Adevăratul meu nume, purtând subtitlul Fragmente din biografie, cea mai recentă carte a Ludmilei Ulițkaia, cu foarte puțină vreme în urmă apărută în Occident și la fel de repede și cu eleganța-i recunoscută tradusă în românește de eminenta Luana Schidu (editura Humanitas Fiction, București, 2026) se citește cu sentimente amestecate. De vină pentru ele nefiind nicidecum valoarea cărții. În ea se regăsesc deopotrivă și tandrețea, și inteligența, și ironia fină, și autoironia care îi caracterizează scrisul prozatoarei ruse stabilită de vreo câțiva ani la Berlin. Unde, așa cum vom afla din Epilogul volumului, Ulițkaia locuiește împreună cu soțul ei, pictorul Andrei Krasulin, în două camere situate într-o casă mare. Asta după ce la Moscova Ulițkaia a trăit în alte șapte case. Scriitoarea a cunoscut și ceea ce se numește traiul în comun. Celebrul komunalka, Multe dintre casele prin care a trecut Ulițkaia au găzduit, adăpostit nu doar experiențe personale despre care, într-un fel sau altul, este vorba în volum, ci și au și ascuns ori consemnat istoria unor vremuri care s-au dovedit a fi interesante. Or, cum bine știm, Camus spunea odată că nu e deloc bine să trăiești astfel de vremuri. Respectivele vremuri parcă tot mai interesante astăzi au făcut-o pe Ulițkaia să schimbe pentru a opta oară locul și să încerce a da o nouă semnificație cuvântului acasă. Fără a abandona însă nici un moment dorința revenirii la adevăratul acasă.
Până atunci însă adevăratul acasă mi se pare a fi fost încercat a fi recuperat prin intermediul acestui volum cu conținut declarat autobiografic. Volum de proză scurtă, uneori chiar extrem de scurtă (unele texte nu ocupă nici măcar o pagină întreagă de carte) care începe cu un grupaj de trei poeme în care scriitoarea încearcă să recupereze ceea ce se află în propriul său nume ca și în spatele pronumelui personal eu. Și continuă cu rememorarea unor întâmplări de odinioară, multe dintre ele aparent mărunte. Adică cu povești din biografie, cu evocarea unor femei de ceva vreme dispărute de care astăzi nu își mai amintește nimeni, cu povești și vesele, și triste încheiate cumva brusc, cu scurte propoziții ironic-concluzive. Printre care și aceea ce ne spune că au existat și încă mai există sfârșituri ale lumii despre care nu află niciodată nimeni.
Există în Adevăratul meu nume și o suită de superbe, de încântătoare povești despre îngeri. Cei care știu care au fost faptele bune și rele pe care le-am săvârșit în viață, deși, ne încredințează prozatoarea, nu statistica ar fi principala lor preocupare. Cartea este una multifațetată. Așa făcându-se că, într-un fel pe neașteptate, autobiograficul face loc ficțiunea. De unde și impresia că între aceleași coperte și-ar fi aflat locul chiar mai multe volume.
Mai toți cei care au citit această carte a Ludmilei Ulițkaia au văzut în ea nu doar un volum cu un apăsat caracter autobiografic. Tristețea care transpare chiar și din textele ce se încheie cu fraze aspirând la împăcarea cu soarta și cu sine i-au determinat pe mulți să creadă că avem de-a face cu un volum pregătind o ieșire din scenă. Într-un interviu acordat postului public de radio, Luana Schidu a mărturisit că a tradus cu tristețe cartea. Sau cel puțin o parte din ea. Măcar până în momentul în care a redescoperit tandrețea ce definește scrisul prozatoarei. Am avut și eu, citind volumul, impresia că ne aflăm în fața unui ultim. Sunt în volum repetate referiri la bătrânțe, la boală și la moarte, Așa că nu aveam cum să nu mă duc iarăși cu gândul la cartea La vie derrière soi a reputatului critic Antoine Compagnon. Care și ea, la data apariției (2021) a fost receptat tot ca un semn al iminenței ultimului. Din fericire, în cazul lui Compagnon au urmat și altele. Printre care una, cea mai recentă, dedicată mirificului an 1966. Și, cine știe? Poate că uneori istoria se și mai repetă! Si foarte curând vom putea citi o nouă carte a prozatoarei ruse.
Ludmila Ulițkaia- ADEVĂRATUL MEU NUME- Povestiri din biografie; Traducere din rusă și note de Luana Schidu; Editura Humanitas Fiction, București, 2026
