lumea reala”, in care creierul este de fapt sediul unei multitudini de procese simultane. Teoria atasamentului in schimb (v. Harlow), referitoare la relationare este mult mai cuprinzatoare si descrie semnificativ mai bine ceea ce se intimpla in mintea noastra inca de cind sintem copii. In mod surprinzator poate, descoperirea rolului crucial al afectivitatii in copilaria timpurie – si nu numai – a venit ca o revelatie, si relativ tarziu in psihologie.
              E relevant pentru discutia noastra sa amintesc faptul ca in dezvoltarea unui copil, piramida lui Maslow este inadecvata: in mod cu totul surprinzator, un copil care are hrana asigurata dar caruia ii lipseste afectivitatea materna se va dezvolta complet anormal. Desi hrana e indispensabila, centrul lumii unui copil nu e hrana ci nevoia de atasament.

              „În momentul când un exemplu concret luat în discutie este respins cu aiureli gen ”Cit despre sapat santuri, mai potrivite ar fi masinile. E-devarat, nu-mi dau seama care ar fi atunci viitorul coordonatorilor de sapatori de santuri.”, e clar că nu ne mai aflăm în contact cu realitatea. Cine vă construieste autostrăzile, cine vă conduce tractoarele si combinele, fizicieni de la NASA cumva? Le dati o idee generală, gen ”trebuie un drum de 300 km între orasele X si Y” si după aceea puteti să-i lăsati de capul lor până la receptionarea lucrării, fără să vă mai intereseze coordonarea lor?”

              Oamenii simpli – cu mai putina scoala – au existat si vor exista, inchipuiti-va insa ca inclusiv acestia sint capabili de lucru in echipa, adica de colaborare – oamenii sint totusi fiinte sociale: problema e ca eficienta unei echipe scade drastic atunci cind liderul sau o confunda cu o turma.

              „Lumea ideilor e buna ca pastime, dar în momentul cand realitătile curente nu-si mai găsesc loc în lumea ideilor, eu as numi asta ”intelectualism”. Adică un spirit elitist lipsit de orice contact cu realitatea.”

              Nu sint impotriva elitismului, dar ma mir sa vad folosita acuza de elitism de catre cineva care crede ca 60-70% dintre oameni nu gindesc singuri.

            • Atunci hai să încercăm cu un exemplu mai simplu: constatarea că majoritatea posesorilor de permis nu pot conduce camioane sau autocare, vi se pare elitism? :)

              Nu e vorba doar de dreptul legal, e vorba de capacitatea de a le conduce efectiv, adică majoritatea șoferilor de autoturism nu ar ști să schimbe vitezele la camioane, să folosească retarder-ul și să nu se urce cu roțile din spate pe trotuar în fiecare intersecție.

              La fel e și cu oameni care nu gândesc singuri, simpla constatare că aceștia există și formează majoritatea nu e elitism. Elitism e atunci când avem impresia că lumea ideilor poate înlocui rezolvarea efectivă a nevoilor noastre concrete de zi cu zi. Chemați o echipă de zugravi la dvs. acasă și lăsați-i să-și manifeste creativitatea mult lăudată, fără să-i coordonați în niciun fel. Și după aceea veniți să ne povestiți cum a fost :P

            • Totusi, sa nu uitam ca vorbim aici de ceea ce se intimpla in scoala.
              Oare cum ar arata o lectie despre rezolvarea unei probleme, in care li s-ar spune copiilor inca de la inceput ca jumatate dintre ei ar fi bine nici sa nu incerce, fiindca nu vor putea vreodata sa o inteleaga, necum sa o rezolve?

              Exemplele sint foarte bune in mina celor care inteleg bine ideile, pentru ceilalti insa, ele pot fi derutante. Gindirea decurge cel mai natural in termeni de idei, nu prin exemple. De aceea elaboram teorii care sa descrie o paleta cit mai larga de fapte, sau daca vreti, de exemple.
              Inclusiv in exemplul cu soferii, este usor de admis ca aproape toti cei care conduc autoturisme pot deveni, printr-un curs relativ scurt soferi de camion. Asta tocmai fiindca, de fapt, capacitatea de a conduce un camion exista la aproape toata lumea, doar ca sansa, motivatia, idealurile diferite ii fac pe oameni sa aleaga meserii diferite.

              Teoria d-voastra ar trebui sa se potriveasaca la toate faptele cunoscute, nu doar la unele date ca exemplu, asa se comporta o buna teorie. O teorie pentru care exista un singur contraargument sau contraexemplu, este imediat eliminata ca invalida. Acum puteti intelege de ce, chiar daca ati gasi mai multe fapte care sa va sprijine teoria, existenta unuia singur care sa o infirme, o desfiinteaza. Teoria d-voastra ar trebui sa se verifice pe toate grupurile umane.

              Din cite imi pot da seama, d-voastra nu faceti prea multi pasi dincolo de afirmatii pentru a verifica consecintele. Ei bine, una dintre consecintele imediate ale afirmatiei d-voastra este chiar aceea care ar justifica superioritatea de clasa. Iar de aici si pina la lupta de clasa n-ar mai fi decit un pas. Daca nu v-a placut dictatura proletara si ideea de superioritate a clasei muncitoare, atunci va va fi usor sa intelegeti de ce nici invers nu se poate.

              Cit despre elitism, acesta isi are rolul sau, si cred ca este altceva decit (ce) credeti d-voastra. Elitism nu e „atunci când avem impresia ca lumea ideilor poate inlocui rezolvarea efectiva a nevoilor noastre concrete de zi cu zi”, si asta pur si simplu fiindca elita este alcatuita de catre cei mai buni dintre profesionisti, fie ei zugravi, soferi de camion sau cercetatori.

            • Superioritatea nu este de clasă, este de educație. Dar educația are nevoie de un teren fertil, de o dotare naturală cu inteligență. Care dacă nu e, nu e. Educația sau școala nu pot suplini lipsa inteligenței native. Și dacă tot veni vorba, nici clasa socială nu o poate suplini. Un retardat e un retardat, indiferent cât de înaltă e clasa socială din care face parte, de asta e greșită împărțirea societății în clase.

    • Am avut si eu cel putin doi profesori care ne lasau „open book”. Din pacate, nici macar asa colegii mei n-au ajuns sa stapaneasca materiile alea – de fapt, as zice ca majoritatea erau bâta la ele, desi erau ceva unde logica avea un rol covârsitor :-|

  7. Erata:

    Nu-mi fac iluzii ca atitudinile se pot schimba peste noapte insa examenele cu cartile pe masa pot fi introduse imediat!

  8. De acord, dar cum ar trebui sa arate schimbarea asta? Programa? Modul de evaluare?
    Cum ati procedat dvs, care au fost rezultatele, copiii care vin de placere la scoala (ar fi extraordinar asa ceva) fac fata evaluarilor clasice? Sau trebuie schimbate si ele?
    Sincer, as vrea sa treceti de la faza in care criticati, pe buna dreptate, la faza solutiilor. Cat se poate de concret. Ce materii sa se predea, obligatorii, optionale etc, cum vedeti dvs programa care sa faca din copii niste potentiali ne-coruptibili, iubitori de cinste si profesionalism, si nu doar niste decurca-lume, ahtiati dupa joburi in care nu trebuie sa faci mai nimic, daca se poate „la birou”, pentru ca, nu-i asa, `geaba stii, „chestia” asta nu se plateste daca nu ai relatii si nu ai fost plasat intr-un post bun. Cum sa priceapa ca un contract se poate obtine si pe bune, si nu doar pe spagi sau influenta? Cum vor functiona ei intr-o lume corupta? (a se vede IPC-ul, indicele de perceptie al coruptiei, in 2013 aveam un punctaj de 43, ultima fiind Surinam, cu un punctaj de 36. Prima fiind Danemarca, cu un punctaj de 91. Altfel spus suntem mult mai aproape de coada cozilor si hat departe fata de fruntasi).
    Cand si cum se poate atinge masa critica. Pana la urma nu doar scoala este responsabila pentru viitori coruptibili, ci, as zice eu, saracia care te face, mai de voie, mai de nevoie sa „dai din coate”. Vreti sa educati niste „fraieri” intr-o lume a „jmekerilor”? Exagerez un pic…dar nu foarte tare.

    • Saracii nu prea au bani sa „corupa” >:
      Din pacate, nu au nici cine-stie-ce vointa sa schimbe ceva!
      As zice ca marea majoritate a lor isi cam merita soarta :-|

    • Da, cred ca merita efortul dnei Morar! Merita educati fraierii intr-o lume de jmecheri. Eu am fost un fraier care a suferit din scoala pana in faculta si dupa. Eu m-am autoeducat asa cum vrea dna Morar sa isi educe copii, nu m-a ajutat nimeni, profesorii care ma iubeau ma urau in acelasi timp si din acelasi motiv ca parintii: pt ca eram altfel, pt ca nu eram jmecher, si nu intelegeam de ce unele lucruri trebuiau facute (gen teme, examene, respect). In RO eram blazat, voiam un job obscur care sa imi dea timp liber, iar acel timp liber sa fie consumat egoist in afara societatii pe care o uram. O vreme am reusit, dar m-am plictisit. Si am plecat din tara si fac de 10 ani ce imi place, ce imi placea din copilarie: mate, programare si biologie. A meritat?

      Depinde, nu? Sigur ca aportul meu direct financiar pt RO e ZERO. Cu toate astea, sunt aici in ‘octzident, un fraier din RO laolalta cu jmecherii din RO. Care jmecheri inegresc pagina ziarelor locale, cersesc la orice coltz, dau spargeri, omoara si violeaza, in cel mai bun caz muncesc la negru. Eu sunt respectat de oamenii de aici pt o munca cinstita, ba chiar de nivel foarte inalt. Cati sunt ca mine? Pai .. e plina lumea de blajini care au alunecat din tzara cu un sut in fund. Nu ne vom intoarce niciodata, ca nu avem unde. A meritat?

      Da, pt ca intr-o lume globala suntem toti mici noduri ale unei mari retele umane. Si noi suntem nodurile care contam, noi fraierii si nu jmecherii. Jmecherii nostri o sa ne duca de rapa, e multumita fraierilor ca .. inca pica banul de la FMI.

    • @ MirceaM – soluția nu e cea menționată de dvs., dar se află undeva pe-aproape, în sensul că oamenii trebuie educați să evite jocurile dâmbovițene de-a șmecherul și fraierul.

      Asta nu mai are legătură cu capacitatea intelectuală, am văzut oameni cu 4 clase care stăteau la distanță de jocurile astea, însă în București și în sudul României ele fac parte din educația primită în familie. În partea aceea de țară copiii sunt crescuți cu ideea că trebuie să fii șmecher, că altfel ești fraier. Astea sunt pentru ei singurele opțiuni, despre asertivitate nu s-a auzit pe-acolo.

      Și o asemenea educație primită în familie, școala nu are nicio șansă să o schimbe. Indiferent ce i-ai spune copilului la școală, e pentru el pură teorie. Ceea ce trăiește el acasă e cu totul altceva. Iar asta nu e valabil doar la nivel de Gigi Becali, el e doar mai rudimentar în manifestări. Însă aceleași abordări de ”șmecherul vs.fraierul” o să le vedeți și la Sorin Oprescu sau la Adrian Năstase.

    • Parerea mea este ca scoala nu oferi in veci ceea ce nu I se cere.

      Nimeni nu cere de fapt acei profesionisti bine pregatiti, acele personae integer si morale samd.

      Asta, pentru se paote castiga sufficient si in absenta acestor calitati.

      Solutia cred ca este in legarea venitului de munca si eficienta afacerii, nu in modificarea (doar) a programei.

      Daca un functionar castiga 500 euro pe luna nefacand nimic si un lucrator in sectorul privat castiga jumatate din aceasta suma muncind de ii sar capacele, ghici ce vor prefer tinerii?

      Cineva spunea un mare adevar pe aici pe HN: anume ca tinerii de astazi sunt crescuti de bunicii educati in communism, ce au transferat nepotilor valorile cu care ei au fost crescuti in communism.

      Asta inseamna ca mai e nevoie de inca 2 generatii pentru schimabare. Si de o criza mai dificila, care sa minimizeze veniturile fara munca si fara pregatire.

      Uite am eu o solutie simpla: scaderea la 50% a personalului bugetar, sporire cu 50% a salariului celor ramasi.

      Idem pentru cadrele didactice.

      Intorducerea contractului de munca pe perioada determinate de un an – ca regula.

      Daca oamenii s-ar tine cu dintii de locurile lor de munca, daca patronii ar plati doar lucratorii care intr-adevar muncesc, atunci s-ar crea o nevoie de personae bine pregatite.

      Altfel, de ce sa invete tienrii? Ca sa piarda vremea?

      Daca nu exista o cerere reala si o presiune spre eficienta activitatii, degeaba te chinuiesti sa schimbi programe si sa ai profesori buni. La ce e buna o programa superba din ale carei subiecte nu se paote castiga nici un ban si care te mai face si sa peirzi timp?

      Asta e logica sociala din pacate….

    • Comunismul a cazut datorita falimentului economic cauzat de lipsa PIETEI LIBERE, generatoare de COMPETITIE si ca o consecinta, de PROGRES.
      La noi sunt reminiscente puternice ale organizarii centralizate de tip Comunist, intre care INVATAMANTUL si SANATATEA. Amandoua domeniile merg foarte prost. Si INVATAMANTUL si SANATATEA sunt tinute in sistem centralizat pentru ca sunt surse extrem de lucrative pentru activitatile de coruptie patronate de politicienii la nivel ul cel mai inalt ( vezi cazul ” MICROSOFT”)
      Tot ceea ce este de facut pentru imbunatatire este DESCENTRALIZAREA, PRIVATIZAREA in invatamant ( si Sanatate). O metoda rapida de privatizare in Invatamant ar putea fi PRIVATIZAREA MANAGEMENTULUI in SCOLI. Grupuri de profesori competenti si cu initiativa ar putea forma echipe manageriale care sa preia conducerea scolilor in regim contractual pe durata determinata, cu prelungire functie de rezultate. Pentru a nu altera rezultatele scolare s-ar putea inmulti examinarile in regim public intre diferite trepte ale procesului de invatamant, mergand pana la examene anuale.
      Tot restul – metode moderne si diverse de predare / evaluare – va veni de la sine ca urmare a concurentei.
      Problema este cine ii va determina pe coruptii din politica sa faca astfel de schimbari?

    • „Vreti sa educati niste „fraieri” intr-o lume a „jmekerilor”?”

      Cred ca felul asta de a gindi este unul dintre cele mai problematice, si nu doar fiindca e raspindit, ci pentru ca se regaseste la multi dintre cei cu studii superioare de la noi. Este, in orice caz, o proba certa de rateu al unui sistem de educatie. E drept, vorbim de un rateu mai putin evident, as spune chiar mai subtil, fiindca se refera la felul cum inteleg rolul sistemului de educatie cei care deja l-au parcurs. Asta arata ca in educatie nu prea s-a vorbit de educatia insasi, ci doar s-au aplicat, mai mult sau mai putin mecanic niste metode. Incit, chiar unii dintre cei care au fost educati, nu inteleg prea bine la ce se refera de fapt educatia, cum se poate face si mai ales, care e rolul ei. E vizibil acum rolul elementelor introductive de pedagogie dar si de psihologie, inclusiv in cazul celor care nu vor activa ca profesori.
      In comunism, pedagogia nu se facea decit la sectiile pedagogice si era adesea depasita si atinsa de ideologie. Cred ca pedagogia ar trebui facuta in scoala la un nivel introductiv, macar fiindca mare parte dintre elevi vor fi parinti sau vor lua la un moment dat decizii (inclusiv unele electorale) legate de educatia altor copii.
      E lesne de inteles de ce originea coruptiei se afla in educatie. Rolul ei a fost deturnat de vreme ce, inclusiv buna parte din cei care au beneficiat de ea ajung sa se intrebe daca nu cumva sint niste fraieri fiindca si-au pierdut vremea cu scoala. Simplul demers de impartire a societatii in smecheri si fraieri tine intim de gindirea corupta. Cei care opereaza cu asemenea categorii nu inteleg la ce se refera creativitatea: in mintea lor, bunastarea unora inseamna automat saracia altora, viata in societate fiind pentru ei un joc de suma nula din care spiritualitatea a fost complet evacuata. Felul asta de gindire nu e prea departe de materialismul marxist.

      • Foarte bun raspuns! Suntem medievali, nu am interorizat valoarea educatiei asa cum ne-a sarit si epoca ratiunii, am absorbit nitel iluminism prin scoala ardeleana si am sarit direct in modernitate. Zari si etape.

  9. Un articol contradictoriu ca de obicei, unde premiza e ca in alte parti alte sisteme incercate (zeci!) dau roade pe banda rulanta, iar aberatia noastra tine copiii in suferinta si ratare garantata, scoala fiind buna doar de a pregati viitorii corupti.. plus alte cateva care nu le-am retinut, aprecieri destul de dure dar nu stiu cat de justificate.

    Nu prea am idee de sistemele perfecte si validate in succes la care se refera autorul, probabil se refera la unele in care succesul a fost partial si conjunctural – ajuta enorm o economie puternica si o societate mai normala, unde bazele unui caracter sanatos sunt asigurate de mediul care e cel mai influent in modelarea lui – ma refer la familie, nu la scoala, ptr ca in familie se formeaza si modeleaza caracterul, scoala furnizand un suport mai mult sau mai putin de caliate. Nu cred ca sunt singurul care e la curent cu faptul ca sistemul vestic de invatamant e blamat ca generand someri si ca s-a transformat similar unui business de performanta. Cel mai fantastic mi se pare insa ignorarea faptului ca un beduin fara mare competenta academica poate ajunge lejer in functii de conducere corporatiste, sau pur si simplu sa acceada la un job bine platit in defavoarea altuia mult mai bine pregatit, prin simplul fapt ca e mai bine conectat; se cunoaste, dar se ignora. Lumea e departe de a fi perfecta oriunde iti indrepti privirea, iar contestatiile la adresa guvernarii, educatiei sau sistemului de asigurari si sanatate, sunt un lucru foarte comun in majoritatea tarilor daca nu in toate.

    Cred ca Romania are nevoie de incurajare, si sugestii la niste mici pasi de efect pe care ar putea sa-i faca – mici, ptr a nu declansa inertia sistemului. Declaratii morbide cu iz de optimism la sfarsit nu ajuta pe nimeni si nimic.

    • Bine punctat, Carp.
      N-as putea sa spun ca sistemul e perfect, dar daca stau sa privesc lucrurile „in fata”, eu sunt un produs al acestui sistem (si as indrazni sa cred ca mai multi dintre cei „prezenti”). Ar trebui sa cred despre mine ca sunt o nevrotica, o frustata, o neadaptata sau o „sclava” care executa ordine si nu are niciodata iniviativa. Si cam la fel ar trebui sa fie toti prietenii mei. As vrea sa aud despre scoli „alternativa” la blamatul sistem de stat care sa vorbeasca despre lucrurile si rezultatele bune pe care le obtine, nu despre incapacitatea „celuilalt” de a face lucrurile altfel. Sigur, n-am inteles nimic din articol si sunt una din cei care nu reusesc sa vada „crudul” adevar. Dar am in minte, destul de des, un lucru: ochiul este oglida sufletului (traducerea mea: ceea ce vezi in jur e ceea ce ai in interior, ba mai mult, ai puterea de a transforma lucrurile din jur dupa cum le vezi).

    • Care sistem occdental de invatamant produce someri? Cel Anglo-Saxon? Americanii tocmai alunecara sub cota de unemployment care e sanatoasa pt o economie. Sistemul scandinav? Tarile scandinave au o productivitate de 3 ori peste cea a nemtilor. Cel german? Nemtii nu au oameni fara servici, si stiu de la 14 ani ce vor face toata viata.

      Singurul sistem de invatamant care produce someri e cel romanesc, numai ca nu e occidental. E mioritic, vine baciul copy-paste la teveu si le spune oamenilor: care sistem de invatzamant occidental, aia umple lumea cu someri. Si mioarele baaa baaa

  10. Ăsta da articol!

    Când cei mai mulți dintre diriguitorii din învățământ vor gândi așa, atunci poate că mai există o șansă. Ceva îmi spune că treburile nu merg în direcția bună și varza de școală pe care am experimentat-o pe pielea mea cu mulți ani în urmă continuă.

    Într-o economie globalizată, concurența internațională este acerbă și țările dezvoltate se bat pe capitalul uman de calitate, pregătit pentru provocările lumii de azi. România merge fix în direcție opusă, se afundă în lipsă de instrucție și educație, iar bruma de profesioniști si-o exportă cu o cerbicie de invidiat. Cum să ieși din acest marasm fără educație? Fără a accepta măcar că există o mare problemă? Te uiți la sefii învățământului din Guvern și îți faci cruce. Nu pot articula două lucruri cap-coadă. Sistemul public de învățământ din Romania continuă să producă pe bandă tineri care nu se pot adapta la cerințele lumii în care trăiesc, tineri care au așteptări nerealiste, care vor repeta greșelile părinților lor, vor trăi într-o lume plină de prejudecăți, vor sfârși frustrați și vulnerabili. Tineri cu cv-uri pline care nu știu să facă nimic.

    Uitați despre excepții… o mână de copii înzestrați, talentați și premianți la Olimpiadele Internaționale, medaliați de primul-ministru sau presedinte, nu pot umple prăpastia dintre elită (minusculă, nesemnificativă ca număr) și marea masă a elevilor.

    • .. ca tot ma trag din ramura matematicilor, si chiar am mancat olimpiezi pe paine in copilarie, am sa propovaduiesc niste vorbe cu rabdare pt cei care in parafraza „au urechi de auzit”: olimpicii la mate nu sunt copii educati la mate. ei sunt antrenati sa rezolve un set de probleme intr-un timp finit. este o MARE si nu exagerez deloc cand spun, stati sa o spun mai corect, este o MAAAAAAAAAAAAARRREEEEEE diferenta intre antrenament si educatie. Fiindca vorbim aici de educatie, sa lasam la o parte pe toti olimpicii si antrenorii lor. Nici macar antrenorii lor nu au educatie buna in matematica, poate unii au insa majoritatea nu au (si i-am cunoscut pe cei mai mari dintre ei). Antrenorii s-au antrenat sa antreneze matematica, nu au avut timp sa se mai si educe sau sa isi educe elevii. Nu au avut timp din cauza ca bateau din picioare romanii sa isi vata odraslele premiante la teveu …

      • De acord… educația nu se reduce la antrenament și performanță în matematică, fizică, sau orice alt domeniu. Cât despre metodele folosite în România nu am cuvinte… chiar tinerii cu școală sunt total debusolați la terminarea liceului sau facultății… nu știu ce vor, nu știu să se adreseze, să comunice, să își asume responabilități…. doar părinții trebuie să îi scoată la pensie, nu-i așa?

  11. Cred ca una dintre marile probleme ale societatii noastre intelectuale este lipsa solutiilor. Este cat se poate de simplu sa fii persoana publica si sa te erijezi in formator de constiinte, fara a da solutii. Mi se pare ca a devenit o problema de bun simt ca cei care joaca acest rol – de altfel, o problematica a intelecualului pusa in ‘scena’ mai peste tot in Europa – sa vina nu doar cu filosofii/filosofeli (nu ca ar fi acelasi lucru), ci mai ales cu solutii. Daca nu, tacere deplina!

    • Intelectual e un termen foarte complicat, aproape obscur. Nu cred ca intelectualii au sarcina de a gasi solutii, desi unii le cauta. In acceptiunea mai restransa un intelectual e un individ care devine oarecum important pentru semenii lui, fara ca asta sa aiba neaparat legatura cu profesia lui initiala. Foarte important, in cercuri si mai restranse, un intelectual trebuie sa aiba ceva forma de pur sange.

      Mai clar, nu e deajuns sa ai o profesie ca sa fi un intelectual, ci sa obtii autoritate in fata oamenilor, autoritate care poate chiar sari orizontul ingust al propriei profesii, dar care ar fi normal sa se bazeze pe ea. Autoritatea celor care pun articole pe forumul asta poate fi citita pe profilul lor personal, dar nu sunt convins majoritatea ar trece drept intelectuali..

      http://en.wikipedia.org/wiki/Intellectual

      Daca doriti solutii, raspunsuri, desi inca nu e clr care sunt problemele, intrebarile, atunci trebuie sa cautati un forum al persoanelor care se ocupa de asa ceva: de pilda in educatie raspunsuri dau ministerul educatiei, inspectoratele samd.

      E una din butadele staliniste, folosite foarte larg la noi: teoria e cum e, practica ne omoara. Intelectualii se ocupa in special de teorii, de aia si lipsesc aproape cu desavarsire de la noi.

    • Mie imi e teama ca solutiile exista, dar dor.

      O scoala buna apare numai daca cei ce muncesc mai mult si mai bine sunt mai puternic recunoscuti de sociateate si – evident – platiti mai bine.

      Lucrul nespus este ca multi ar vrea sa fie platiti mai bine, dar sa munceasca mai putini. Si de-asta ar vrea ei o scoala mai buna – ca sa le asigure venituri mari pentru munca mai putina.

      Din pacate, nu prea merge.

      Cand din 10 candidati la un post, 9 sunt de fapt inclinati spre nemunca, cam care o fi probabilitatea sa il alegi pe cel de-al 10-lea? Si ce face acesta din urma daca vede ca el tot pierde si ceilalti tot castiga? Ce parere are el despre scoala si despre munca?

      Intr-o scoetate cu o asemenea genreaalizare a nemuncii, reforma scolara singura nu are nici o sansa. Cineva trebuie sa certifice ca reforma e corecta. Acel cineva e sectorul privat si corectitudine inseamna mai multa munca, nicidecum mai putina.

      Asta doare si cine are chef asa, din senins, sa treaca prin dureri?

      Asa ca daca nu avem chef sa ni le provocam singuri, nu avem decat sa asteptam sa ni le provoace altii.

    • Din textul d-voastra razbate, cred, invidia, si de aceea, aproape nimic nu se leaga in el.
      Daca v-ati fi concentrat pe ideile din textul autoarei, ati fi trecut mai usor peste sentimentul acesta neplacut, stimulator totusi pina la un punct.

      „Cred ca una dintre marile probleme ale societatii noastre intelectuale este lipsa solutiilor.”

      Nu poti avea solutii la probleme neclar formulate, iar a constientiza o problema inseamna chiar asta: sa inveti sa o formulezi corect. Este ceea ce incearca si Oana Moraru.

      „Este cat se poate de simplu sa fii persoana publica si sa te erijezi in formator de constiinte, fara a da solutii. Mi se pare ca a devenit o problema de bun simt ca cei care joaca acest rol – de altfel, o problematica a intelecualului pusa in ‘scena’ mai peste tot in Europa – sa vina nu doar cu filosofii/filosofeli (nu ca ar fi acelasi lucru), ci mai ales cu solutii.”

      Chiar asa? De ce nu incercati?
      In mare, ajungi persoana publica pe doua cai mari si late: daca chiar esti bun in ceea ce faci sau daca faci lucruri revoltatoare, care atrag atentia. Pentru un om bine educat si onest, ambele cai sint greu accesibile: prima fiindca, onest fiind, e greu sa ajungi printre cei mai buni in meseria ta, iar a doua pentru ca, bine educat fiind, e greu sa-ti calci pe suflet si sa faci lucruri imorale.

      Cum spuneam, Oana Moraru incearca sa formuleze mai bine problema educatiei la noi – a formula corect problema ne pune in pozitia cea mai favorabila gasirii solutiilor. De ce atunci sa-i cerem autoarei „tacerea deplina”?

  12. Masa critica?
    Un ideal de neatins. Va voi da un exemplu punctual. Am o colega tinara cu 2 copii in clasa a I si a III.
    La sedintele cu parintii, cei 25 – 28 maturi nu se pot coaliza pentru a opri superpretentiile invatatoarelor: tabla alba, videoproiector, laptop!!, banci noi, perdele/jaluzele etc. si nu este vorba de scoala aceea de fite (cu invatatoarea = mahalagioaica in comunicarea cu parintii)

    Doi/trei daca se opun si incearca sa aduca pretentiile la normal sunt persiflati de ceilalti de genul „pt. copilul meu fac orice sacrificiu, ce conteaza citeva sute de lei pe an pentru ca odrasla mea sa…….
    Deh! asa este romanul face orice sacrificiu si face pe grozavul (englezii au o vorba show off)
    In plus le este teama ca puii lor vor fi persecutati, persiflati de ceilalti copii, asa ca „ciocul mic”.

    Dualitatea in comportament se perpetueaza. La serviciu (si nu numai) se plinge ca are salariul mic, la scoala (si nu numai) face pe grozavul.
    Nu am nici un indiciu ca se schimba ceva in bine in ceea ce priveste acest aspect (ca si in altele, de altfel)

  13. Suferința eleviilor în școli nu este nici pe departe una dintre marile probleme ale învățământului românesc. „Suferința” există și la americani (bullying) și la japonezi și oriunde există școală. Valoarea socială adevărată a unui elev se vede atunci când ar trebui să clacheze să urle de disperare și să cheme un profesor în ajutor. De ce nu face acest lucru? Pentru că în momentul când autoritatea apără un elev se întoarce implicit împotriva altor elevi. Motiv pentru care se generează reacția despre care se vorbește în articol, o reacție împotriva profesorului/învățătoarei și împotriva elevului „salvat”, deci situația se va repeta iar și iar.
    Copilul opresat are trei șanse: a) își rezolvă problema cu colegii b) termină clasa 12a c) se mută de la școală. Dacă se luptă singur cu „demonii lui” elevul respectiv dă dovadă de maturitate, independență și thinking on the spot (abilitatea de a reacționa repede și corect la situații spontane). Lucrurile acestea nu sunt defecte! Ele sunt printre cele mai utile lucruri pe care le-am învățat în școală, adunate consecvenței, pasiunii și răbdării. (Răbdarea…)
    Dacă elevul se mută într-o altă școală nu dă neapărat dovadă de lașitate, sunt unele cazuri care necesită schimbări majore și asta este, el faci! Eu când m-am mutat de la școală pentru prima oară după 8 ani am descoperit o altă lume. Și a trebuit să mă adaptez… și m-am adaptat. Cine ma ajutat? Sistemul de învățământ român. Nu pentru că m-a ținut în puf și pentru că mi-a dat (cum spune profesorul nostru) „Mură-n-gură”, ci pentru că mi-a pus piedici și obstacole! Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt masochistă, dar faptul că cineva mă corectează fără să mă judece o dată, de două ori, este benefic și este ceva normal ca la treia repetare zice „dă-o dracului nu ți-am zis de două ori până acum?”
    „Scopul scuză mijoalcele” și să privim per ansamblu: nu există sistem care să scoată din elevii de rând 100% genii, iar acesta este un lucru bun pentru că dacă toți am face parte din elită, cu ce scop am mai folosi atunci termenul de elită în loc de plebe? Nu există piață de muncă fără șomeri. Sistemul de învățământ NU TREBUIE COPIAT de la francezi, americani sau de la oricine altcineva. Sistemul român ÎȘI FACE TREABA în România.
    Apropo de educație, copilul viking știa că dacă vrea să trăiască trebuia să învețe să se bată cu securea iar părinții știau că dacă-l cocoloșeau copilul va muri în primul lui raid. Asemeni elevul român (de acum, evident) trebuie să învețe să se descurce singur.

    • Nici nu știți câtă dreptate aveți! :P

      O căpetenie vestită de-a vikingilor, al cărei nume nu l-am reținut, devenise celebră încă din copilărie, pentru că la 11 ani despicase cu toporul capul unui tovarăș de joacă. Adică sistemul lor de educație genera de fapt psihopați, ceea ce s-a putut vedea în tot cursul istoriei. Iar școala românească. păstrând proporțiile, nu e nici ea departe.

      Și last but least, copilul viking nu făcea asta pe bani publici.

      • Sunt convins sa bullying e un fenomen general in orice grup uman si se intampla si in scoala dnei Oana Morar. Daca despre asta credeti ca este vorba inseamna ca articolul nu e destul de clar. Noua romanilor ne lipseste o anume traditie si cultura in ce priveste educatia, care incepe de la Piaget si Montesori, ne lipsesc apoi ideile despre de-institutionalizarea educatiei, si de asemenea nu suntem la curent cu contemporaneitatea in educatie. Scolile noastre sunt medievale, si noi romanii suntem oameni medievali. Ne gandim doar la supravietuire si nu la expresie de sine, si ne e frica de pacate, de sefi si de dumnezeu. Si nici ortodoxismul criptic al nostru nu ne ajuta, deci avem exact ce meritam.

        Un experiment: sa rasplatim o generatie de copii atunci cand isi dau cu securea in cap. Punem pariu ca in 10 ani toti romanii isi vor da in cap cu securea? Asta e de fapt rezumatul articolului.

        Nu am reusit sa educam copii de calitate decat foarte rar in istorie: pt o suta de ani in perioada Romei, cand l-am dat pe Constantin cel Mare, apoi pe la 1400 cand ne erau educati nobilii la curtea maghiara, iar apoi in perioada unirilor si pana in WW2, asta datorita scolii ardelene care a deschis constiinta nationala a romanilor (deci in mare parte datorita modernitatii adusa de austrieci). Nu vom reusi nici acum, imi este foarte clar acest lucru.

        • Eu m-am referit doar la „suferința elevilor”, nu la tot articolul.
          Da-ți-mi voie să vă contrazic: copiilor nu le este frică de profesori, nici de păcate (nu dezvolt subiectul, deși merită), religia este de ceva vreme o materie opțională, se aduce o cerere semnată de un părinte sau tutore și gata, te declari ateu. (Eu sunt deistă, apropo de „gândirea magică”, cu toate astea îmi respect ora de religie deoarece profesoara ne învață și despre istoria religiilor, ceea ce este un lucru bun, nu?).
          Dacă ați înțeles că ar trebui să fim crescuți asemeni copiilor vikingi nu am vrut să se înțeleagă asta. Am vrut doar să subliniez că pentru un elev în dezvoltare adaptabilitatea și independența sunt mai mult decât importante. Analogia cu vikingii era doar un exempul, nu vreau să dau nimăni în cap, deși sunt de acord cu faptul că toți „își vor da cu securea în cap”
          Faptul că sunt minoră nu ar trebui să fie un criteriu de selecție. Cred că au trecut 2-3 ani de când nu am mai gândit „magic”, trist, dar din anumite motive. Și într-un fel nu este un lucru bun să citesc articole? Să-mi formez caracterul și opiniile pe forumuri pe care se discută lucruri importante și nu din reviste care mă înveță cum să abordez un băiat sau știu eu ce alte subiecte depășite?
          Nu pot să mă pronunț din punctul de vedere al culturii elevilor. Mulți dintre profesorii noștri se ocupă de dezvoltarea noastră pe plan cultural. Cei pe care îi auziți pe stradă înjurând nu sunt lipsiți de cultură doar din cauza profesorilor ci înseamnă că au probleme serioase acasă. Părinții nu-i îndeamnă să fie pasionați! Să iubească școala și ce învață și să îi învețe să le placă să mucească pentru că asta aduce satisfacții mari! Sunt părinți ca și voi! Cei care nu aveți încredere în nimci și în nimeni și care mânjiți școala pentru că așa au făcut-o și părinții voștri! Vă doriți cu toții ca elevii să învețe când voi spune-ți că orice învață nu învață „bine” pentru că nu se mai predă „CA PE VREMURI”. Unde e progresul?
          Inchei prin a vă spune că „îmi este clar că nu vom reuși acest lucru” este o atitudine greșită. V-o dau ca exemplu pe doamna Moraru. Ea a fondat Școala Helikon, despre care recunosc că nu știu foarte multe, dar ea are speranță și nu numai atât. Are voință și tărie de caracter, iar eu o admir pentru asta.

          • Nu stiu ce sa va raspund draga domnisoara .. eu as bloca acest forum cat si aceste articole minorilor, la fel cum as bloca si majoritatea filmelor, cartilor si uitatul la TV. Sunt destul de tanar dar am copil mic. Lucrez in cercetare in occident, un articol precetend al d-nei Morar m-a ajutat sa il fac sa nu mai planga atunci cand il las la gradinita, pentru ca afishez o atitudine mult mai pozitiva. A mers, din pacate acum il vad ca se abtine numai pt ca simte ca o vreau si refuleaza, mi-e teama ca ii va shunta dezvoltarea, statistic copii sub 3 ani devin mai timizi ca adulti daca merg la gradi. Nu iau tot ce citesc de bun si am cultura, experienta si constiinta, Nici d-na Morar nu m-ar sfatui altfel, pt ca e si dansa matura. Dvs insa fiind minora nu aveti asa ceva. Sunteti la varsta formarii unei culturi generale, nu veti putea face asta pe contributors. Eu va recomand carti, nu forumuri fie ele si de idei. Chiar si la varsta mea cartea e mult mai buna, insa timpul lipseste.

            • @dum, care-i problema? eleva scrie f bine:
              „Ea a fondat Școala Helikon, despre care recunosc că nu știu foarte multe, dar ea are speranță și nu numai atât. Are voință și tărie de caracter, iar eu o admir pentru asta.”
              we want more, kid :)

    • Probabil ca sunteti tanara din moment ce va semnati „o eleva” caz in care nu am nimic de reprosat, eventual un semnal de alarma editorilor, nu cred ca ar trebui acceptati minori in acest forum, sunt inca in etapa gandirii magice, si se pot strica de cap.

      Sunt convins ca bullying e un fenomen general in orice grup uman si se intampla si in scoala dnei Oana Morar. Daca despre asta credeti ca este vorba inseamna ca articolul nu e destul de clar. Noua romanilor ne lipseste o anume traditie si cultura in ce priveste educatia, care incepe de la Piaget si Montesori, ne lipsesc apoi ideile despre de-institutionalizarea educatiei, si de asemenea nu suntem la curent cu contemporaneitatea in educatie. Scolile noastre sunt medievale, si noi romanii suntem oameni medievali. Ne gandim doar la supravietuire si nu la expresie de sine, si ne e frica de pacate, de sefi si de dumnezeu. Si nici ortodoxismul criptic al nostru nu ne ajuta, deci avem exact ce meritam.

      Un experiment: sa rasplatim o generatie de copii atunci cand isi dau cu securea in cap. Punem pariu ca in 10 ani toti romanii isi vor da in cap cu securea? Asta e de fapt rezumatul articolului.

      Nu am reusit sa educam copii de calitate decat foarte rar in istorie: pt o suta de ani in perioada Romei, cand l-am dat pe Constantin cel Mare, apoi pe la 1400 cand ne erau educati nobilii la curtea maghiara, iar apoi in perioada unirilor si pana in WW2, asta datorita scolii ardelene care a deschis constiinta nationala a romanilor (deci in mare parte datorita modernitatii adusa de austrieci). Nu vom reusi nici acum, imi este foarte clar acest lucru

  14. Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

    Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată. În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe îi validează spusele.

    În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.(Marcel Capraru-despre invatamantul obligatoriu)

    For me, the process of education is intimately related to the process of healing. The root word of education – educare – means to lead forth a hidden wholeness in another person. A genuine education fosters self-knowledge, self-trust, creativity and the full expression of one’s unique identity. It gives people the courage to be more. Yet over the years so many professionals have told me that they feel personally wounded by their experience of professional school and profoundly diminished by it. This was my experience as well.

  15. Analiza facuta de dv de fapt este starea natiunii.Tranzitia de la sistemul comunist la pseudo democratie ,oligarhie,libertate ,a accentuat lipsa de performanta a unui sistem educational invechit si in detrimentul individualitatii.Societatea romaneasca pe ansamblu are nevoie de o analiza ,recunoastere a carentelor pe care le are si dupa aceea putem discuta despre viitor.Articolul dv ar trebui sa fie pe biroul fiecarui(ei),pedagog(a),director (are),inspector(are) si nu in ultimul and pe biroul ministrului invatamantului .Vorbeati despre pregatirea viitorului corupt,vin cu un exemplu banal pentru a identifica inocenta intru formarea coruptului de maine.Pentru multi exemplul poate fi prea extrem insa ii consider meritul:buchetul de flori de la inceputul de an scolar si sfarsitul anului scolar.De ce trebuie ca 25 in unele cazuri chiar 30 de elevi sa ofere 25 de buchete unei invatatoare?Pe langa absurditatea gestului (ce face invatatoarea cu 25 de buchete) economic pune presiune pe familiile cu venituri mai mici,creeaza situatii uneori jenante pentru copii si parinti care nu isi permit procurarea buchetului .Pentru cei ce cred ca sunt exagerat ii rog sa reflecteze la exemplul pe care l-am dat.Ok daca, chiar nu concepeti inceputul anului scolar fara flori un parinte poate cumpara un buchet in numele intregii clase :),insa de ce trebuie sa ne simtim obligati de a da….Peace&love.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Oana Moraru
Oana Moraru
Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial) - absolvent Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere, București - consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar - 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro