miercuri, noiembrie 30, 2022

Plus ça change, plus c’est la même chose

                   Începutul fiecărui an școlar în învățământul preuniversitar românesc ne pune în fața unei eterne dileme: totul trebuie schimbat pentru că nimic nu merge cum se dorește. Vorba aceasta simplistă, aruncată în fugă, se găsește pe buzele multor părinți, a încă și mai multor reprezentanți politici, cel puțin procentual, fie ei funcționari publici înalți cu ,,misiune de stat” în teritoriu, fie ei consilieri ai partidelor noastre de guvernământ și de opoziție. Iureșul reformismului, o adevărată pasiune națională devoratoare, dincolo de doctrine și politici publice, demolează și clădește dintr-o singură lovitură, acțiunea constructivă nedeosebindu-se radical de cea a ,,distrugerii”, desigur, creatoare, cum ar fi spus economistul austriac Joseph Schumpeter. Dacă un observator străin sau un expert de pe altă planetă și-ar arunca ochii pe ceea ce se întâmplă de jure în sistemul nostru educațional, acesta ar conchide satisfăcut că suntem statul cu cei mai dinamici angajați, cei mai mulți adepți fără crâcnire ai îmbunătățirilor de tot soiul, de la cele funciare până la acelea promise de cele mai înalte comandamente europene, deprinse în cursuri de formare și workshopuri abilitate în materie. S-ar zice că nimeni nu își dorește mai mult prefacerea după ultima modă sau ultimul consens politic paneuropean decât instituțiile statului român. Suntem, în mod indubitabil, flotanți și neașezați în identitatea noastră profesională.

              Din (ne)fericire, existența cotidiană a școlii românești se derulează după un alt ticăit al mașinăriei instituționale decât cel declarat public, în interviuri, în luări de cuvânt, în discursuri publice ticluite din timp, în ,,pacte”, ,,consensuri” și ,,alianțe” conjuncturale. Realitatea ne rezervă nebănuite surprize – formulă pleonastică prin definiție. Ceea ce se petrece cu adevărat în organismul nostru școlar ne aduce aminte de unele din cele mai strălucitoare pagini ale operei englezului Jonathan Swift, doar că în loc de Gulliver ne lovim de liliputani care se iau atât de în serios încât resping posibilitatea de a fi altceva decât giganți. De exemplu, o listă de activități urieșești se prezintă în ordinea cotidiană a mediului nostru școlar după cum urmează, luând în considerare fiecare săptămână și lună de lucru.

              Luna septembrie găsește unitățile de învățământ preuniversitar în situația de a activa în același timp ca oficii de burse sociale și școlare. Nu avem nevoie de primărie și instituții precum Direcția generală de asistență socială și protecția copilului atâta vreme cât secretariatele și cancelariile de școli generale și licee pot face aceeași treabă de minune. Pe măsură ce anul școlar se scurge liniștit și domol, școlile pot deveni și centre de recensământ involuntar, efectuând operațiuni statistice de evidență a populației, de contabilizare a cetățenilor adulți imigranți temporar sau nu (a căror adresă de rezidență din străinătate cade în sarcina profesorilor diriginți și a acelorași secretariate disponibile permanent), de birouri de forță de muncă pentru persoane calificate sau necalificate care își caută un loc de muncă pe anumite catedre neocupate, din lipsă de candidați eligibili, prin concurs național de ,,titularizare” (acum se vorbește de posturi vacante, titularizare fiind rezervată unui număr infim din cei noi intrați în sistem), de circă de poliție pentru copiii cu situații sociale dificile ai căror părinți nu sunt de găsit între granițele țării, de cabinet psihologic voluntar, nu doar de consiliere și orientare școlară, pentru elevi, părinți și, uneori, cadre didactice. Activitățile reale ale unei școli nu se încheie aici: școala este în stare, cel puțin din punct de vedere legal, să se preschimbe eficient în centru de votare, sursă lucrativă pentru o puzderie de asociații sportive private, centru de examene naționale și chiar internaționale, în general, pentru o mulțime de ocupații a căror principală preocupare se reduce la a căuta un spațiu în care acestea se pot derula nestingherit și cu cheltuieli bugetare minime. Din septembrie până în iulie, unitățile publice de învățământ sunt stăpânite de o forță centripetă care atrage în strânsoarea ei tot ceea ce alte instituții de stat sau private nu pot face de unele singure, deși ar trebui să se întâmple astfel. Ni s-ar putea reproșa pe bună dreptate: ,,Problema dintre este și ar trebui constituie una dintre cele mai grave dificultăți din istoria filozofiei, dezbătută de secole”. Fără îndoială că așa stau lucrurile, mai ales că noi trăim și gândim pe cele mai sublime culmi filozofice în activitatea noastră administrativă. Este aproape curios că mai avem dreptul să fim și obosiți din când în când, siderați tot timpul, să suferim de foame și de sete și, culmea necazului!, să pretindem a fi și plătiți pentru faptul că suntem cadre didactice. Meseria noastră este atât de splendidă, vacanțele atât de lungi, ziua de muncă atât de scurtă încât am putea lucra și pe gratis nu numai pentru elevii noștri, ci pentru întreaga gamă de nevoi ale comunității, reale sau imaginare, dacă se poate de dimineața până seara, dincolo de opt ore pe zi, limita dintre timp liber, vacanță și munca propriu-zisă depășindu-se în numele spiritului de implicare necondiționată și al adoptării cu elan a ultimelor directive europene în mediul școlar.

             Prin urmare, este limpede că școala românească poate face totul, iar, în consecință, i se cer, neapărat și urgent, cu termene fixe, cât mai multe. Deși avem laptopuri și softuri, chiar și adresă de email, imprimanta și topul de hârtie sunt cele mai utilizate instrumente din școlile noastre. Adesea, sigiliul școlar (sau ștampila instituției, pe limba noastră de rând) se uzează mai repede decât bureții și creta din sălile de clase. Cu toate că în anul 2020, odată cu sosirea neașteptată a pandemiei, s-a vorbit de debirocratizare și de dispariția anumitor comisii de la nivelul școlii, considerate excedentare, profesorul preuniversitar român este, înainte de toate, ,,responsabil, secretar, membru, diriginte cu obligații și îndatoriri, cursant în proiecte pilot, facilitator de educație” și abia apoi profesor, învățător, educator etc. Profesorul este factotum.

          Un singur personaj a rămas aparent la fel, egal și identic cu sine: elevul român. Cu ghiozdanul doldora de manuale, culegeri de exerciții, rechizite școlare, acesta continuă să vină asiduu la școală. Dar și acest școlar model tinde să se rupă în două mari categorii ciudate, dar rezultând din dinamica noastră socială, specii diamentral opuse: pe de o parte cel care nu prea vine la școală, fie din pricina lipsei banilor și a condițiilor de trai minim necesare, fie pentru că nu are nimeni grijă de el acasă, cu excepția unor bunici pensionari care nu imigrat încă, cu slabe șanse s-o mai facă. De cealaltă parte avem elevul fruntaș, cu prezență impecabilă, orășan, care face înot, fotbal, handbal, polo, scrimă, echitație, trei meditații pe săptămână în timpul său liber și care își permită să meargă în tabere școlare plătite în țară sau în străinătate. Aceste două tipuri de elev nou au apărut după ce primul personaj, silitor, modest și politicos, a început să se micșoreze ca importanță și relevanță statistică în lupta economică dintre sat/comună/orășel și orașele mari, ultimele ieșind decisiv câștigătoare din punct de vedere economic. Tendința este momentan clară, media reprezentând-o la limită elevul obișnuit de pe vremuri. Timpul nu iartă, cu toate acestea, pe nimeni, iar schimbarea începută de un deceniu și jumătate nu își va înceta procesul de maturizare până când acesta nu se va consuma complet.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. La orice schimbare, mica sau mare, trebuie sa se pastreze ce este bun, sa se renunte la ce este rau si sa se perfectioneze ce este asa si asa. Noii sefi isi arata incompetenta prin incercarea de a schimba totul, din temelii, crezand ca asa isi arata priceperea si modernitatea. De la invatamant pana la industrie avem exemplul nefericit al schimbarii de dragul schimbarii, si ne putem intreba daca este din prostie sau din rea intentie (in slujba altora). Trebuie sa vedem tot ce a fost bun si ce a fost rau in ultimul secol in Romania (Regat, Republica Populara, Republica Socialista, Republica actuala) si sa comparam cu UE si lumea cea mare. Cum spun croitorii: masoara de sapte ori si taie o data!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro