Rânduri închinate sărbătoririi Domnului Andrei Pleșu
Opera unei mari personalități culturale este identificată, într-o primă instanță, cu acea parte a ei, vizibila în spațiul public: cărțile apărute, instituțiile create, publicațiile înființate, lecțiile și prelegerile ținute. Dar, în cazul unor personalități discrete, opera mai poate avea o parte extrem de importantă, dar nevazută și insesizabilă în imediat; de altfel, paternitatea ei poate rămâne necunoscută, cel puțin în parte, pentru totdeauna. Mă voi referi aici la o construcție importantă, a cărei realizare i se datorează esențial domnului Andrei Pleșu.
Cum am menționat într-un articol recent, intrasem, la invitația dânsului – spre sfârșitul anilor ’90 – în diplomație; motorul interior al pasului pe care îl făcusem astfel era interesul pentru Basarabia. Uzanțele noului loc de muncă, cu totul neașteptat pentru mine, erau dominate de sintagme precum „cu tactul necesar” ori „să nu se interpreteze”. Pentru mediul din care plecasem, întrebarea dominantă era „unde sunt largile zări?”, livrată de Blaga prin opera târzie a lui Noica.
„Largile zări” erau vizibile de pretutindeni, dar chemarea lor nu putea fi urmată „cu tactul necesar”, nici stăpânit de teama ca nu cumva „să se interpreteze”. Totuși, mediul în care ajunsesem nu sufoca cu totul inventivitatea: conform folclorului local, predecesorul meu rezolvase ingenios o problemă de comunicare. Cum fiica sa, ajunsă în țara cangurilor, dorea să vorbească la telefon cu mama, rămasă în țara valahă, pater familias suna de la două telefoane diferite de pe biroul său, în țara cangurilor (la unul dintre ele) și acasă (la celalalt). Potrivind microfonul unuia la difuzorul celuilalt, diplomatul familist realiza o comunicare simplă între mamă și fiică, desigur cu o modestă încarcare a bugetului MAE.
Revenind la tematica basarabeană – dominată de chestiuni grave, acumulate în secolul de ocupație rusească (1812 – 1918) și în deceniile de teroare sovietică (1944 – 1989) – trebuie spus că aceasta oferea cu generozitate probleme care se cereau rezolvate, de la cultivarea limbii și culturii române la dezvoltarea infrastructurii. Probleme de altfel puternic corelate, întrucât, pentru cultivarea limbii și culturii române era important să treci Prutul, într-un sens și în altul. Iar trecerea Prutului fusese una dintre acțiunile cel mai brutal sabotate de puterea sovietică.
O bună ilustrare a situației este oferită de podul de la Rădăuţi Prut (România) – Lipcani (Republica Moldova); denumirea sa amintește de prima necropolă a voievozilor moldavi, dar trimite vag și la locul din apropiere, de pe malul drept al Nistrului, al unei bătălii în care Ștefan i-a învins pe tătari (Lipnic, 1470). Podul a fost construit în 1937, când ambele maluri se aflau în România; a fost distrus în 1941 de sovietici la retragerea armatei roșii, reconstruit de noi puțin mai târziu și distrus din nou de trupele eliberatoare, la trecerea Prutului, în timpul ofensivei din 1944. Podul nu a mai fost refăcut, astfel că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, se putea ajunge de la Rădăuți-Prut la Lipcani – localități aflate la câtiva kilometri distanță – doar peste barajul de la Stânca – Costești, situat cam 75 km în aval. Astfel, pentru traversarea Prutului în zona fostului pod, trebuia făcut un ocol de 150 km – și asta de-abia după 1979, anul inaugurării hidrocentralei (anterior, ocolul era de peste 200 km).
Atunci când s-a propus, la nivelul Direcției Moldova din MAE, refacerea podului, răspunsul eșalonului imediat superior a venit prompt: nu se poate face, pentru că nu există finanțare. Dar nu poate fi folosită finanțarea europeană, din programele PHARE și TACIS? Nu, pentru că PHARE finanțează țările care se pregătesc să intre în UE, iar TACIS – țările din fostul URSS. Dar nu se poate plăti din PHARE jumatatea din România, iar din TACIS jumatatea din Republica Moldova? Pentru asta trebuie mers la domnul ministru. Se va găsi „tactul necesar”? Nu cumva „s-ar interpreta”?
Desigur că domnul ministru Pleșu a fost imediat de acord cu ideea, și proiectul a demarat. Din păcate, mandatul său a încetat după câteva luni, iar la conducerea MAE s-a întors Petre Roman. Proiectul a ramas pe seama „netrebniciei românești”. Podul a fost inaugurat după aproape 11 ani, pe 15 februarie 2010. Deși parametrii tehnici permit trecerea vehiculelor grele, partea română – spre deosebire de cea basarabeană – nu a făcut formalitățile necesare pentru circulația acestora (conform informațiilor disponibile pe internet), astfel că podul poate fi folosit doar de vehicule ușoare – restricție care a devenit și mai supărătoare, în contextul războiului din Ucraina: podul e situat aproape de punctul triplu, în care se întâlnesc granița noastră și cea ucrainiană cu cea a Republicii Moldova.
Spre comparație, construcția podului de la Cernavodă, în acel moment cel mai mare din Europa, a durat mai puțin de 5 ani, între 26 noiembrie 1890 și 26 septembrie 1895.
Am povestit această istorioară pentru a facilita, desigur într-o măsură foarte modestă, conoașterea părții neștiute a operei celui perceput de mulți dintre noi drept cel mai fermecator personaj al României moderne.

În loc de poduri și „poduri de flori”, intelectualitatea românească și cea moldovenească trebuiau să construiască un pod comun între sufletul românesc și cel moldovenesc. Uite, după peste 30 de ani, acest pod al Unirii sufletelor celor două popoare nu a fost construit. Nu am știut să găsim arhitecții constructori de poduri ale sufletelor….
De multe ori mă întreb dacă lucrează cineva în instituțiile răspunzătoare de drumuri și poduri. Daca sunt oameni plătiți să facă ceva treabă, gen: să verifice in mod regulat și să curețe de gunoi parcările de pe marginea drumurilor, să taie bălăriile care „rod” din asfalt/ciment, să curețe canalele laterale – acolo unde sunt.
Mă uit in poza dumneavoastră și vad adunătura de crengi care roade din pilon. Retine umezeala, apasă asupra pilonului și roade zi și noapte din el. Dar probabil responsabilitatea este împărțită. Adică este a nimănui, specific Ro. :|
Regiile autonome de drumuri și poduri au fost desființate de PSD imediat după ce a câștigat puterea in 2000 cu ajutorul lui Va dim Ne… nume de roman!
De atunci și până azi aveți parandarat și Umbrărești care din comisi voiajori ai cooperației au ajuns drumari și toată lumea nu doar că se face că plouă le ridica osanale că lui Ceaușescu, deoarece profitorii din spatele lor că și în cazul celorlalte furaciuni dețin avortonul statal.
Wheeell, podurile nu se întrețin cu polistiren lipit cu scoci, tencuiala și scuipinol, peste care dai un strat de vopsea sau var lavabil!
Nu avem vocatia marilor constructii iar cele care intradevar sunt mari (lasand la o parte megalomanica casa a poporului care de fapt este cuib de naparci si acolo este cauza inapoierii acestei tari) au fost construite inainte si in timpul socialismului , de la genialul Anghel Saligni cu al sau elegant si trainic pod nu am vazut in tara asta ceva asemanator .Iar dupa 89 totul se face dupa legea : Mie ce-mi pica !? Stam agatati de bugetul local ca banii europeni put! nu se poate fura ca din bugetul nostru stramosesc , Poate ca avem arhitecti talentati , dar ceva este putred in Danemarca ! N-avem cultura elitelor ,in schimb ne lamentam ca niste chivute …
Chiar asa, nu s-a mai construit nimic remarcabil in tara asta de la Saligny incoace? Inseamna ca nu prea umblati pe drumurile ei.
La multi ani ! Domnului Plesu
„denumirea sa amintește de prima necropolă a voievozilor moldavi”!?
În ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, lăcașul a avut funcția de necropolă a voievozilor Moldovei, adăpostind mormintele lui Bogdan I (1363-1367), al lui Lațcu (1368-1373), al lui Petru Mușat (1375-1391), al lui Roman I (1391-1394), al lui Ștefan I (1394-1399), dar și ale altor membri ai familiei domnitoare.
Prima necropolă a voievozilor Moldovei a fost la Rădăuți, municipiu din județul Suceava, în biserica Sfântul Nicolae. Rădăuți-Prut este o comună în aproprierea Prutului, în județul Botoșani.
Adevărul e că pe vremea aia tătarii atacau de prin N-E, la data, regatul Ungariei – iată de ce primele capitale ale statului independent Moldova s-au aflat în N-N-V. Lituanienii se retrăseseră, iar polonii au făcut pasul spre mare mai târziu fiind încă năuciți de marea invazie mongolă care i-a cam distrus.
Sufixul uți vine de la vici – adică, mici, – vezi, vice – și e specific doar Nordului Moldovei.
Subscriu la afirmația: „cel mai fermecător personaj al României moderne (contemporane, totuși; modernitatea lui A.P. este implicită” – n.m.). Cu carte multă, multă!
E un articol foarte bine scris și mai ales cu un subiect frumos.
Bravo autorului.
Vad ca la Bucuresti prostia , aroganta si smecheria fac in continuare legea. Bine ca am plecat. Un popor de smecheri , de golani in costum Armani (contrafacut)
Calatorie sprancenata!
Este clar ctitor al acestui pod, sa ne trăiești sănătos Andrei Pleșu, feblețea lecturilor mele
Imediat la nord de Lipcani se face trecerea in Regiunea Cernauti din Ucraina, ultima localitate din Republica Moldova fiind Criva, adica Stramba, iar prima din Ucraina numindu-se Mamaliga, denumire ce nu are nevoie de traducere. In toamna anului 1984, calatorind ca turist dinspre Cernauti spre Chisinau, am putut vedea, la Lipcani, unde drumul ajunge aproape de Prut, granicerii sovietici care inspectau meticulos, cu caini lupi, fasia de frontiera din apropierea gardului de sarma ghimpata ce insotea, serpuind peste vai si peste dealuri, malul stang al Prutului.Nu stiu daca D-l Andrei Plesu a ajuns sa treaca vreodata peste podul pentru reconstruirea caruia si-a dat imediat aprobarea, un pod care parea de neimaginat in anul 1984, cand am trecut eu prin acele locuri. Asa stand lucrurile, faptul ca el exista acum din nou nu poate decat, cu atat mai mult, sa-l bucure la aceasta zi aniversara. La muli ani !
A fost de acord; semnătura și opera. Nu ajung cuvintele și ideile pentru posteritate, trebuie neapărat și o piramidă, un canal, un laser, un pod. Fermecător dl. AP, dar vorba cuiva: „cum să săruți o asemenea instalație”.