Cum stăm cu ”performanța” în educație?
Dau pe Facebook peste un amplu comentariu al lui Doru Căstăian despre ”ideea că profesorii ar trebui plătiți în funcție de performanță”. Doru se arată sceptic în privința posibilei funcționări a unui astfel de principiu și argumentează pe larg de ce.
M-am simțit inițial tentat să inserez și eu propriile opinii pe aceeași rețea de socializare, apoi m-am gândit însă că chestiunea e prea sensibilă – și nevralgică – pentru a fi expediată în câteva rânduri. În plus, am mai scris și eu, mai demult, pe teme înrudite, în Dilema veche.[1]
Ca un bun filozof al zilelor noastre – și al tuturor vremurilor, după unii – Doru începe prin clarificarea conceptelor puse în joc. Întâi de toate, ce ar fi aia ”performanță”? ”De jure, performanța înseamnă aportul la formarea profilului absolventului pentru fiecare elev, în concordanță cu competențele cheie asumate prin legislația națională și internațională. Trei sferturi dintre profesori (ca să fac o estimare reținută) nu lucrează așa, fie că nu știu, nu vor sau nu pot.” – scrie Doru Căstăian.
Cum ar fi însă ”de facto”? Ce profesor are ”performanțe” mai mari, cel ai cărui elevi dintr-o clasă de top ai unui colegiu național de top au rezultate de top la concursurile școlare și la evaluările naționale sau cel care reușește să urce o clasă ”de sacrificiu” dintr-un liceu industrial ponosit la un nivel decent de promovabilitate? Eu unul nu am nicio ezitare în a da răspuns. Foarte probabil trei sferturi dintre profesori ar răspunde altfel decât mine, aducând probabil și argumente de genul ”ce, e vina profesorului dintr-o școală fruntașă că alții n-au reușit să ajungă decât în școli codașe, în urma examenului de titularizare?”[2] Îmi mențin totuși poziția, din două motive. Primul: știu că ce a izbutit cel din urmă este, cel mai adesea, mai dificil decât să reușești să faci niște elevi străluciți să nu își scadă ”performanțele” școlare. Cel de al doilea: cred că ”performanța” sistemului de învățământ, caracterizat prin inechități și discriminări flagrante, are – sau ar trebui să aibă –, în ansamblul său, mai mult de a face cu ce se întâmplă cu școlile năpăstuite decât în cele de elită. Iar asta, nu doar pentru că cel din urmă dau, de fapt, nota dominantă a ”performanțelor” dezamăgitoare la evaluările naționale și internaționale și și pentru că școlilor de elită le e suficient să nu le pui bețe în roate ca să se dezvolte mai departe – ați auzit cumva de vreun colegiu național faimos să fi clacat în anii din urmă? – pe când e greu de crezut că școlile nevoiașe se vor ridica vreodată la un nivel rezonabil fără niciun ajutor din afară.
Bun. Nu numai că îi dau dreptate lui Doru în ce privește proasta întrebuințare a conceptului de ”performanță” educațională, cred, în plus, că e unul dintre cuvintele cele mai flagrant abuzate în discuțiile despre educație de la noi, cu efecte într-atât de nocive, încât am propus la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, un moratoriu de măcar câțiva ani în care să ne abținem să îl mai întrebuințăm în public.
”«Performanța» – scriam ceva mai recent pentru Tribuna învățământului[3] – nu e doar o marotă a sistemului. Mai degrabă, un import inadecvat din mentalitatea corporatistă.”
Revenind, așadar, la definiția furnizată de Doru Căstăian, ea mai conține, implicit, o sugestie extrem de valoroasă, pe care aș dori să o explicitez: ”aportul” despre care vorbește Doru nu poate fi măsurat, nici măcar gândit în afara unui cadru instituțional dat. Formarea unui elev potrivit unui anume ”profil al absolventului” dat de cadrul legislativ nu poate fi realizată de fiecare profesor individual, ci prin acțiunea convergentă a profesorilor într-un cadru instituțional dat.
Se poate ca în ecuația ”plății după performanță” mulți să întrevadă o posibilă soluție pentru alinarea sentimentelor personale de inechitate și triumf al imposturii. Întrebarea importantă rămâne dacă o atare măsură ar sprijini buna funcționare a școlilor, în ansamblul lor. Un tânăr sau o tânără poate avea o relație contractuală cu un educator privat, cum se întâmplă în cazul faimoaselor ”meditații”, dar în cazul educației formale el sau ea nu se înscrie la un amalgam de cursuri ținute de o asociație de profesori ci la un program gestionat de o instituție școlară sau universitară. Ea este cea dintâi responsabilă pentru îndeplinirea corectă a misiunii asumate.
Mă îndoiesc că ”plata după performanță” ar ajuta buna funcționare a școlilor. Care ar fi avantajul instaurării unui apăsat spirit de competiție între profesori în instituții care, cred eu, au mult mai multă nevoie de o bună colaborare?
Chiar și universitățile ezită să folosească acest principiu în forme abrupte – voi reveni asupra acestui lucru – deși există mult mai multe îndreptățiri pentru cultivarea internă a spiritului de competiție, îndreptățiri ce decurg aproape în exclusivitate nu din misiunea educațională a instituțiilor de învățământ superior, ci din cea de cercetare. Cercetarea științifică este, prin natura ei, apăsat competițională, adesea în forme dramatice – am văzut de curând filmul Oppenheimer, despre cruciala competiție contra cronometru între națiunile care sperau să ajungă primele la construirea bombei atomice.
În plus, universitățile dețin instrumente relativ credibile pentru măsurarea performanței științifice, precum tipărirea cercetărilor în periodice de înaltă clasă, citarea studiilor de către un număr cât mai mare de confrați mde breaslă, premii și distincții care atestă valoarea rezultatelor obținute etc.
Chiar și așa, însă, sunt semnalate multe hibe și dezavantaje ale absolutizării modelului scientometrist în evaluarea activității cadrelor didactice universitare. Cel mai evident este dezechilibrul produs între ponderea pe care o au în această evaluare activități perfect legitime și necesare pentru buna funcționare a universităților, ale căror cadre didactice nu au doar de prestat munci de cercetare ci și de ținut cursuri și seminare, de administrat ore de laborator sau de practică pentru studenți, de îndrumat realizarea unor lucrări de licență, de disertație sau de doctorat etc. Până acum nu s-a inventat niciun instrument de măsurare a ”performanței” didactice, nemaivorbind despre aportul cadrelor didactice la diverse activități administrative sau de management academic, complet ignorat în orice fișă de evaluare, pe motiv că nu ar corespunde unor activități cu relevanță ”profesională”.
Un alt punct vulnerabil e imposibilitatea de a găsi grile – sau cutume! – de evaluare uniforme pentru profesorii din multitudinea de domenii și specializări din interiorul unei universități. Într-un fel privesc filologii ”valoarea” activității fiecărui membru al breslei lor, într-altfel fizicienii, într-altfel teologii, matematicienii, biologii și tot așa. Dacă ați avut vreodată curiozitatea de a compara grilele de evaluare elaborate de către comisiile de specialitate ale Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare – faimosul CNATDCU, în care am lucrat și eu ani buni – nu se poate să nu vă fi lovit impresia de a fi urcat într-o corabie a nebunilor, în care fiecare glăsuiește pe limba lui, într-o incredibilă babilonie. Iar dacă aceste calapoade procustiene ar fi folosite fiecare doar pe moșia proprie ar mai fi cum ar mai fi. Însă puține cadre didactice din aceeași comunitate academică rezistă ispitei de a le folosi și ca mijloc de comparare a ”performanțelor” colective ale facultăților sau departamentelor de la universitatea la care sunt angajați. De câte ori nu am auzit, de pildă, din partea confraților de la discipline ”exacte” că noi, umaniștii, nici măcar nu facem ”știință”, cu un soi de propagandism cultural volatil și discutabil. După cum, reciproc, invocarea ”ochelarilor de cal” pe care i-ar purta colegii de la științele ”tari” atunci când e vorba de înțelegerea lumii – ca să nu mai aduc aminte și despre cum am putea s-o facem cât de cât mai bună.
După 16 ani de ”management academic” cea mai mare frustrare resimțită a fost aceea a eșecului endemic de a redirecționa uriașele energii cheltuite în bătălii fratricide – între facultățile universității, între departamentele aceleiași facultăți – pentru împărțirea resurselor existente sau chiar între membrii aceluiași departament pentru mize simbolice, de prestigiu, către ținte un pic mai rezonabile, de pildă, cele legate de sporirea atractivității ofertei noastre didactice, pentru a face față singurei competiții care ne afecta pe noi toți, cea cu alte universități / facultăți / departamente din România și de pe glob.
Banii – o soluție pentru orice problemă?
Circula pe vremuri o anecdotă despre arghirofilia lui Tudor Arghezi. Cică maestrul l-ar fi ajutat pe un debutant să-și găsească drumul în lumea literaților iar tânărul, plin de recunoștință, l-ar fi întrebat, mai mult sau mai puțin retoric: ”Maestre, cum aș putea să vă mulțumesc?” Iar maestrul i-ar fi răspuns: ”Tinere, odată cu inventarea banilor problema s-a simplificat enorm!”
Dacă Doru Căstăian se arată riguros în a defini ce înseamnă ”performanță”, mai puțină rigoare acordă termenului de ”a plăti”.
Respectuos i-aș atrage atenția că ei sunt deja remunerați diferențiat în funcție de ”performanțele” profesionale realizate. Știu cel puțin două moduri de diferențiere a remunerării pentru activitățile prestate: gradele didactice și gradațiile de merit.
Gradul didactic I, de pildă, se obține prin realizarea unei lucrări care ar atesta nivelul de pregătire științifică și didactică atins de candidat și de o inspecție care ar evalua calitatea prestației didactice a acestuia.
Am folosit condițional-optativul pentru că, precum bine se știe, condițiile de obținere a gradului I sunt niște ”idealuri” care au prea puțin de a face cu realitatea: comerț cu amănuntul și cu ridicata cu lucrările de grad, inspecții care, când se finalizează cumva cu un 9 (nouă), se prăbușește cerul nu numai pe capul candidatului / candidatei, ci și pe acoperișul școlii-gazdă.
O altă formă de remunerare flexibilă, în raport cu meritele profesionale, ar fi indemnizațiile de merit, care se acordă pe perioadă determinată, pentru un număr restrâns de cadre didactice – 1 din 5, mai exact 16%.
Nu știu cum se acordă acestea în preuniversitar. Am însă niște istorisiri interesante în ce privește acordarea lor în mediul academic.
Cât am fost decan la Litere, nu existau niște reglementări detaliate în acest sens. Facultățile erau lăsate să își alcătuiască regulamente proprii de atribuire. La noi țin minte că aveam un regulament pe mai puțin de ½ coală A4, aprobat, cum se cădea, de către Consiliul facultății. Scria aici că gradațiile de la nivelul facultății se distribuie în raport cu numărul de titulari din fiecare departament, și se acordă de către Consiliu pe baza unor propuneri venite din partea decanului în acord cu șefii fiecărui departament, în raport cu merite deosebite din activitatea de cercetare, didactică și administrativă prestată în interiorul facultății sau în organisme de interes pentru aceasta (comisii naționale, universități partenere, instituții cultural-artistice partenere etc.). Nicio pondere numerică, nicio procedură de calcul, nimic cuantificabil. În 8 ani ai celor două mandate de decan nu îmi amintesc să se fi iscat vreo dispută înfierbântată pe marginea acordării acestor bonificații, în ciuda faptului că, nu o dată, am fost puși în situația extrem de stânjenitoare de a vota pentru un număr de gradații greșit calculat de administrația universității și să trebuiască ulterior să refacem votul în acord cu realitatea.
La un moment dat, însă, ministerul a decis că e prea mare debandada și a impus o metodologie stufoasă, potrivit căreia gradațiile pot fi acordate doar pe bază de concurs, pe baza analizării dosarelor înaintate de către eventualii candidați. Rezultatul? A început să plouă cu contestații între colegi și, totodată, a crescut enorm frustrarea că erau privilegiați candidații cu publicații numeroase, la edituri sau în periodice bine cotate, chiar și atunci când ei nu și-ar fi cheltuit nici măcar un sfert de oră din timpul dedicat cercetării pentru nenumăratele treburi oștești ale facultății și până și la cursurile proprii catadicseau să apară doar din când în când.
Nu știu, repet, cum stau lucrurile în preuniversitar. Tot ce știu e că mi-a căzut la un moment dat sub ochi un proiect de metodologie absolut monstruos, cu puncte, punctulițe și punctișoare de adunat pe vreo 70 de ”itemi”, dintre care lipsea – ce să vezi? – doar activitatea la clasă. Habar n-am dacă s-ar fi aprobat metodologia în forma cu pricina, însă numai faptul că a putut cuiva să-i dea prin cap așa ceva spune multe.
Chiar se practică în corporații ”plata pe performanță”?
Ca un detaliu mai degrabă pitoresc, se pară că ideea e transportată dintr-un mediu care, în deceniile din urmă, mai ales după criza din 2008 și, încă și mai mult, din pandemie încoace, a cam încetat să o idolatrizeze.
Dacă e vorba de diferențieri salariale, încă dinainte corporațiile preferau să mențină salarizarea la niveluri stabile, utilizând în schimb diverse variabile ca ”bonusuri” stimulative pentru angajații cu rezultate bune și foarte bune. Asta, cu două condiții.
Cea dintâi, păstrarea cu strictețe a confidențialității în privința formelor de remunerare (suplimentară). Cea de a doua, evitarea pe cât posibil a situațiilor în care apărea riscul ca această competiție internă să se transforme în concurență, în atitudinea și comportamentul unor angajați care ajungeau să își deteste colegii dacă aflau, întâmplător, de beneficiile de care aceștia s-au bucurat sau, adeseori, să-i saboteze în activitatea lor, pentru a demonstra că ei sunt mai buni și merită răsplăți mai consistente.
Sub aspectul relațiilor umane, competiția internă prost strunită are ca rezultat dezvoltarea unei culturi instituționale și a unui mediu de lucru toxice. Or, pentru mulți angajați calitatea mediului de lucru contează la fel de mult dacă nu mai mult decât banii câștigați.
Este așadar o iluzie chiar și faptul că visata ”plată pe performanță” ar fi un transfer ”brut de mentalitate și limbaj antreprenorial într-un sistem mult mai complex decât orice organizație lucrativă.”
După câte știu, chiar și școlile private, care acordă mare atenție celor două clauze ale remunerării diferențiate preferă să păstreze salarizarea în marje relativ stabile și să negocieze, în funcție de oportunități, doar salariile cazurilor ”speciale”, ca delegarea unor funcții manageriale importante sau angajarea unor persoane cu un nivel special de expertiză într-un domeniu dat. Și aici, interesul școlii prevalează, de regulă, asupra celui individual.
Câteva concluzii
Doru Căstăian pare să susțină concluzia că și dacă ”plata pe performanță” ar fi un deziderat legitim, aplicarea lui în momentul de față în România nu ar avea șanse de succes, din cauza unor binecunoscute deficiențe de sistem și, în cele din urmă, ar face mai mult rău decât bine.
Eu unul nu sunt convins nici măcar că principiul însuși e oportun, atunci când l-am traduce ca diferențiere a salariilor sau remunerațiilor prin alte instrumente decât cele folosite deja, precum gradele didactice și gradațiile de merit.
Una dintre comentatoarele postării lui Doru se întreabă – ca și mine, de altfel – dacă acest principiu se mai aplică tale quale și prin alte țări – măcar dintre cele europene, aș adăuga.
Am dubii, deși, mărturisesc, bazate doar pe pură intuiție. Caracterul covârșitor dominant public, finanțat de către stat, al învățământului din țările europene face improbabil recursul la mecanisme pe care nici măcar școlile private sau organizațiile comerciale nu le (mai) folosesc mecanic.
Pe de altă parte, nu mă dau în lături să nu remarc, mereu și mereu, atât de precara informare privind modul în care alții s-au confruntat, în condiții similare, cu probleme similare. Există institute de cercetări în pedagogie, departamente de analiză și prognoză în ministerul de resort care, deloc marginal, cu așa ceva ar trebui să se ocupe.
Reticența de a da cu ochii prin vecini pentru a afla cum și-au construit și ei politicile publice în educație, mai ales acolo unde au fost încununate de incontestabile succese, mi se pare greu de înțeles și încă și mai greu de acceptat. Inteligent este întâi de toate cel capabil să învețe de la alții. Altminteri, noi ne comportăm mai degrabă ca în legile lui Murphy: cei care nu știu îi învață pe ceilalți!
Chiar și fără atât de utilele repere externe, mă încumet să cred că fluturăm stindardul ”plății după performanță” în locul nepotrivit. Nu cred că avem profesori mult mai slab pregătiți sau demotivați decât alții dar avem, pe ansamblu, personal didactic extrem de neomogen, atât ca nivel de pregătire cât și ca râvnă și implicare personală. În mai bine de trei decenii de reforme și parareforme, nu cred că am auzit vreodată afirmat cu tărie țelul de a găsi instrumentele potrivite și de a le pune la lucru pentru a atenua cât de cât prăpăstiile care s-au căscat între o școală și alta, chiar între profesori care predau aceleași materii în aceeași școală.
Altminteri, o nouă metodologie, de salarizare diferențiată pe baza unor indicatori de evaluare statutați la nivel național nu ar face decât să adauge o lespede în plus la atât de împovărătoarea birocratizare care apasă asupra activității profesorilor ca angajați, a școlilor ca instituții educaționale, accentuând, în felul acesta, frustrările din mediul profesional și blocând pe mai departe eficientizarea actului educațional.
Mai pe șleau spus: în loc să visăm la miracolul unei rezolvări coborâte din înalta înțelepciune ministerială, ar fi mult mai bine să regândim și să facem să funcționeze corect actualele pârghii de stimulare profesională, pe de o parte, și să punem la dispoziția școlilor resurse pe care să le poată folosi pentru motivarea profesorilor potrivit nevoilor și viziunii proprii.
Simt cum deja se încruntă privirile la parcurgerea rândurilor din urmă. ”Cum adică? Să dăm bani directorilor pe care să-i împartă cu rubedeniile și cu amantele?”
S-ar putea ca lucrul ăsta să se întâmple pe scară largă în primă instanță – câte instituții din România nu sunt atinse de morbul clientelar?! Tocmai de aceea, într-acolo ar trebui să se orienteze atenția politicile publice din educație, către canalizarea școlilor spre a-și construi culturi instituționale valide, în beneficiul elevilor pe care îi instruiesc. Iar dacă nu vor și nu vor, pot fi lăsate să moară în propria încrâncenare, iar elevii ajutați să se reorienteze către alte școli, mai ”performante”.
Am văzut, credeți-mă, și școli minunate fără a fi puse moț în buricul târgului și fără a atrage numai ”protipendada” socială a părinților cu bani și / sau cu relații. Doar că au avut de luptat din greu pentru a deveni ceea ce sunt și au încă de luptat pentru a se menține la nivelul atins.
[1] Performanță și echitate, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/performati-performati-performati-596551.html, nr. 536 din 22-28 mai 2014, Performați! Performați!! Performați!!!, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/performanta-si-echitate-619176.html, nr. 649 din 28 iulie – 3 august 2016
[2] Colegul Doru Căstăian, pe care l-am rugat să vadă dacă, universitar fiind, nu am avut, în textul de față, afirmații false despre cum merg lucrurile în preuniversitar, îmi atrage atenția că profesorii ajung pe un post definitiv într-o școală anume doar în urma examenului național de titularizare – un alt subiect cât se poate de controversat.
[3] Politici publice în învățământul românesc: egalitatea de șanse, accesibil parțial la https://tribunainvatamantului.ro/politici-publice-in-invatamantul-romanesc-egalitatea-de-sanse/, integral în Liviu Papadima, Învățătura de minte, Editura Art, 2021, pp. 371-379
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Arareori profesorul reuseste sa faca elevul sa invete, daca nu vrea sau crede ca nu-i place materia.
Atit de rar, incat nu se merita sa discutam.
In plus, exista si mentalitatea colectiva a clasei: aplauze cand se aduc tezele sau lucrarile si sunt notate cu note mici si foarte mici.
Performanta la profesori e greu de cuantificat. Sau imposibil. Mai ales ca uneori trebuie sa si disciplineze (fara violenta, desigur) elevii care se lasa pe tinjeala. Si din cauza asta nu prea este agreat.
Chiar si in mediul universitar, un profesor care e corect si sanctioneaza nepregatirea, superficialitatea, delasarea studentilor nu este agreat. Desi el ii face sa invete. Simpatizatii sunt exact opusii lor. Profesorii „populari”.
Din pacate, prea multe filme pe tema au distorsionat imaginea profesorului la clasa. Va asigur ca puteti face tot ce zic filmele pe tema si rezultate… ioc. Multi au vazut prea multe filme. Ceea ce nu e rau in sine. Dar cand incepi sa crezi in ele…….. si in sloganurile progresite, lucrurile se complica.
Totul pleaca de la ideea ca tinerii defavorizati social isi pot schimba soarta, daca urmeaza o scoala superioara. De aici politici prostesti in domeniu. S-a inceput cu gratuitati, ceea ce este bine. S-a trecut la ajutoare punctuale (burse) ceea ce este corect. Si s-a terminat cu obligativitatea sistemului. Ceea ce este o nenorocire. Chiar si bursele alea sunt cam lejer date.
In mod normal, invatamintul trebuie sa fie gratuit. Dar fara nici o obligatie. Legea poate interveni impotriva parintior sau tutorilor doar daca acestia interzic accesul copilului la scoala. Daca pustiul nu vrea sa mearga, nu are nici un rost sa fortam. Iar dupa 8-10 clase, sigur nu mai trebuie sa obligam pe nimeni sa mearga la scoala. Merg doar cei ce vor. Aici trebuie concentrate fortele financiare pentru ajutor. Cei ce nu pot, economic, sa fie sprijiniti. Doar in masura in care obtin rezutate bune si foarte bune. Nu oricum. Cei care nu pot intelectual sa urmeze o forma de invatamint sa mearga la scoli ajutatoare sau de meserii!
Desigur, fiecare are opinia lui. Partea proasta e ca mereu se aplica opiniile gresite. De aici un dezmat in toata regula in invatamintul nostru public.
Realist comentariul
Ca părere, habar nu avem ce vrem cu privire la sistemul educațional pe întreaga linie primar, gimnazial, liceal, universitar. Pur și simplu nu știm cum și pentru ce să pregătim tinerele generații pentru viitor. Se bâjbâie haotic între tot felul de idei, cam toate ridicole(cum este și această „plată a profesorilor în funcție de performanță”). Ca să fiu în tonul acestor discuții, propun ca profesorii să fie înlocuiți cu roboți dotați cu IA( care probabil vor face performanță; în plus vom avea pe cine să dăm vina….). Luați-o ca o glumă…. tristă…
Cu ceva experienta acumulata in preuniversitar si universitar am alte puncte de vedere. 1. Contractul de munca sa fie obtinut prin concurs la nivel national. 2. Contractul de munca pe maxim 3 ani, exista rezultate bune la clasa, prelungit inca 3 ani, si tot asa Fara titularizari si grade didactice, forme de coruptie si trafic de influenta. 4. Participarea profesorilor la perfectionari ce tin mai ales de aspectul digital. 5 Salarizarea si in functie de realizarea de ore in plus pt a ajuta elevii care acasa nu au pe nimeni sa le mai arate. 6 Punctul de vedere ai elevilor privind calitatea predarii si unde si cum se poate ameliora. 7. Transparenta, comunicarea profesorului cu elevii, in conditiile unor clase cu maxim 14-16 elevi la o clasa si nu cu 24-32.
Acestea sunt cerinte care arata talentul pedagogic, creativitatea si efortul depus de profesori in actul de predare- verificare.
Contract pe 3 ani? Ce gluma sinistra! Pai in ce domenii mai e contract pe 3 ani? Medicii, judecatorii au pe 3 ani? Cine crezi ca ar mai veni sa isi toace nervii la clase, sa investeasca in formare permanenta, cand nu are nicio stabilitate? Hai sa terminam cu astfel de bazaconii. Acestea sunt aberatii si nu se aplica nicaieri. Din moment ce ai un concurs de angajare serios, ai o stagiatura de un an( inainte erau doi), ai un examen de definitivare, cum sa propui asa aberatie? Odata ce l-ai angajat prin concurs serios, l-ai indrumat in stagiatura( care presupune multe inspectii), ai confirmat ca e competent prin examenul de definitivat, inseamna ca este capabil. Altfel nu ii dai definitivatul. Reveniti-va, oameni buni. O sa ii faceti sa plece si pe cei dedicati propunand asemenea aberatii.
Nu este sinistra ideea ci mentalitatea dv. Contractul de munca in scoli este pe durata nedeterminata si prin urmare nu ii da nimeni afara pe cei care nu isi fac munca. In Franta si Italia sistemul este pe durata determinata. Asa ii obliga pe profesorii din scoli sa fie cat mai buni. La finalul postarilor dl Neamtu Tiganu sustine cam acelasi lucru si dansul traieste in Germania. Daca ai inclinatie pt munca la catedra si vrei sa faci eforturi merita sa ramai in sistem si sa primesti diferite stimulente banesti.
Și în Anglia este pe durata de un an. Profesorii sunt evaluați anual în functie de performanțe, da, se cer performanțe, cine pică evaluarea rămâne șomer.
În România totul este original, ca democrația originală a lui Ilici. Toți cei interesați dau doar exemplele care le convin, dacă e vorba despre un sistem care pune unele condiții de performanță cu scopul creșterii calității unui serviciu public, acele exemple sunt ignorate.
Habar nu aveți șI mai și vorbit! Cultura voastră juridica este egala cu zero. Ideea de profesor titular (professeur titulaire avec la titulaisation, synonyme d’engagement a vie du professeur,titulaire d’un poste a vie) vine de la legea lui Napoleon din anul 1802, noțiune juridică preluată n Legea instrucțiunii publice de la 1864 și menținută în toate legile învățământului de până acum. Nici comuniștii nu au îndrăznit să o înlăture. Ce propuneți voi încalcă drepturile profesionale șI ar produce o harababură greu de controlat în învățământ, să schimbi de la an sau la fiecare doi-trei ani profesorii, după toanele părinților și interesele directorilor. Faceți probabil parte dintre cei care vor sa dărâme tot, să nu mai rămână piatră pe piatră în țara asta. Și în Codul muncii este legiferată încadrarea în muncă pe durată nedeterminată, prin care sunt apărate drepturile salariaților.
Așa că, dragi părelnici, puneți mâna pe carte și înțelegeți legile țării. Vă indignați de ce copiii voștri nu înțeleg ce li se predă la școală. Voi, maturi, aveți habar de legislația muncii, în care în majoritate vă încadrați?
De acord cu salarizarea după rezultate..dar..sunt discipline la care nu se face nimic sau aproape nimic,în care implicarea profesorului la ora este minimala.
La clase cu profil tehnic( mecanica,croitorie) de la colegiul noștri nr de elevi este sub 15,din care 5 elevi abandonează alți elevi lipsesc frecvent. Prof.ing.au mult ore suplimentare ,primesc astfel salarii marite ,dar lucrează cu un număr foarte mic de elevi -care obțin rezultate foarte slabe la examenele naționale.L a clasele cu filiera teoretica(real.umanist) nr de elevi depășește adesea 25,iar munca profesorilor este intensa datorita colectivele mari de elevi la clasa/zi.Salariile profesorilor pe disciplinele teoretice sunt standard /norma.Unii orofesori recurg la meditații,începând cu acordarea notelor mici care vor creste exponențial cu finanțarea meditațiilor.
Primesc salarii marite? Cum adica marite, cand lucreaza mai multe ore? Vedeti ca meditatiile cu profesorul de la clasa sunt interzise, cu sanctiuni foarte dure( excluderea din invatamant pe o perioada de 7 ani). Apoi, totul depinde si de nivelul elevului, daca acesta e scazut, poate sa se straduiasca profesorul cat vrea, tot nu vor fi rezultate.
Când o să văd că un om fără bacalaureat (dar care e foarte bun în domeniul lui) o să poată să predea în școli sau în facultăți cot la cot cu (sau înlocuind) profesorii (birocrați) fără experiență (în afara catedrelor) o să cred că se face reformă în educație…
Presupun ca de fapt va referiti la scolile profesionale sau de meserii…
Performanța (de dorit) pe care trebuie să o aibă școala e să pregătească absolvenții pentru acțiune. Dacă nu reușește atunci putem să căutăm alte variante satisfăcătoare și să înlăturăm balastul care stă în calea progresului…
Fara bac…super, adica un fel de Ciolacu. Trist ca puteti emite astfel de idei…foarte trist.
Sunt oameni care au renunțat la școală ca să deschidă o afacere și sunt foarte buni în domeniul lor. Poate cei mai buni. Sunt regizori și producători de film care au renunțat la școală ca să-și urmeze visul și au reușit să fie mult mai buni decât cei care au urmat traseul clasic. Dacă ei și-ar dori să-i învețe pe tineri și tinerii ar dori să învețe de la ei de ce ne-am opune birocratic? Nu mă refeream la Ciolacu (care are bac și a bifat toate cerințele birocratice…).
Acestia fac parte din oamenii cu talent nativ artistic dar procentul lor raportat la o generatie de elevi este infim. Pictori, sculptori, actori, regizori, haute couture, ceramisti, pictura urbana si murala, etc. Si multi dintre ei, mai tarziu, isi reiau studiile.
Nu e vorba doar de performanță ca „un import inadecvat din mentalitatea corporatistă”, ci e mult mai mult, adică mai rău: universitatea e văzută ca corporație, ca o firmă, care trebuie să facă profit ÎN BANI, nu ÎN OAMENI, imediat și nu pe 30 sau 40 de ani Competiția exacerbată este un motor de segregare și la un moment dat vom ajunge să ne împărțim în performanți și useless. Mai e un pas și cineva va propune eutanasierea nefolositorilor.
P.S. Nu trebuie să-l luați prea în serios pe Doru Căstăian – citește prea mult Jaques Attali și deloc autori precum Roland Gori (școala nu înseamnă conformare în standarde, pentru că, altfel, ar produce conformiști și executanți, nu este o fabrică de produce „produse” bipede pentru „piața muncii”, care, ca orice resursă, după utilizare și consumare, devine deșeu) sau Alain Deneault (La Mediocratie este o carte care-ar trebui tradusă și distribuită liber măcar loazelor standardiste din CNATDCU, ARACIS și ARACIP, poate roșește vreunul / vreuna!). (De eternii din Minister, nu-mi fac iluzii că citesc – sunt inebranlabili și n-au nevoie!)
Un articol foarte bun! (bine că nu ați împrăștiat ideile din el în aburul efemer al FB-ului!)
Cred ca este pentru prima oara cand vad pe cineva din mediul academic cu acest punct de vedere. In urma cu cativa ani am avut o disputa cu un profesor, civilizata bineinteles, despre aceste doua subiecte, obiectivitatea evaluarii si „performanta”. Punctul meu de vedere era ca la evaluare, simpla incadrare intr-o distributie normala nu e suficienta, ci ar trebui facuta si o corelare intre evaluarea de la clasa si cea de la examene. In ce priveste „performanta”, un profesor cu toti elevii peste nota 7, (confirmate la teste independente), este mult mai performant decat un profesor cu 2-3 olimpici.
Ori sistemul romanesc incurajeaza exact opusul. Nu conteaza ca un elev „de la tara” traieste cu iluzia ca este de 10, iar cand ajunge „la oras” afla ca e de 7 (cu consecinte grave asupra dezvoltarii sale ulterioare). Iar profesori care au norocul sa aiba 2-3 elevi buni, sustinuti in principal de parinti, isi creaza o adevarata aura, cand de multe ori nu sunt decat niste zbiri sau simpli oportunisti. Cu atat mai grav e faptul ca, pentru aceste „rezultate”, multi de fapt isi neglijeaza clasa, producand zeci de analfabeti functionali pe langa olimpici. In acelasi timp, un profesor dedicat, care se staduieste sa educe, sa trezeasca interesul, sa nu pierda pe nimeni din vedere, n-are nicio sansa de a fi considerat „performant”.
La noi nu se intelege ca nu varfurile sunt cele care definesc performanta unui sistem, ci ansamblul, adica ceea ce multi numesc cu dispret „mediocritatea”. In realitate intr-o fabrica ai 100 de muncitori la un inginer. Daca nu ai un inginer capabil, il poti aduce de oriunde (cum fac americanii), dar daca nu ai muncitori capabili, ce faci? Sistemul romanesc produce cateva varfuri, care fie emigreaza, fie ajung sa se piarda, in loc sa produca oameni capabili sa se descurce. Performanta vine de la sine daca baza de selectie e mare, iar invatamantul de masa trebuie sa se concentreze pe masa, nu pe exceptii.
Cu tehnica de astazi corelarea statistica pe termen lung a rezultatelor, pentru urmarirea celor doi indicatori, obiectivitatea profesorilor si evolutia absolventilor, ar fi ceva absolut banal. Dar marea problema e alta… Pana nu vom scapa de iluzia olimpicilor cu orice pret nu avem nicio sansa.
Adevarat. Cand am ajuns prima data sa predau la o scoala 5-8 din o comuna din jurul Bucurestiului, am intrebat colegii de catedra cum predau. Toti mi au spus ca lucreaza mai mult cu cei buni iar pe restul ii pune sa copieze lectia din carte sau fragmente importante ca sa retina ceva. Si am avut clase cu 36- 42 de elevi. Prin urmare, orientarea catre o scoala profesionala de la clasa a V-a este mai buna decat sa duc pana la clasa a VIII-a elevi care nu vor avea rezultate decat intre 5-7. Unii ajutati pot avea performante bune, altii au nivel de inteligenta sub medie. Si la o scoala profesionala vor face pe sistem V-VIII dar cu accent pe latura practica si meserie. Apoi scoala trebuie sa ne ofere viitori cetateni care sa faca cinste unei tari, ce avem acum cu mii de analfabeti functionali, anagramati este o decadere si rusine.
N-ar fi atat de complicat, trebuie doar identificate problemele, stabilite principiile, iar apoi indicatorii.
Problemele din invatamantul romanesc:
– evaluare relativa, dupa criterii netransparente. Pe langa faptul ca nu se pot face trasferuri obiective, rezultatul este ca multi elevi de 10 se trezesc peste noapte ca de fapt sunt de 7-8, cu impact psihologic devastator.
– invatarea pentru examen. Problema cronica, nota de la clasa nu conteaza, doar examenul. In realitate trebuie sa fie exact pe dos, nota la clasa cea mai importanta (cu alte cuvine comportamentul curent si evolutia in timp), iar examenul o confirmare a notei de la clasa.
– concentrarea pe olimpici si neglijarea marei mase. Practica obisnuita, venita din comunism. Ne mandrim cu 2-3 olimpici, restul sunt analfabeti functionali.
– este favorizata invatarea mecanica. Fara comentarii.
– neglijarea invatamantului de masa, esential intr-o economie, si irosirea resurselor intr-un invatamant universitar gratuit, neconfirmat nici prin rezultate, nici prin piata (practic o risipa de resurse, dar asta e alta discutie).
– supradimensionarea claselor. Elevul nu este un nume in catalog, ci are personalitate, iar profesurul trebuie sa-i inteleaga si sa-i ajute pe toti.
Principii:
1. Evaluare obiectiva, care asigura un nivel de comparabilitate la nivel national (in spiritul ideii de credite transferabile din conventia de la Venetia).
2. Evaluare continua si monitorizata.
3. Resurse directionate catre invatamantul de masa, nu catre varfuri. Clase dimensionate astfel incat profesorul sa poata aloca timp fiecarui elev.
4. Masurarea gradului de implicare a profesorului si a modului in care capteaza interesul elevului. Profesorul trebuie sa inteleaga si sa asiste elevul, nu doar citeasca un curs si sa dea note.
5. Invatamantul de masa trebuie sa dezvolte competente, autonomie si responsabilitate (nu diplome).
Indicatori:
1. obiectivitatea evaluarii – corelare statistica intre notele de la clasa si cele de la teste/examene independente
2. ponderea elevilor cu competente peste un nivel de referinta – cu cat mai multi elevi, cu atat mai buna performanta profesorului (nivel obtinut prin calibrare, nota 7 ar fi un punct de plecare, e accesibila oricui). Nu conteaza nivelul maxim/minim (olimpici/corijenti)
3. evolutia pe durata ciclului – ponderea elevilor cu evolutie pozitiva si negativa (indicator al gradului de implicare a profesorului)
4. gradul de adaptare al elevilor – ponderea elevilor care au avut evolutie negativa/pozitiva fata de ciclul anterior (daca un elev are dificultati, e datoria profesolului sa-l ajute)
Evident toti indicatorii se calculeaza prin corelare statistica (in anumite marje care trebuie calibrate in prealabil), nu e vorba de comparatii stricte, ci de identificarea tendintelor (erorile pozitive si cele negative se compenseaza).
Pui problema prost din start. De ce ar trebui ca in toate clasele, toti elevii sa fie macar de 7? ( lasand la o parte obiectivitatea notarii). Asta mi se pare o mare eroare in mentalitatea romaneasca: ca toti elevii ar trebui sa faca un liceu sau o facultate, ca toti ar trebui sa promoveze orice examen. Nu toti au potentialul de a face asta, sau unii au dar nu depun efort. Ce sa faca prof cand are 32 in clasa? Stiti cat dureaza o ora? 50 minute…impartiti 50 la 32 sa vedeti cat ii revine unui profesor de elev..daca ar fi sa ii verifice pe toti daca au inteles, sa le ofere explicatii suplimentare etc…asta in cazul ideal in care nu pierde timp doar cu disciplinarea unor elevi problema, din ce in ce mai multi. Nu prea aveti habar ..de pe margine totul pare simplu.
Dle Ion, dv nu aveti nicio tangenta cu scoala. Elevii de azi de note intre 7 si 10 vor ajunge studentii de maine. Si vreti sa avem cei mai buni specialisti. Cu regret, am avut grupe de studenti care abia puteau spune 3- 4 fraze liber si de scris corect ortografic, vai de ei!!! Dar ce sa le mai cer sa mai dezvolte un subiect sau sa aibe o gandire critica. Erau buni doar la memorare si copy paste….Si ne intrebam de ce avem lucrari de licenta si de doctorate plagiate de ne stie toata Europa.
Ca de obicei nu raspundeti fara sa cititi. N-am sustinut niciodata ca toata lumea trebuie sa faca facultate, din contra, ca invatamantul de masa trebuie nu trebuie sa produca varfuri ci oameni obisnuiti, dar autonomi si responsabili… Am spus 7 pentru ca este accesibil oricui si pare un prag relativ sigur peste analfabetism functional (ar putea fi si 6, dar e cam foarte aproape de 5 care stim ce inseamna). Acest nivel se obtine prin calibrare, dar principiul (pe care nu l-ati inteles) este ca nu numarul de olimpici trebuie sa fie criteriul de performanta, ci ponderea cat mai mare a celor cu un nivel decent.
Cu regret de citit am citit foarte bine. Dv sunteti NM ori dl Ion. ?!!! Iar oamenii nu sunt masini ca sa fie calibrate?!! Mai cititi inca odata ceea ce ati scris, va rog? Nu este vorba de nota 7 singulara ci de mediile dintre 5- 7. Nivelul decent este dat de pregatirea si talentul pedagogic al profesorului, de potentialul intelectual al elevului si de eforturile sale in a progresa.
Raspunsul este pentru Ion. Calibrarea se refera la pragurile statistice, nu la persoane. Tocmai pentru ca e nevoie de implicarea profesorului e nevoie si de indicatori care sa masoare acest lucru. Modul in care se intampla astazi (numarul de olimpici sau repetenti), nu doar ca nu stimuleaza implicarea profesorului, ci din contra, determina fie neglijarea marii majoritati in favoarea olimpicilor, fie cinci-ul din oficiu. Un sistem de indicatori (precum cel pe care l-am propus mai sus) trebuie sa adreseze exact aceste probleme.
Profesorii pun „etichete” de competență elevilor de la primele interacțiuni. Odată aceste etichete puse, profesorilor le va fi foarte greu să le șteargă (intervine conservarea energiei profesorilor, reevaluările având un cost energetic ridicat). Vor menține etichetele (zic eu în 90% din cazuri) până la sfârșit. Dacă ești prostul clasei la început, ăla rămâi. Ba mai mult, îți vei intra în rol. Așa se formează clasele cu puțini buni și mulți „proști”. O problemă mare o văd și în birocrații inventate care consumă energia profesorilor dar și în planurile de vacanță care consumă energia profesoarelor. :)
Tocmai pentru ca pun etichete si trateaza elevul ca pe un obiect e nevoie de un sistem de indicatori. Dupa sistemul pe care l-am propus mai sus, pentru un astfel de profesor s-ar inregistra scaderi cel putin la indicatorii 2 (nivel de referinta), 3 (evolutia pe durata ciclului) si 4 (gradul de adaptare), pentru ca in primul rand pierde elevi cu nivel peste pragul de referinta, apoi pentru ca cei preluati la inceput de ciclu involueaza fata de ciclul precedent. In schimb un profesor implicat poata castiga puncte prin obiectivitatea evaluarii, si daca resuseste sa creasca nivelul elevilor (nu neaparat peste 7, dar macar relativ la ciclul anterior sau de la inceputul ciclului). Sitemul actual favorizeaza profesorii care au olimpici, restul niciodata nu vor avea sanse, indiferent de implicare si efortul depus (sa ridici un elev de la 5 la 7 presupune un efort, uneori chiar considerabil, inclusiv dpv psihologic). De aici si resemnarea cronica.
Impunerea unui barem nu face decat sa falsifice ulterior situatia existenta. Pe vremuri cand s-a stabilit ca performanta unui profesor tine de absenta repetentilor si corijentilor, imediat toata clasa promova, iar nivelul de cunostinte era si mai scazut (elevii stiau ca vor promova oricum). Aceasta generatie de fosti elevi ne dirijeaza invatamantul si fac legile educatiei, asa cum cred ei ca ar fi bine. Dar nu e bine. Pentru copii (biologic pana la 15 ani) invatamantul trebuie sa fie obligatoriu si gratuit (in mod real, nu doar scriptic) si oarecum uniformizat. Dupa 15 ani tanarul adult poate sa opteze pentru liceu sau scoala profesionala, in functie de aptitudini si dorinta. Iar performanta profesorului este doar dupa procentajul de absolvire la examenele de capacitate, bacalaureat etc. unde notarea este externa si obiectiva.
E corect
Pentru a vedea dacă într-adevăr profesorii de la liceele de top(sau școlile de top) fac într-adevăr performanta și sunt atât de super profesori i-aș pune sa predea la in liceu tehnologic care nu are performanțe, sa vad ce reușite au dumnealor. Dacă într-adevăr vor reuși să aducă elevi de nota 2-3 la minim 5 la examenul de Bacalaureat atunci voi zice că fac performanță.
Nu poți compara un profesor de la in liceu de top , in care elevii vin cu note intre9_10 la EN, și de care părinții se preocupa și îi meditează din clasele primare , cu un liceu-scoala , in care copii fie sunt din familii monoparentale, sau au ambii părinți plecați și stau cu bunicii, și chiar și guri. , cu elevi care vin din mediul rural, și fac naveta zilnic sau stau in gazda sau in internate. Domnul ministru , și cei care vor performanta sa vina in liceele tehnologice din provincie, acolo unde ” se zice că nu se face școală” să facă dumnealor performanta și apoi să vorbească.
Și așa acele gradații de merit se dau pe activități făcute în timpul programului de studiu , nu extrașcolare cum ar fi normal , sau pe hârtii inventate. Nu pe munca reală la clasa.
Puneti problema cam gresit. In liceele tehnologice nivelul elevului e foarte scazut. Poti sa ii pui orice profesor, ca tot cam degeaba ar fi
Lassti-ne si cu mitul acesta al ridicarii elevului de la 3 la 5 sau 7 la tehnologice, ca sunt cazuri rare.
Liceele tehnologice au statut de scoli profesionale sau ar trebui sa il detina. Aici nu atat disciplinele socio umaniste prevaleaza ci ceea ce se invata practic. Am vazut ca la o scoala de mecanici auto, unde nu istoria, chimia, biologia, etc. prevaleaza ci disciplinele care ajuta elevul sa devina un bun mecanic. Pentru a reduce din diferente si lacunele elevilor, scoala trebuie sa asigure conditii in plus de pregatire, cu ore platite, adica meditatii in scoala. Dar daca nu ne pasa si leafa merge si asa, de ce sa ne mai batem capul?!!
„…atunci când e vorba de înțelegerea lumii – ca să nu mai aduc aminte și despre cum am putea s-o facem cât de cât mai bună.”
La tăți ni-i/ne-a fost greu, inclusiv arghirofilului și nehotarâtului „Toma” Arghezi!:)
Oricare ar fi grosul profesional acumulat(real și/sau umanist), fără integritate/omenie, cumpătare și empatie(chiar și fără simpatie), nici unii nu putem fi considerați ființe complete/oameni, respectiv capabili de altruism eficient.
Apropo înțelegerea lumii și plimbările cu taxiul din precedentul Dvs. articol aici, citiți, dacă nu ați facut-o deja, „poveștile” celor de la „Teleleu” pentru un crâmpei de înțelegere a diasporei Ro „surprinzatoare”(permanentizată/temporară/pendulantă).
=======
„…puși în situația extrem de stânjenitoare de a vota pentru un număr de gradații greșit calculat de administrația universității și să trebuiască ulterior să refacem votul în acord cu realitatea.”
Și la/pentru real o fi (fost) CALCULAT la fel? :)
Cum e la concerne cu stimularea financiara?
1. de regula salariul de baza este destul de mare
2. Exista stimulente la gramada, gen participarea la cistig, odata pe an functie de rezlutatele firmei.
3. Stimulente individuale functie de realizari exceptionale, patente, proiecte speciale, rezolvari deosebite ale unor probleme.
4. Participarea la sistemul de actiuni, nr de actiuni oferit cu mare rabat de firma depinde de functia fiecaruia, de ierarhie.
5. La posturi de conducere exista o parte salariu fix de ex. 80% si o parte salariu variabil, functie de realizari globale ale firmei, sectiei, segmentului.
Ce se poate aplica in invatamint?
1. Stimularea materiala a profesorilor in functie de rezultatele elevilor, de ex. intrarea la licee, intrarea la facultati, sau procentul de absolventi care au obtinut joburi bune.
2. Realizari deosebite, de ex. carti, articole, munca onorifica, elevi premiati la olimpiade, patente, etc.
3. In mediul universitar german multi profesori cistiga un ban frumos suplimentar din contracte cu economia privata, consultanti, contracte de cercetare, analize etc.
Practic trebuie onorat rezultatul concret al muncii, si nu eventualele cunostinte teoretice.
La concerne se-nceara sa se limiteze salariul de baza, acela fix, deoarece se considera ca omu se obisnuieste cu banii si nu mai trage in continuare.
Remunerarea bazată pe performanță, în orice formă ar fi ea realizată, poate exista doar în situația în care rezultatele elevilor/studenților respectivilor profesori sunt evaluate de un terț imparțial.
La materiile pentru care nu au loc în mod consecvent, pentru o amplă majoritate a elevilor (așadar, nu olimpiade și concursuri) examinări externe școlilor, nu se poate stabili în mod credibil un factor de performanță.
La universități, evaluatorul terț e piața muncii. Pe baza unei atare evaluări, probabil că multe facultăți ar trebui închise, nu doar salariile profesorilor scăzute pentru a reflecta gradul de adecvare profesională a absolvenților.
Profesorii buni sunt cei de care-ti amintesti toata viata pentru modul in care te-au invatat carte. Poti povesti intamplari si amintiri despre ei, oricat de batran ai fi. Le poti reproduce numele si prenumele.
Profesorii slabi sunt ce de care nu-ti amintesti nimic sau iti amintesti porecla si eventual unele amintiri neplacute. NU-i recunosti pe strada dupa 10 ani.
Si-atunci cum recompensezi performanta profesorului?! Dupa mine, printr-un sistem de „like”-uri acordate de elevi, actuali sau fosti elevi, de rezultatele unor teste periodice de pedagogie aplicata la clasa, organizate de un organism independent format din profesori de elita, recunoscuti. In felul acesta, ascensiunea ierarhica in invatamant se face transparent, fiecare treapta ierarhica fiind remunerata diferit, pe masura acumularii de „like”-uri si in functie de performanta didactica dovedita.
As evita orice fel de dependenta de performanta individuala a elevilor, de aprecierea subiectiva la inspectorilor scolari sau a directorilor scolari sau a oricaror alte criterii ce nu pot fi controlate de profesor.
Sunt parțial de acord. De ce credeți că implicarea profesorilor ingineri este minimă. Ați avut prilejul să predați desen tehnic (design)? . Ati pregătit vreodată vreo oră de circuite combinationale? – clasa a X-cea ? De ce și de unde atâta desconsideratie față de niște colegi ai dvs. ?