marți, aprilie 16, 2024

Poetica romanului

Conversație la Princeton, carte ce valorifica editorial sejurul, în calitate de profesor invitat la celebra Universitate americană, a lui Mario Vargas Llosa, punea în prim plan analiza raporturilor dintre literatură și politică. În cursul discuțiilor cu Rubén Gallo și răspunzând întrebărilor auditorilor, în marea lor majoritate studenți, imensul romancier de origine peruviană valorifica nu doar experiența creației proprii intim legat[ de specificul dictaturilor sud-americane, ci și bogatele-i lecturi, la loc de cinste situându-se romanele lui Flaubert, Proust, Hemingway, Faulkner,  Camus, parțial și cu numeroase amendamente Sartre, definit azi dre. o preferință amăgitoare din tinerețe, mai toți sud-americanii. Chiar și Alain Robbe-Grillet sau Claude Simon, campioni ai Noului roman francez pe care astăzi nu îi mai citește nimeni. Conversație la Princeton, carte apărută în limba română în 2023, la editura Humanitas Fiction în impecabila traducere a Tudorei Șandru-Mehedinți, făcea dovada unei erudiții exemplare.

Cu ea, cu respectiva erudiție, cu realitatea lecturilor bogate, cu invocarea chiar și a numelor și creației unor autori nu doar din spațiul geografic sud-american care astăzi înseamnă mai degrabă momente de istorie literară, ci și din cel european (cine îl mai citește astăzi, de pildă, pe Restif de la Bratonne? ) ne întâlnim și în cartea Scrisori către un tânăr romancier, din 1997. Apărută de puțină vreme tot la Humanitas Fiction (București, 2024), în traducerea lui Mihai Cantuniari. Carte în care Vargas Llosa a încercat, conform mărturiei proprii inserate la finele volumului, să descrie “cum m-am priceput, unele procedee de care se folosesc bunii romancieri ca să-și doteze ficțiunile cu farmecul acela căruia nu-i putem rezista noi, cititorii. Și anume că tehnica, forma, discursul, textul, cum vrei să-i spui- pedanții au născocit tot felul de denumiri pentru ceva identificat de oricare cititor fără nici o problemă-este un tot inseparabil, în care a separa tema, stilul, ordinea, puncttele de vedere etc. Înseamnă a diseca un trup viu”. Operație în care Vargas Llosa vede o formă de omucidere. “Iar un cadavru este o palidă și înșelătoare reminiscență a ființei vii, în mișcare și în plină creativitate, nu încremenite în rigiditate, nu aflate la cheremul viermilor”.

Frazele acestea de încheiere, extrem de categorice, cumva atipice, în evident contrast cu amabilitatea și bunăvoința cu care Vargas Llosa se adresează tânărului său corespondent, mie îmi sună ca o negare a căutărilor pe teritoriul eminamente al formei ce a caracterizat o parte a noii critici. Sau una dintre etapele creației lui Barthes.  

M-am întrebat de ce, spre a-și expune părerile despre talent, vocația care “nu este o distracție, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere”, despre scrisul care, așa cum spunea Flaubert, este ”o formă de a trăi”, despre sacrificiile impuse de el (a se vedea Parabola teniei), despre intrarea în literatură comparabilă cu intrarea într-un ordin religios, despre raporturile dintre realitate, viață, ficțiune, ca și despre chestiuni mai puțin subiective precum punctul de vedere, diferențele dintre scriitor, narator și personaj, adică despre ipostazele narative, despre timpul și spațiul povestirii, despre felul în care un verb la trecut poate anunța o acțiune viitoare,  despre multiplele semnificații pe care le dobândește în roman pronumele eu, despre alte și alte chestiuni care au reprezentat preponderent teme de lucru pentru poeticieni, Vargas Llosa a recurs la formula epistolară. Oare doar spre a nu putea fi asimilat cu mai sus numiții pedanți și plicticoși acuzați că ar practica o formă de omucidere? Sau spre a realiza și în felul acesta și o reverență, și o referință la începuturile romanului? La acel roman epistolar din secolul al XVIII lea, fie el englez sau, puțin mai încolo, francez, care, spre a se legitima ca atare, a recurs la un fel de autonegare. Clamându-și autenticitatea. Spunând că doar scoate la iveală texte găsite în sertare secrete.

Dar ce înseamnă, totuși, autenticitate? Ce înseamnă să fii un scriitor autentic? Cum poți să îi dai ficțiunii, definită drept o formă de impostură, ceea ce Vargas Llosa numește putere de persuasiune?  Nu cumva, în cazul romanului, tot ce este mai autentic e tocmai amăgirea, înșelarea, mirajul? Ce facem cu Proust și cu al său Contre Sainte Beuve când, așa cum scrie Vargas Llosa, În căutarea timpului pierdut este o “monumentală recreare artistică a propriei peripeții vitale, a familiei, peisajului, prieteniilor, relațiilor, pofetelor confesabile și inconfesabile, gusturilor și dezgusturilor și, în același timp, a misterioaselor și subtilelor trasee ale spiritului uman în febrila-i preocupare de a stoca, a discrimina, a îngropa și a dezgropa, a asocia și a disocia, a șlefui sau a deforma imaginile reținute de amintirile din timpuri apuse”. Cum împăcăm murdarul din viața și scrisul unui Louis -Ferdinand Céline cu capodoperele Călătorie la capătul nopții sau Moarte pe credit? Cum facem același lucru în cazurile parcă totuși mai benign ale lui Brecht ori Sartre? Interesează considerațiile despre foarte adesea invocatul Cortázar, despre Carlos Fuentes, Garcia Márquez, Carpentier.Despre alți și alți scriitori sud-americani.

Răspunsurile interesante la aceste întrebări ca și multe altele, frumusețea și profunzimea analizelor, bogăția argumentelor înseamnă tot atâtea motive de a nu da curs îndemnului la degraba uitare formulat în ultimele rânduri ale cărții. Și de o aștepta pe cea consacrată lui Flaubert și capodoperei sale Madame Bovary. În curs de pregătire tot la Humanitas Fiction.

Mario Vargas Llosa- SCRISORI CĂTRE UN TÂNĂR ROMANCIER;  Traducere de Mihai Cantuniari; Editura Humanitas Fiction; București, 2024   

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro