joi, iulie 9, 2020

Politica economică vest-germană faţă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia şi concurenţa dintre companiile aeriene „Tarom” şi „Lufthansa” (1967-1968)

În primăvara şi vara anului 1968 au apărut mai multe comentarii în mijloacele mass media din Occident referitoare la o posibilă restabilire a „Micii Antante” în Europa Centrală şi de Sud-Est de către liderii politici din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Existau însă o serie de detalii despre alianţa respectivă din perioada interbelică, precum şi despre condiţiile în care aveau loc schimbările din capitala Cehoslovaciei (cunoscute sub sintagma „Primăvară de la Praga”), în prima jumătate a anului 1968, care nu se potriveau cu speculaţiile din Occident. De exemplu, acea alianţă a fost creată la începutul anilor ’20 ca o măsură comună de protecţie faţă de revizionismul maghiar şi pentru a nu permite revenirea la putere în Austria a membrilor Casei de Habsburg. În altă ordine de idei, în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia se aflau la conducere, în anul 1968, lideri politici comunişti şi fiecare avea propria sa optică faţă de modul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale în Europa, în special cu statele din blocul sovietic şi cu Republica Federală Germania.

În studiul de faţă ne-am propus să prezentăm câteva diferenţe care au existat, în perioada 1967-1968, în relaţiile autorităţilor de la Bonn cu cele de Bucureşti, Praga şi Belgrad, precum şi o serie de amănunte mai puţin cunoscute despre vizita efectuată în România, în perioada 3-7 august 1967, de Willy Brandt – vicecancelar şi ministru al Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania. De asemenea, am considerat importantă concurenţa de la acea vreme dintre companiile „Lufthansa” şi „Tarom”, în condiţiile în care conducerea firmei aeriene vest-germane intenţiona să preia (direct sau prin intermediul companiei „Condor”) circa 50% din volumul total al transporturilor de turişti vest-germani către litoralul românesc al Mării Negre în anul 1968.

La mijlocul lunii iulie 1967, autorităţile de la Bonn se străduiau să planifice vizita lui Willy Brandt în România. Atunci a existat intenţia de a se cumpăra bilete de avion de la compania comercială belgiană „Sabena”, pentru deplasarea de la Bruxelles la Bucureşti a ministrului Afacerilor Externe, împreună cu directorul ministerial dr. Hans Helmuth Ruete, Egon Bahr (ambasador cu însărcinări speciale), consilierul Hans Arnold – şef al biroului ministrului (înlocuit în ultimul moment, în acea vizită, cu Hans Ulrich Wilke, adjunct al şefului de cabinet), consilierul de legaţie Jürgen Ruhfus (purtătorul de cuvânt al ministrului), însoţitorul personal Bauchhaus (garda de corp a ministrului, probabil) şi Lars Brandt (fiul ministrului, care dorea să efecteze o vizită particulară în România).

Intenţia de a se cumpăra bilete de avion de la compania „Sabena” avea la bază o realitate cunoscută doar de familia vicecancelarului şi de oamenii din imediata apropiere, cu care acesta lucra zilnic: în agenda de vizite a lui Willy Brandt fusese planificată deja o călătorie particulară în Belgia, la Leuven, pentru sfârşitul lunii iulie 1967. Din informaţiile pe care le-am obţinut până în momentul redactării studiului de faţă rezultă faptul că, iniţial, călătoria respectivă trebuia să se desfăşoare timp de o săptămână, însă în cele din urmă a fost redusă la perioada 28-30 iulie 1967.

Ambasadorul R.F.G. în România, Erich Strätling, nu a cunoscut, probabil, din timp amănunte despre dorinţa lui Willy Brandt de a merge la Leuven şi a sugerat ca ministrul Afacerilor Externe şi personalul care îl însoţea să zboare din R.F.G. până la Bucureşti cu un avion guvernamental vest-german. Această atitudine a fost apreciată de autorităţile române, iar cele de la Bonn au definitivat planul vizitei în România astfel încât Willy Brandt să sosească vineri, 3 august 1967 (în jurul orei 15), pe aeroportul de la Băneasa, cu un avion bimotor de afaceri „Hamburger Flugzeugbau HFB-320 Hansa Jet” (înmatriculat D-CARY şi deţinut, probabil, de către „Luftwaffe”). Călătoria până la Bucureşti a durat circa 4 ore şi a inclus o escală la Viena, iar plecarea ministrului Willy Brandt din România a fost planificată pentru dimineaţa zilei de luni, 7 august 1967, de pe aeroportul de la Băneasa.

Pentru efectuarea unei deplasări scurte a ministrului vest-german al Afacerilor Externe de la Bucureşti până la Constanţa şi înapoi, în capitala României, autorităţile române au pus la dispoziţie un avion special – un Il-18, probabil, care era utilizat în mod curent de Nicolae Ceauşescu şi de alţi înalţi demnitari comunişti români pentru vizite în străinătate şi în ţară. Totodată, s-au asigurat autovehicule din parcul maşinilor reprezentative al Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, iar în escortele formate la Bucureşti şi pe litoralul românesc au fost incluse câteva automobile „Volkswagen 1300”, cumpărate din Republica Federală Germania în acel an pentru înzestrarea organelor de miliţie din România.

Documentele studiate până în prezent nu permit încă să confirmăm ipoteza potrivit căreia autorităţile comuniste de la Bucureşti au semnat în anul 1967 un contract de achiziţionare a unor automobile „Volkswagen 1300” pentru a semnala guvernului de la Bonn faptul că problemele de ordin ideologic dintre cele două părţi nu afectau achiziţiile publice în România.

Cazarea lui Willy Brandt şi a însoţitorilor acestuia a fost asigurată de autorităţile române la o casă de oaspeţi din Bucureşti (situată pe strada Ştefan Gheorghiu, nr. 1), respectiv la Palatul Mamaia, şi toate cheltuielile efectuate cu prilejul acelei vizite au fost plătite din bugetul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri.

Un miliţian român, aflat în zona gării din Constanţa, şi automobilul „Volkswagen 1300” – model pe care îl utilizau din anul 1967 echipajele de la „Serviciul circulaţie”.

Separat, aproximativ 40 ziarişti vest-germani au ajuns în capitala României înainte de sosirea delegaţiei guvernamentale şi, spre sfârşitul acelei vizite, s-a deplasat la Bucureşti un alt grup de jurnalişti (circa 80 de persoane), cu ajutorul companiei vest-germane „Neckermann” – care s-a ocupat, probabil, de zborul cu o cursă charter şi de cazarea acelor ziarişti în România.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au străduit să creeze nişte condiţii optime pentru desfăşurarea cu succes a vizitei lui Willy Brandt în România. Semnificaţia sa politică era dublată de o importanţă economică, în condiţiile în care, în schimburile comerciale bilaterale din anul 1966, s-au înregistrat exporturi româneşti în R.F.G. în valoare de 74,1 milioane de dolari (cu 17,2% mai mult faţă de anul 1965) şi importuri din R.F.G. în valoare de 148,2 milioane de dolari (cu 34,2% mai mult faţă de 1965).

Într-o notă strict-secretă a Ministerului român al Afacerilor Externe s-au precizat, la 28 iulie 1967, şi alte detalii privind relaţiile economice româno–vest-germane: „La 31 decembrie 1966 volumul angajamentelor noastre de plată [faţă de R.F.G.] pentru anul 1968 şi anii următori era de 260 milioane $.

În anul 1966 schimburile comerciale româno–vest-germane au cuprins următoarele grupe principale de mărfuri:

– la export: produse agro-alimentare (31%), produse lemnoase (26%), produse petroliere (13%), semifabricate de oţel (6%), metale neferoase (7%), produse chimice (5%).

– la import: maşini şi instalaţii industriale complete (49%), produse siderurgice (20%), chimico-farmaceutice (13%), material sintetic (6%).

Acţiuni de cooperare industrială şi tehnică:

– Cu firma Standard Übersee Handel-Krupp [din Hamburg] se discută posibilitatea construirii [în România a] unei fabrici de conserve de fructe şi legume, plata furniturii [germane] urmând să se facă de către partea română prin livrarea de conserve produse în fabrica respectivă (pentru piaţa occidentală – nota P. Opriş).

– Cu firma Mercedes-Benz se discută posibilitatea construcţiei de linii de autobuze şi camioane de mare capacitate şi alte autovehicule [în România], iar

Bayerische Gesellschaft für Marktforschung und Internationalen Händel mbH: construcţie de piese pentru motoare Diesel (1800 de tone de piese prelucrate complet, anual, în România şi pentru care se asigurau de către firma vest-germană „maşinile necesare, asistenţa tehnică şi orice material de care ar fi nevoie, plata acestora realizându-se prin produsele executate” – nota P. Opriş);

– Alte firme cu care se negociază: Firma MAN (pentru realizarea în comun de motoare pentru autocamioane şi de autovehicule de transport mijlocii şi grele – nota P. Opriş), Siemens, A.E.G. (pentru fabricarea în România a unor aparate electrocasnice şi, eventual, industriale – nota P. Opriş), Bauknecht (corect: „Bauknecht Hausgeräte GmbH”, una dintre cele mai importante companii vest-germane din acel moment care fabrica produse electrocasnice – nota P. Opriş), Artos Dr.ing. Meier Windhorst K.G. (care deţinea din anul 1965 un procedeu inovativ de tratare termică a materialelor textile lungi şi de fixare a substanţelor chimice pe acestea – de exemplu, coloranţi – cu ajutorul aburului – nota P. Opriş), Didier Werke (companie care dorea să construiască o fabrică de îngrăşăminte chimice în România şi să exporte apoi produsele obţinute – nota P. Opriş), Franz Kirchfeld – Düsseldorf (corect: „Franz Kirchfeld GmbH & Co. KG”, o companie implicată în industria petrochimică, interesată să vândă diferite produse pe piaţa din România cu ajutorul unor credite vest-germane care aveau un termen maxim de rambursare de 8 ani – nota P. Opriş)”.

Un alt subiect important în discuţiile dintre autorităţile de la Bonn şi cele de la Bucureşti a fost cel referitor la posibilitatea de a construi o centrală nuclearo-electrică în România – proiectul respectiv urmând să fie sprijinit de câteva companii vest-germane (în primul rând, „Siemens”), franceze şi suedeze. În acest sens, diplomatul ing. Mircea Năstase (şef al reprezentanţei comerciale a României în Republica Federală Germania) a finalizat la Frankfurt/Main, la 16 martie 1967, o notă strict secretă privind nivelul de dezvoltare a cercetărilor în domeniul nuclear, în ţara în care îşi desfăşura temporar activitatea. Acel document a ajuns la centrala de la Bucureşti a Ministerului român al Afacerilor Externe.

Printre altele, diplomatul ing. Mircea Năstase a menţionat în nota respectivă astfel: „Din cele 4,3 miliarde DM cheltuite de administraţia publică pentru cercetări nucleare în ultimii zece ani, 2,4 miliarde au fost folosite pentru construcţia reţelei de cercetări din universităţi şi institutele „Max Planck”, pentru construcţia marilor centre independente de cercetări nucleare generale de la Karlsruhe şi Jülich (acesta are cca. 2600 de salariaţi), a centrelor speciale de la Garching-München (fizica plasmei), Hamburg şi Berlinul Occidental, precum şi pentru cercetări în domeniul energiei atomice.

În prezent există în R.F.G. în total 21 de reactoare utilizate pentru cercetări sau formare de cadre, o mare instalaţie pentru accelerarea particulelor (Deutsche Elektronen – Synchroton DESY la Hamburg), precum şi câteva asemenea instalaţii mici şi mijlocii. […]

Instalaţiile existente în R.F.G. au fost în general livrate de S.U.A. sau construite cu ajutorul unor firme americane (de pildă, din cele patru centrale atomice în funcţie (sic!), două au fost construite de AEG cu concursul firmei General Electronic (corect: „General Electric” – nota P. Opriş), iar celelalte de către Siemens cu concursul firmei Westinghouse).

Şi studiile întreprinse până în prezent au fost în general rolul colaborării cu S.U.A., uneori cu Franţa, iar majoritatea proiectelor sunt sprijinite de Euratom.

Acum se observă la R.F.G. tendinţa de a-şi asigura independenţa în industria nucleară, ceea ce dovedeşte şi faptul că toate cele cinci centrale în construcţie sunt încredinţate firmelor vest-germane AEG şi Siemens, fără participarea firmelor americane”.

În luna martie 1967, autorităţile comuniste de la Bucureşti puteau doar să viseze la crearea şi punerea în funcţiune a unor proiecte similare în România. Acestea nu aveau posibilitatea să le concretizeze deoarece, de exemplu, investiţiile pe care le-au făcut autorităţile vest-germane în domeniul cercetării nucleare, în perioada 1956-1966, au fost de 1,083 miliarde de dolari (4,3 miliarde de mărci). Totodată, valoarea totală a produselor româneşti vândute pe piaţa vest-germană în anul 1966 a fost de 74,1 milioane de dolari (peste 30% fiind produse agroalimentare), iar în balanţa bilaterală de plăţi s-a înregistrat un sold pasiv de 74,1 milioane de dolari pentru autorităţile de la Bucureşti (valoarea importurilor din R.F.G. fiind cu 100% mai mare decât cea a exporturilor efectuate de România în R.F.G., în anul 1966).

Cu toate acestea, vicecancelarul Willy Brandt a menţionat la 3 august 1967, în cursul primei convorbiri oficiale cu Corneliu Mănescu, despre „posibilitatea construirii în România a unei centrale atomo-electrice de către R.F.G., în colaborare cu Franţa şi Suedia. Ministrul vest-german a declarat că, personal, s-ar bucura mult de o asemenea realizare pe tărâmul cooperării interstatale”.

În aceeaşi perioadă, diplomaţii cehoslovaci şi cei vest-germani au desfăşurat negocieri şi în luna iulie 1967 au ajuns, la Praga, la un punct de vedere comun privind deschiderea reciprocă de reprezentanţe comerciale în ambele state. Propagandiştii comunişti de la Bucureşti nu au menţionat în mijloacele mass-media din acea vreme că România şi Cehoslovacia aveau poziţii similare în relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania şi elementele care dădeau tonul schimbării generale a politicii externe în această parte a Europei se aflau în primul rând la Bonn, nu la Praga sau la Bucureşti.

Directorul ministerial dr. Hans Helmuth Ruete a subliniat la 16 iulie 1967, la întâlnirea cu ambasadorul Constantin Oancea (acreditat în R.F.G.), faptul că „interesele economice au determinat Cehoslovacia să învingă orice reţinere. Pentru aplicarea noului sistem economic, Cehoslovacia are nevoie de circa 2 miliarde [de] mărci şi speră că R.F. a Germaniei va onora într-un fel pasul făcut”.

În acelaşi timp, Cehoslovacia continua să se situeze pe primul loc, în ceea ce privea volumul schimburilor culturale ale Republicii Federale Germania cu statele socialiste din Europa, şi era urmată de Ungaria, Polonia, U.R.S.S. şi România.

La rândul său, consilierul cehoslovac Zlafko Tula i-a comunicat lui I. Radu (secretar I la Ambasada României din Italia), în cursul recepţiei organizate la Ambasada Poloniei de la Roma, la 21 iulie 1967, faptul că reprezentanţii ţării sale urmau să încheie „un acord comercial, mai larg, cu R.F. a Germaniei, care va conţine şi anumite prevederi pe linie consulară”. Anterior, liderii politici comunişti din Republica Democrată Germană încercaseră – fără succes – să-i convingă pe omologii lor de la Praga să nu încheie asemenea acorduri cu autorităţile de la Bonn.

Două informaţii pe aceeaşi temă au fost trimise la 7 august 1967 de la Praga, de ambasadorul Ion Obradovici. Acesta a aflat de la Fr. Marcus (prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) că „R.F. a Germaniei nu va importa din Cehoslovacia decât în limita contingentelor stabilite în acord, dar s-a angajat să ia toate măsurile pentru a nu îngreuna exportul în Cehoslovacia”. Ambasadorul suedez de la Praga, Ragnvald Rason Bagge, a afirmat, în aceeaşi ordine de idei, faptul că, „după părerea sa, acordul comercial ceho[-slovaco]–vest-german a creat numai baza juridică pentru schimburile comerciale dintre cele două ţări, fără a contribui prea mult la lărgirea acestora”.

Inexistenţa unor comentarii pe tema respectivă în mass-media din România, cu câteva zile înainte şi în cursul vizitei efectuate de ministrul Willy Brandt la Bucureşti şi Constanţa (3-7 august 1967), nu a descurajat pe reprezentanţii Ministerului român al Afacerilor Externe să trimită în continuare informaţii despre acel subiect, pe măsură ce le aflau. De exemplu, diplomatul V. Nanu (secretar II la Ambasada României de la Moscova) şi ziaristul Silviu Podină (corespondent al ziarului „Scânteia”, acreditat în capitala U.R.S.S.) au discutat la 27 iulie 1967, la Moscova, cu ziaristul L. Dobrovski. În opinia corespondentului presei cehoslovace, Republica Federală Germania era „singura ţară care are posibilităţi să acorde credite salvatoare pentru economia cehoslovacă”. Acel mesaj a fost trimis la Bucureşti de diplomatul Ion Ciubotaru, într-o telegramă datată 28 iulie 1967.

O săptămână mai târziu, chiar în timpul vizitei efectuate de Willy Brandt la Bucureşti, diplomaţii E. Popa şi V. Nanu au discutat cu dr. Immo Stabreit. Secretarul II al Ambasadei Republicii Federale Germania din capitala U.R.S.S. a afirmat, printre altele, la 4 august 1967, faptul că „anual vin în Cehoslovacia 200.000 de turişti vest-germani”. Mesajul a fost expediat la Bucureşti, tot printr-o telegramă, de ambasadorul Teodor Marinescu, la 7 august 1967.

Într-o altă telegramă trimisă în aceeaşi zi, ambasadorul României la Moscova a menţionat astfel: „Remarcăm faptul că, în această perioadă, presa sovietică a trecut complet sub tăcere acordul semnat săptămâna trecută între Cehoslovacia şi R.F. a Germaniei cu privire la deschiderea de Reprezentanţe Comerciale ale celor două ţări. Numai ziarul „Izvestia”, într-o ştire de 4 rânduri, fără titlu, s-a referit la «acordul de schimburi de mărfuri şi plăţi încheiat la Praga», fără a anunţa că s-a căzut de acord şi asupra deschiderii de Reprezentanţe Comerciale”.

Similitudinea dintre reacţiile autorităţilor de la Moscova şi de la Bucureşti faţă de acele informaţii şi modul de difuzare a acestora în mass media nu trebuie să ne surprindă, dacă avem în vedere faptul că liderii politici comunişti au fost instalaţi la putere în România de către sovietici, sub protecţia Armatei Roşii, şi urmau modelul propagandistic sovietic.

La rândul lor, autorităţile de la Belgrad erau interesate să dezvolte legăturile economice cu Republica Federală Germania, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre cele două state fuseseră rupte în octombrie 1957. De exemplu, în opinia lui Wilhelm Haas (colaborator la referentura ţărilor socialiste din cadrul Ministerului vest-german al Afacerilor Externe), cetăţenii iugoslavi care au muncit până în luna aprilie 1967 în Republica Federală Germania au acumulat, în total, aproximativ 1 miliard de mărci, sub formă de economii, în conturile din băncile vest-germane. Aceştia evitau să transfere sume mari în Iugoslavia şi să le schimbe în moneda locală deoarece se temeau de o devalorizare a dinarului şi de posibilitatea guvernului comunist de la Belgrad de a impune condiţii defavorabile de schimb valutar pentru proprii cetăţenii, care deţineau sume în valută în conturile băncilor din Iugoslavia.

În altă ordine de idei, deşi nu a avut o susţinere clară, de la început, din partea cercurilor economice şi politice de la Bonn, acordul referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau temporar în Republica Federală Germania, în cadrul „Gastarbeiterprogramm” (Programul lucrătorilor oaspeţi), a fost semnat în octombrie 1968. Discuţiile dintre cele două părţi au fost influenţate pozitiv de negocierile secrete desfăşurate la Hôtel de La Trémoille din Paris (23-29 ianuarie 1968) şi încheiate prin restabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două state (31 ianuarie 1968). Guvernul est-german a dezaprobat decizia autorităţilor de la Belgrad şi a protestat, însă nu a obţinut nici un rezultat pozitiv. Mai mult decât atât, ministrul Afacerilor Externe, Willy Brandt, a efectuat o vizită oficială la Belgrad şi pe insula Brioni în perioada 12-14 iunie 1968, similară, ca semnificaţie, cu cea desfăşurată la Bucureşti şi Constanţa, în vara anului precedent.

Menţionăm faptul că migrarea unor cetăţeni iugoslavi în Europa occidentală din motive economice a fost permisă oficial în anul 1963 de autorităţile de la Belgrad. Ulterior, guvernul comunist iugoslav a încheiat acorduri pe acea temă cu autorităţile franceze (în anul 1965) şi austriece.

Situaţia respectivă a fost amintită tangenţial de Gheorghe Cioară, în nota pe care a întocmit-o după vizita sa din luna mai 1966 în Republica Federală Germania. Ministrul român al Comerţului Exterior a afirmat, la 30 mai 1966, faptul că „în prezent în R.F.G. lucrează peste 2 milioane de muncitori străini şi lipsesc peste 700.000 de muncitori pentru a asigura industriei germane dezvoltarea dorită”. În acelaşi timp, erau înregistraţi 106.000 de şomeri şi numărul lor a crescut până la 359.000 de persoane în anul următor, pe fondul recesiunii care a afectat economia R.F.G.

Cu toate acestea, în relaţiile comerciale ale Republicii Federale Germania cu statele comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au înregistrat mult mai multe exporturi decât importuri vest-germane. Drept urmare, deficitul total înregistrat de acele ţări în balanţa de plăţi cu R.F.G. din anul 1966 a fost de 300 de milioane de mărci, iar în primele 9 luni ale anului 1967 a ajuns la nivelul de 1,2 miliarde de mărci. În asemenea condiţii, autorităţile de la Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti, Belgrad şi Sofia erau nevoite să găsească soluţii suplimentare pentru a achita la timp produsele, bunurile şi serviciile vest-germane pe care le-au primit în perioada 1966-1967 (o parte dintre acestea fiind livrate pe bază de credit).

Pe de altă parte, autorităţile de la Bonn erau îngrijorate în luna decembrie 1967 din cauza excedentului de circa 18 miliarde de mărci, înregistrat în 1967 în balanţa comercială cu alte ţări. Pe fondul stagnării economice (apărute în 1966, în R.F.G.) şi, apoi, a recesiunii din 1967, a scăzut puterea de cumpărare pe piaţa internă. Produsele care se importau în mod tradiţional nu au mai avut suficienţi cumpărători, iar vânzările de produse vest-germane pe piaţa internă s-au plafonat sau chiar au scăzut. Drept urmare, capacităţile de producţie din R.F.G. (excedentare faţă de posibilităţile de absorbţie ale pieţei interne în condiţii de eficienţă) au fost utilizate de companiile vest-germane pentru livrări pe alte pieţe – inclusiv în ţările comuniste din Europa Centrală şi de Est.

Prin aceste exporturi se deteriorau, însă, relaţiile internaţionale ale R.F.G. şi au apărut în mod firesc presiuni politice din mai multe state, în scopul creşterii vânzărilor de produse străine pe piaţa vest-germană (prin scăderea unor taxe vamale din R.F.G. şi renunţarea la anumite costuri administrative mari pentru exportatorii străini). Creşterea respectivă ar fi trebuit să aibă, ca efect, echilibrarea balanţelor comerciale bilaterale cu R.F.G.

Echilibrarea dorită de politicienii străini a presupus proiectarea de către guvernul de la Bonn a unor programe de investiţii publice, bazate inclusiv pe o creştere a impozitelor şi taxelor pe piaţa internă – o măsură care putea genera o pierdere de voturi la alegerile parlamentare şi locale. Primul program de investiţii publice a fost inaugurat în primăvara anului 1967 şi era în valoare de 2,3 miliarde de mărci (579 milioane de dolari), iar cel de-al doilea a fost lansat în septembrie-octombrie 1967 şi i s-a alocat suma de 5,3 miliarde de mărci (1,33 miliarde de dolari).

Astfel, s-a încercat o relansare a activităţilor economice în R.F.G., o scădere a numărului de şomeri prin angajarea lor în diferite companii şi, în mod implicit, o creştere a cererii de produse pe piaţa internă – fapt care putea să determine o mărire a cererilor de produse străine pe piaţa vest-germană şi o echilibrare a balanţelor de plăţi ale unor state în relaţiile cu R.F.G.

Valoarea acelor sume poate fi înţeleasă cu ajutorul declaraţiei lui Franz Josef Strauss. Preşedintele Uniunii Creştin-Sociale din Bavaria şi ministru de Finanţe al R.F.G. a afirmat la 1 decembrie 1967, în discuţia cu Constantin Oancea (ambasadorul României în R.F.G.), că proiectul de construire a avionului european de pasageri „Airbus” a impus alocarea a 2 miliarde de dolari. Pentru proiectul aparatului supersonic de pasageri „Concorde” (franco-britanic) a fost alcătuit un buget de 4,5 miliarde de dolari în aceeaşi perioadă, iar pentru realizarea avionului american de pasageri „Boeing 747” s-a cheltuit o sumă de două ori mai mare decât la proiectul „Concorde”.

În cazul României, situaţia balanţei comerciale era dificilă. În anul 1966, guvernul comunist de la Bucureşti a înregistrat un deficit de 260 de milioane de mărci în relaţia cu R.F.G., iar în primele nouă luni ale anului 1967 valoarea deficitului a atins nivelul de 454 de milioane de mărci – în condiţiile în care exporturile totale ale României în R.F.G. au fost de 294,17 milioane de mărci (74,1 milioane de dolari) în anul 1966 şi erau compuse, în primul rând, din produse agroalimentare (31%), produse realizate din lemn (26%) şi produse petroliere (13%).

În cursul vizitei de prezentare efectuate de ambasadorul Constantin Oancea la 1 decembrie 1967, Franz Josef Strauss a menţionat că, de la 1 ianuarie 1968, urma să fie aplicat în ţara sa un impozit nou pe beneficii („Mehrwert Steuer”). Acesta presupunea, printre altele, o creştere de la 4% la 5% a impozitului pentru produsele agricole. Era o reglementare nouă, adoptată la nivelul Pieţei Comune, care afecta exporturile României de alimente în R.F.G. Franz Josef Strauss, care provenea din Bavaria, a şi glumit pe tema respectivă la acea întâlnire, astfel: „înainte se spunea că legile se fac în Berlin şi se aplică în Bavaria, iar acum se fac la Bruxelles şi se aplică în R.F. a Germaniei (subl.n.)”.

În altă ordine de idei, chiar dacă autorităţile române au reuşit să stabilească în ianuarie 1966 un contract cu compania „Pepsi Cola GmbH” (Offenbach/Main), în scopul achiziţionării unei instalaţii de preparare a băuturii răcoritoare „Pepsi Cola” (comercializată pe piaţa din România sub sloganul „Pepsi – Avânt şi energie”, începând din anul 1967, în sticle de 0,25 litri, care se vindeau cu 1 leu în magazinele alimentare), condiţiile existante deja în Iugoslavia pentru construirea de hoteluri cu fonduri vest-germane erau mult mai bune decât propunerile făcute de autorităţile de la Bucureşti pentru dezvoltarea turismului în România cu ajutorul firmelor vest-germane.

Cunoscând situaţia respectivă, la Ministerul român al Afacerilor Externe a fost întocmită o notă privind problemele pe care partea română putea să le abordeze în august 1967, în cursul vizitei lui Willy Brandt la Bucureşti. Una dintre acestea era cooperarea în domeniul turismului cu firmele vest-germane – în mod concret, „participări la construcţii de baze turistice şi hoteliere”. Companiile care se implicau în asemenea proiecte urmau să primească în schimb nişte cote părţi din încasările în valută ale autorităţilor comuniste din România, rezultate din utilizarea hotelurilor şi bazelor turistice nou construite.

La Bucureşti se cunoştea faptul că turiştii vest-germani au cheltuit aproximativ 6 miliarde de mărci în ţările pe care le-au vizitat în anul 1966 şi se considera că o parte dintre aceştia puteau să ajungă şi în România, în următorii ani.

Deoarece autorităţilor române nu au obţinut imediat sprijinul vest-german pentru planul respectiv, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, în şedinţa lor din 10 octombrie 1967, „propunerile O.N.T. privind solicitarea asistenţei tehnice O.N.U. pentru dezvoltarea turismului în România”.

Astăzi, ne putem întreba dacă liderii unor întreprinderi (termenul de la acea vreme pentru „companie”) româneşti erau pregătiţi să desfăşoare schimburi economice pe piaţa occidentală. Răspunsul este mai curând negativ şi, pentru a exemplifica, am ales un document întocmit şi semnat de Nicolae Bozdog. La 1 august 1967, preşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism dorea ca pe agenda convorbirilor care urmau să aibă loc, în timpul vizitei lui Willy Brandt în România, să se includă problema concurenţei dintre companiile aeriene „Tarom” şi „Deutsche Lufthansa AG”.

Ceea ce urmărea Nicolae Bozdog se înscria în domeniul practicilor protecţioniste şi momentul pe care acesta l-a ales demonstrează limitele sale de analiză şi înţelegere a unei deschideri politice pe care au realizat-o autorităţile vest-germane, în primul rând. Deoarece România nu dispunea de fonduri suficiente pentru a investi masiv în procesul de industrializare, iar sprijinul Uniunii Sovietice în proiectele concepute la Bucureşti nu se putea obţine fără o renunţare la procesul de deschidere a României faţă de Occident (apărut după criza rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba, în toamna anului 1962), creditele oferite de companiile din R.F.G. (cu sprijinul guvernului de la Bonn) au constituit una dintre sursele principale de dezvoltare economică rapidă a României în a doua parte a anilor ’60. Acest aspect însemna o deschidere de pieţei româneşti pentru produsele realizate în R.F.G., în timp ce Nicolae Bozdog era speriat, la 1 august 1967, de faptul că „se diminuează cu cel puţin jumătate încasarea valutei din turism pe relaţia R.F.G.”, în cazul în care firma „Deutsche Lufthansa AG” ajungea pe piaţa românească în anul 1968 şi intra în concurenţă directă cu compania „Tarom”.

În acest context, este necesar să menţionăm faptul că pregătirile pentru revenirea în România a avioanelor companiei „Deutsche Lufthansa AG” (curse regulate întrerupte după lovitura de stat de la 23 august 1944, de la Bucureşti) erau în curs de finalizare. Autorităţile din ambele state doreau ca zborul inaugural să fie efectuat în ziua de vineri, 1 septembrie 1967, pe itinerarul Frankfurt/Main – München – Zagreb – Băneasa, cu un avion „Boeing 727” (înmatriculat D-ABIX). Atunci au ajuns la Bucureşti consilierul Cornel-Armand Vlad (de la Ambasada României din R.F.G.) şi Egon Franke, membru al Prezidiului Partidului Social-Democrat din Republica Federală Germania – care a avut asupra sa două scrisori din partea vicecancelarului Willy Brandt. Prima epistolă a fost destinată lui Nicolae Ceauşescu, iar cea de-a doua lui Corneliu Mănescu. Ambasadorul Egon Bahr l-a înştiinţat pe ambasadorul Constantin Oancea despre misiunea de „poştaş” a lui Egon Franke cu două zile înainte de zborul inaugural spre Bucureşti al companiei „Deutsche Lufthansa AG”, în cursă regulată.

Deoarece nu am reuşit să identificăm cele două scrisori în arhivele din România şi să aflăm conţinutul lor, putem doar să presupunem faptul că vicecancelarul Willy Brandt a iniţiat atunci un dialog secret cu Nicolae Ceauşescu şi Corneliu Mănescu pe tema organizării unei întâlniri între conducerile celor două partide. Drept urmare, ambasadorul Constantin Oancea a primit de la Mihai Dalea, la 17 ianuarie 1968, misiunea de a-l înştiinţa pe ambasadorul Egon Bahr – şi, prin acesta, pe vicecancelarul Willy Brandt – despre acordul părţii române privind organizarea acelei întâlniri în luna aprilie 1968. O asemenea acţiune putea stârni criticile autorităţilor din U.R.S.S., Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria din cauza diferendelor permanente care au existat între liderii comunişti şi cei social-democraţi – consideraţi de către primii drept trădători ai proletarilor pe care îi reprezentau.

În altă ordine de idei, o solicitare românească oficială, referitoare la blocarea în anul 1968 a accesului avioanelor companiei „Lufthansa” în România (sub orice formă) şi discutarea problemei respective la nivelul miniştrilor Afacerilor Externe, în august 1967, putea submina încrederea care se înfiripase între cele două părţi la nivel politic, iar vizita lui Willy Brandt la Bucureşti se putea transforma într-un eşec. Drept urmare, acea chestiune nu a fost trecută pe agenda convorbirilor autorităţilor române cu vicecancelarul şi ministrul Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania.

Mai mult decât atât, impunerea unei reguli protecţioniste însemna o recunoaştere de către Nicolae Bozdog şi de autorităţile comuniste de la Bucureşti a faptului că la nivelul companiei „Tarom” exista o problemă majoră privind cheltuielile efectuate şi beneficiile care se obţineau din operaţiunile de transport a turiştilor vest-germani pe litoralul românesc. Concret, compania „Tarom” era vulnerabilă faţă de „Lufthansa” şi, nota bene!, Nicolae Bozdog a propus la 1 august 1967 să se spună autorităţilor vest-germane acest secret de serviciu – sperând, probabil, ca guvernul de la Bonn să emită un ordin de blocare a zborurilor avioanelor companiei „Lufthansa” spre litoralul românesc al Mării Negre.

După aproape două luni de la semnarea de către Nicolae Bozdog a documentului menţionat, Tiberiu Petrescu a discutat cu ambasadorul Heinrich Böx. Reprezentantul comercial al Republicii Federale Germania în capitala Poloniei i-a spus ambasadorului României de la Varşovia, în septembrie 1967, faptul că „de la 1 ianuarie 1968 se va deschide linia aeriană Frankfurt/Main – Varşovia, deservită de avioane vest-germane”. Foarte probabil, companiile „Lufthansa” şi „Condor” urmau să opereze pe ruta respectivă. În acelaşi timp, autorităţile comuniste poloneze au solicitat, în mod confidenţial, sprijin din partea autorităţilor de la Bonn „în tratativele pe care [Polonia] le va începe în curând cu organele Pieţii Comune”.

Două avioane Boeing 727 ale companiei vest-germane „Condor” şi un aparat Il-18 al companiei „Tarom”, pe aeroportul de lângă Constanţa (1970). În plan apropiat, autocare aflate în înzestrarea Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi” („Setra S12”, respectiv trei „FIAT 306 Cansa”).

Situaţia semnalată de Nicolae Bozdog (care va ajunge ministru al Comerţului Interior, în perioada 1969-1972) a fost discutată în cele din urmă în capitala R.F.G. La 17 noiembrie 1967, ambasadorul Constantin Oancea şi Gheorghe Teodorescu (vicepreşedinte al Colegiului Oficiului Naţional de Turism) au mers împreună la Holger Börner, Secretar de Stat al Ministerului Transporturilor din R.F.G. La întâlnirea respectivă au mai participat Cornel-Armand Vlad (consilier la Ambasada României de la Frankfurt/Main), consilierul Minkievici (de la Oficiul Naţional de Turism) şi referentul personal Berendt (al Secretarului de Stat vest-german).

Gheorghe Teodorescu a explicat atunci faptul că existau probleme în balanţa de plăţi cu R.F.G., aceasta fiind dezechilibrată ca urmare a importurilor foarte mari de produse vest-germane în România şi a ofertei reduse de produse româneşti pe piaţa R.F.G., în condiţii de eficienţă economică. De aceea, vicepreşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism a solicitat oficial ca „partea vest-germană să accepte ca cea mai mare parte din cursele charter să fie efectuate cu avioane româneşti (către şi dinspre litoralul românesc al Mării Negre – nota P. Opriş)”.

Deoarece răspunsul Secretarului de Stat este foarte important, îl redăm în continuare în întregime, aşa cum a fost consemnat în telegrama trimisă la 24 noiembrie 1967, la Bucureşti, de ambasadorul Constantin Oancea: „Holger Börner a apreciat că turismul vest-german în România are mari perspective, ţinând seama de frumuseţile ţării noastre, asigurând că autorităţile vest-germane vor sprijini această evoluţie. Personal înţelege că este în interesul ambelor părţi ca balanţa de plăţi să fie echilibrată şi de aceea partea vest-germană nu va lua măsuri pentru diminuarea transportului cu avioane româneşti. De altfel nici posibilităţile tehnice ale R.F.G. nu permit preluarea în viitorul apropiat a unei părţi mari din acest flux turistic.

El a rugat ca, la rândul său, partea română să înţeleagă că guvernul vest-german este supus unei presiuni din partea opiniei publice, care cere să nu se acorde ţărilor străine avantaje unilaterale nici în acest domeniu. De aceea, treptat, se intenţionează preluarea de către avioanele vest-germane a unei părţi din cota de creştere a volumului de transporturi turistice cu România”.

Cu alte cuvinte, răspunsul lui Holger Börner la solicitarea naivă a lui Nicolae Bozdog a fost diplomatic, logic, normal din punct de vedere economic şi foarte clar: „Înţelegem situaţia, dar nu se poate realiza ceea ce doriţi!”. În limbajul anglo-american, mesajul se putea reda cu formula „Business is business”. Reprezentanţii Oficiului Naţional de Turism şi conducerea companiei „Tarom” trebuiau să găsească alte soluţii pentru a menţine sau a creşte în anul 1968 încasările valutare pe care le-au obţinut în anul precedent din transportul aerian, pe litoralul românesc, a circa 59.520 de turişti vest-germani. În acelaşi timp, capacitatea politicienilor şi propagandiştilor comunişti de la Bucureşti de a-şi motiva concetăţenii pentru a desfăşura o muncă eficientă era extrem de limitată, inclusiv în cazul celor care lucrau în compania „Tarom”.

Deoarece Nicolae Bozdog a menţionat în nota sa despre articolele negative apărute în presa vest-germană, privind avioanele companiei „Tarom” (prezentate ca fiind „nesigure”), precum şi despre inexistenţa unor accidente aviatice româneşti în perioada 1963-1967, este necesar să facem o precizare. În perioada noiembrie 1956 – mai 1957, compania „Tarom” a primit în dotare patru avioane sovietice de pasageri Il-14 P (înmatriculate YR-ILA, YR-ILB, YR-ILC şi YR-ILD), precum şi trei aparate Il-14 M (YR-ILE, YR-ILF şi YR-ILG).

În iunie, iulie, septembrie şi octombrie 1959 au fost recepţionate şapte aparate Il-14 P (YR-ILH, YR-ILZ, YR-ILI, YR-ILJ, YR-ILK, YR-ILL şi YR-ILM). Ulterior, alte cinci avioane Il-14 P au ajuns la compania „Tarom”: YR-ILN, YR-ILO şi YR-ILP (în 1960); YR-ILW (în toamna anului 1961); YR-ILR (în august 1963), acesta înlocuind aparatul YR-ILL – care a luat foc la 13 iunie 1963, într-un zbor pe care îl efectua de la München la Constanţa şi s-a prăbuşit lângă Békéssámson (Ungaria). În acea catastrofă au decedat toţi cei 27 de pasageri (turişti) aflaţi la bordul avionului, precum şi cinci membri ai echipajului: Gheorghe Săndulescu – comandant; Vasile Marin – copilot; Ion Ciugulea – mecanic de bord; Alexandru Matei – radiotelegrafist; Ana Suzan – stewardesă.

Este foarte posibil ca în articolele apărute în presa vest-germană, în anul 1967, să se fi menţionat despre accidentul de la Békéssámson, iar Nicolae Bozdog nu ştia sau nu a dorit să scrie despre catastrofa respectivă în documentul pe care l-a trimis, la 1 august 1967, la Ministerul român al Afacerilor Externe.

Pentru a înţelege valoarea sumelor menţionate de către preşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism (15 milioane de dolari obţinute în perioada 1963-1966 din transportul aerian al turiştilor vest-germani, respectiv 5 milioane de dolari în anul 1967), precizăm faptul că un avion britanic de pasageri BAC 1-11 avea un preţ unitar de 3.514.320 dolari, iar un avion francez „Caravelle 10R” costa 3,5 milioane de dolari – în cazul în care se achiziţionau şase exemplare noi, în varianta standard, pentru dotarea companiei „Tarom”. La acele preţuri trebuiau adăugate valoarea pieselor de schimb, dobânda pentru creditele oferite de băncile străine, cheltuielile pentru asistenţă tehnică şi şcolarizare, precum şi aproximativ 100.000 de dolari pentru fiecare avion (în scopul efectuării de modificări interioare şi dotări suplimentare faţă de varianta standard).

În total, contractul pentru cumpărarea a şase aparate BAC 1-11 presupunea cheltuieli de 28.303.079 dolari, iar în cazul a şase avioane „Caravelle 10R” ar fi trebuit să se achite suma de 28.143.000 dolari.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti au optat în februarie 1968 pentru modelul britanic deoarece compania „British Aircraft Corporation” a oferit un contract de offset mai bun decât firma „SUD-AVIATION” (o compensare de aproximativ 67%, faţă de 12% din valoarea totală a celor şase avioane propuse de francezi).

Ceea ce se poate spune cu siguranţă, sub formă de concluzie, este faptul că iniţiativa stabilirii de relaţii diplomatice cu România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi cu alte ţări comuniste din Europa a aparţinut autorităţilor vest-germane. Pentru a afla de unde s-a pornit în acel proces politic trebuie să înţelegem, în primul rând, ce s-a întâmplat în economiile ţărilor de pe continentul european la sfârşitul anilor ’50 şi în deceniul următor.

Deşi fenomenul economic în Europa se desfăşura în dublu sens, fluxurile schimburilor comerciale erau perturbate de ideologiile diferite şi de obtuzitatea politicienilor instalaţi la putere în statele comunizate cu ajutorul Armatei Roşii după încheierea celui de-al doilea război mondial. În acele condiţii, în R.F.G. s-au acumulat resurse economice importante şi autorităţile de la Bonn au încercat să lărgească treptat aria de desfacere a produselor vest-germane spre statele comuniste, la începutul anilor ’60 – aşa cum procedau şi guvernele din Franţa, Italia, Marea Britanie şi din alte ţări occidentale dezvoltate.

Republica Federală Germania a avut însă o situaţie particulară din cauza împărţirii în două a naţiunii germane (din considerente ideologice impuse de liderii U.R.S.S. pe arena politică internaţională) şi a împărţirii Berlinului în două zone. Aceste aspecte au blocat aproape două decenii stabilirea de relaţii diplomatice între Republica Federală Germania, pe de-o parte, şi ţările europene care au fost sovietizate în a doua parte a anilor ’40.

Oferta de produse vest-europene a fost analizată şi evaluată de către anumiţi specialişti desemnaţi de liderii comunişti din Europa Centrală şi de Sud-Est, pe fondul epuizării treptate a capacităţilor tehnice confiscate de aceştia în propriile ţări, în a doua parte a anilor ’40, de la proprietarii de drept ai uzinelor, fabricilor, atelierelor şi a altor unităţi de producţie. Progresul tehnologic în ţările comuniste a fost un vis frumos, care s-a terminat însă odată cu uzura fizică şi morală a mijloacelor de producţie confiscate.

Promisiunile comuniştilor, demagogice, trebuiau resuscitate într-un fel sau altul, pentru a continua minţirea propriilor naţiuni, şi fenomenul a avut loc pe fondul existenţei unei cereri din partea autorităţilor comuniste pentru achiziţionarea de tehnică şi diferite produse din Occident şi a unei oferte provenite din statele vest-europene dezvoltate – fie sub formă de credite acordate de anumiţi furnizori, fie printr-o implicare directă a unor lideri politici occidentali în scopul facilitării livrărilor de produse în spatele Cortinei de Fier. Pe de altă parte, conducătorii politici din ţările sovietizate au refuzat cu obstinaţie să stabilească relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania şi a fost nevoie de foarte multă răbdare şi de negocieri prelungite pentru a schimba situaţia respectivă.

Schimburile comerciale majore cu Occidentul au fost aprobate de liderii politici comunişti în anii ’60 fără a se realiza însă o restructurare din temelii a economiilor ţărilor socialiste. Diferite măsuri administrative adoptate în anul 1967 în România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria aveau ca punct comun menţinerea planificării şi a controlului centralizat. Chiar dacă în documentele de partid emise atunci se menţiona despre autonomia întreprinderilor, liderii politici comunişti nu au permis să se evolueze către economia bazată pe cerere şi ofertă, existentă în Occident.

Joachim Kastl a subliniat încă din octombrie 1967 faptul că puteau să apară probleme după aplicarea măsurilor de reorganizare a economiei româneşti care i-au fost aduse la cunoştinţă. Aflat la Ambasada României de la Frankfurt/Main, consilierul Cornel-Armand Vlad a discutat cu Joachim Kastl şi a consemnat opinia şefului Serviciului „Ţări socialiste” din Ministerul vest-german al Afacerilor Externe, astfel: „În legătură cu măsurile preconizate de P.C.R. în vederea perfecţionării conducerii şi planificării economiei naţionale, Kastl a spus că nu le-a studiat încă în întregime. M.A.E. a primit de la ambasada sa din Bucureşti un raport preliminar în care se apreciază că ele vor avea un efect absolut pozitiv asupra relaţiilor economice cu R.F. a Germaniei, în special datorită întăririi rolului şi competenţei întreprinderilor industriale care vor putea trata şi direct cu firmele vest-germane.

Ambasada vest-germană a apreciat, însă, că în aplicarea acestor măsuri vor exista greutăţi câţiva ani de zile, perioadă necesară schimbării mentalităţii organelor de conducere şi execuţie din întreprinderi, care s-au obişnuit să primească aproape toate deciziile de sus (subl.n.)”.

În acest caz, evaluarea autorităţilor comuniste de la Bucureşti de către diplomaţii vest-germani a fost corectă. Speranţele create de acele măsuri, care ieşeau din tiparul sovietic (de exemplu, negocieri directe ale reprezentanţilor întreprinderilor industriale cu diverşi parteneri străini), au dispărut treptat în anii ’70.

Ce s-a întâmplat cu instalaţiile, tehnologiile, produsele şi creditele financiare primite de România din Republica Federală Germană şi din alte ţări occidentale? Au fost utilizate eficient de autorităţile comuniste? Acestea ar putea fi întrebări pentru un nou studiu – pe care sperăm să îl elaborăm cu o altă ocazie. În cazul României, basmul s-a încheiat în luna noiembrie 1981, când guvernul de la Bucureşti a intrat în incapacitate de plată şi a solicitat clemenţa creditorilor internaţionali pentru o reeşalonare a datoriei externe a ţării. De la umilinţa respectivă a pornit drumul greşit către achitarea în mod anticipat şi în totalitate a acesteia – operaţiune care s-a încheiat în luna martie 1989.

Nota elaborată la 1 august 1967 de Nicolae Bozdog (preşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism) şi trimisă lui Constantin Flintan (adjunct al ministrului Afacerilor Externe), referitoare la concurenţa pe care o putea crea compania aeriană vest-germană „Lufthansa”, faţă de compania TAROM, în domeniul transportului turiştilor vest-germani pe litoralul românesc al Mării Negre, începând din anul 1968.

Nr. 1/914 1 august 1967, Bucureşti

În cadrul activităţii turistice a Oficiului Naţional de Turism, ponderea cea mai importantă o reprezintă relaţia R.F.G. De pe această relaţie sosesc cu avionul numai pe litoral în anul 1967 un număr de 64.000 turişti, din care 93% sunt transportaţi pe baza unor aranjamente turistice pauşale (sejur turistic, inclusiv transportul aerian) cu avioane charter TAROM de tipul IL-18. Restul de 7% din volumul turistic este transportat de avioane vest-germane.

Datorită acestui fapt s-a reuşit a se crea astfel de preţuri competitive, care să plaseze litoralul românesc pe locul III pe piaţa turistică R.F.G. în ce priveşte turismul aviatic. Menţionăm în acelaşi timp că, datorită efectuării zborurilor de către compania aeriană română TAROM, şi deci a încasării valutare a cotei de transport de către ţara noastră, s-au creat posibilităţi de plăţi, în cadrul clearingului româno–vest-german, care numai în anul 1967 se vor ridica la suma de 5 milioane de dolari, valută folosită în cea mai mare parte pentru acoperirea parţială a importurilor din R.F.G.

În cursul anilor 1963-1966 s-au acumulat din aceeaşi sursă mijloace de plăţi pentru partea română în valoare de cca. 15 milioane dolari. Rezultă, deci, că o sursă importantă de mijloace de plăţi pentru partea română, în cadrul acordului comercial româno–vest-german, îl reprezintă turismul, din care aproape o jumătate din această cotă o înregistrează transportul aerian.

De altfel, acest lucru este bine cunoscut de autorităţile economice ale R.F.G., care au sprijinit practica efectuării zborurilor cu avioane româneşti până în 1967 inclusiv.

În ultimul timp, datorită faptului că parcul de avioane pe care-l achiziţionează compania de aviaţie vest-germană Lufthansa, şi prin ea societatea de avioane charter „Condor”, cât şi alte companii vest-germane, devine tot mai mare, şi probabil pentru a pregăti contractarea sezonului turistic 1968, se înmulţesc presiunile faţă de TAROM şi faţă de partenerii turistici din R.F.G. ai O.N.T.-ului, de a planifica în 1968 o co-participare de 50% a companiilor vest-germane la transportul turiştilor din R.F.G. spre litoralul românesc. Aceste presiuni se reflectă şi în unele articole de presă, în care avioanele române sunt prezentate în faţa publicului vest-german ca nesigure.

În afara faptului că avioanele TAROM folosite pentru transportul turiştilor din R.F.G. sunt aceleaşi ca şi cele folosite în cursele regulate, deci supuse aceloraşi reguli şi instrucţiuni de securitate de zbor, avioanele IL-18 [ale] TAROM găsesc şi aprecierea publicului turistic care călătoreşte cu ele, neînregistrându-se în activitatea de transporturi turistice de 5 ani cu avioane TAROM nici un caz de accident.

Menţionăm, totodată, că nu numai dorinţa părţii române de a acumula devize a fost principala cauză de a se folosi avioanele TAROM în transportul turiştilor vest-germani pe litoral, dar şi interesul comercial al partenerilor din R.F.G., care au preferat a alege aceste avioane, fiind sigure, confortabile şi competitive din punct de vedere al ofertei.

În lumina presiunilor exercitate de către compania aeriană Lufthansa de a coparticipa cu o pondere mai mare în transportul turiştilor R.F.G. spre ţara noastră, se naşte o situaţie dificilă, ale cărei efecte economice vor fi însemnate.

Se diminuează cu cel puţin jumătate încasarea valutei din turism pe relaţia R.F.G.

În lumina celor expuse mai sus, vă rugăm, tovarăşe Ministru, ca la apropiatele tratative ce vor avea loc cu delegaţia de stat a R.F.G., în frunte cu ministrul de Externe W. Brandt, să se introducă pe agenda problemelor ce se vor discuta şi solicitarea părţii române ca, în interesul dezvoltării relaţiilor economice cu R.F.G., să se dea acordul ca transportul turiştilor vest-germani în România să se efectueze în proporţiile anului 1967 şi în anii următori.

Preşedinte

(ss.) Nicolae Bozdog

  • România – Republica Federală Germania, vol. I, Începutul relaţiilor diplomatice, 1966-1967, Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Arhivelor Diplomatice, (ed.) Claudiu Florian, Dumitru Preda (coord.), Ottmar Traşcă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 256-257.

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Buna ziua Dle Opris,

    umraresc cu sufletul la gura opiniile Dvs de istoric economic, Bataliile din „transeele economice” sunt la fel de schimbatoare de destine istorice pe cat sunt cele din transeele razboaielor conventionale.

    Sunt si eu pasionat sa inteleg unde era Romania inainte de 1989 si de ce am ajuns unde suntem, la 7000 fabrici inchise si un deficit comercial de peste 15 mld Euro, jumatate din el venind din industria chimica.

    Poate invatam din lectiile istoriei econmice si cream un plan de industrie mare pana in 2030. Ma tem sa turismul si agricultura sunt pariuri pierdute sau in cel mai bun caz, fara valoare adaugata.

    Astept si alte relatari similare

    https://www.zf.ro/companii/opinie-dragos-damian-ceo-terapia-cluj-domnule-premier-intr-mare-19254310

    • Ati citit pasajul acesta: ”Ambasada vest-germană a apreciat, însă, că în aplicarea acestor măsuri vor exista greutăţi câţiva ani de zile, perioadă necesară schimbării mentalităţii organelor de conducere şi execuţie din întreprinderi, care s-au obişnuit să primească aproape toate deciziile de sus ”? Autoritatile comuniste nu aveau cum sa gestioneze eficient economia locala, care era planificata si centralizata, astfel ca degeaba existau 7000 fabrici sau cate or fi fost daca acestea functionau cu mari pierderi! Renuntati la visul frumos!

    • Bună ziua, Domnule Damian,

      Vă mulţumesc pentu aprecierile dumneavoastră.
      După ce am citit mai multe documente întocmite în perioada Războiului Rece, am început să tratez cu foarte multă reticenţă planurile de dezvoltare economică propuse de politicienii români şi de specialiştii care îi înconjoară. Vă rog să nu consideraţi acest răspuns ca o ofensă la adresa oamenilor de bună credinţă din România. Din păcate, diferenţa dintre visurile (am scris bine) conducătorilor şi realitatea din ţară – de atunci şi de acum – era şi este o diferenţă imensă.

      Din punctul meu de vedere, consider că trebuie să înţelegem mai întâi dialogurile politice despre dezvoltarea economiei. De exemplu, Willy Brandt a declarat la 5 august 1967, în cursul discuţiei cu Nicolae Ceauşescu, astfel: „Aş vrea să mai adaug, nu ştiu dacă domnul ministru român al Metalurgiei ar putea să se bucure într-un viitor apropiat de eforturile noastre, întrucât, aşa cum şi dumneavoastră ştiţi, noi ne găsim într-o perioadă în care producţia de oţel ne dă puţin de lucru. Consider că cele relatate mai sus constituie un element în această privinţă, iar al doilea element cred că poate fi o cooperare industrială tehnică mult mai susţinută decât până acum între ţările noastre. Noi aşteptăm în această privinţă unele propuneri concrete privind cooperarea în construirea unor obiective în viitor”.
      Concret, autorităţile vest-germane au oferit sprijin pentru industrializarea României – inclusiv prin acordarea de credite pe termen mediu (5 ani) – deoarece, printre altele, în RFG erau probleme cu restructurarea industriei constructoare de maşini şi cea de extragere a cărbunelui. În acele condiţii, România a fost o piaţă de desfacere pentru lamionare (instalate la Galaţi şi la Hunedoara), echipamente pentru industria chimică şi petrochimică (aşa cum aţi menţionat în articolul dv. despre ruinele de la Codlea, Făgăraş etc.) şi licenţe de fabricaţie (MAN, la Braşov, de exemplu).
      Pentru achitarea echipamentelor respective s-au expediat în R.F.G. tot ceea ce era mai bun în România – în principal, produse alimentare şi forestiere – deoarece piaţa vest-germană era imendă şi se acceptau materii prime şi bunuri semifabricate provenite din ţările est-europene. Dacă voi avea timp şi inspiraţie, voi scrie despre defrişările din perioada 1950-1970 şi ce anume s-a întâmplat cu lemnul respectiv.
      Ce se poate întâmpla astăzi cu industria chimică? Mă uit în trecut la preţul energiei şi constat o mare diferenţă între preţul petrolului şi gazelor româneşti şi preţul la care erau vândute aceste resurse de energie pe piaţa internaţională. Industria chimică românească a beneficiat din plin de această diferenţă pentru a exporta produse româneşti cu preţuri competitive. Acest lucru nu înseamnă că unităţile chimice româneşti erau competitive pe plan internaţional. La preţuri egale (intern vs. internaţional), uzinele chimice româneşti provocau pierderi. Încerc să găsesc documente pentru a afla dacă ipoteza aceasta – pe care o consider adevărată până la proba contrarie – ne poate ajuta acum, în anul 2020, pentru a nu repeta greşelile din trecut.

      Momentan încerc să finalizez materialul intitulat „Probleme în domeniul construcţiei de motoare şi vehicule şi câteva soluţii aplicate în România, Polonia şi U.R.S.S. (1958-1974)”. În funcţie de dcumentele pe care le voi citi în următoarele săptămâni, mă voi decide dacă abordez problema industriei chimice sau trec direct la programul nuclear românesc. Este o poveste mai veche şi, acum mi-am amintit, trebuie să găsesc şi locomotivele promise domnul Sveijk în urmă cu câţiva ani.

      • Va multumesc.

        Daca este posibil va rog sa verificati si exporturile in fosta URSS, si in tarile nealiniate. Ceausescu era prieten cu toti cu care nu trebuia sa fie prieten (Cuba, Irak, Libia, Egipt, etc.) dar exporta in acele tari produse finite, deci valoare adaugata. Sunt mai degraba de parere ca am pierdut piete importante de desfacere decat ca eram in devans tehnologic dupa 1990

        Deseori, cand vorbesc despre 7000 de fabrici inchise (exista in cifra si un element de efect dramatic, desigur) lumea comenteaza: erau pe pierderi, poluante, inapoiate tehnologic (desi forumul de aici arata ca utiliajele erau de varf, nu stiam noi sa le servisam). Nu cred ca fabricile din Romania erau mai proaste decat cele din restul CEE, diferenta a facut-o ca cele de acolo au fost privatizate strategic si aduse in contemporaneitate, iar guvernele acelor tari au cerut foarte lungi perioade de tranzitie post aderare la UE pentru conformare.
        Nimeni nu spune ca nu trebuiau inchise multe dintre fabricile ante-decembriste, dar cine im spune mie ca trebuiau inchise aproape toate si transformate in imobiliare? inchiderea fabricilor a dus la somajul care a dus la pribegirea a milioane de romani si la deficitul comercial al Romaniei. Mai grav, a disparut de la noi din tara cultura „meseriasului roman” care este de fapt extrem de bine vazut in west.
        Luati de exemplu, dupa 1990, cele doua fabrici de automotive si cinci de medicamente din Romania. nu erau nici el varf de tehnologie europeana, dar au intrat in posesia unor investitori strategici care au stiut de sa faca cu ele. Sa nu uitam ca pentru automotive s-a batut Stroe, in opinia mea eroul industrial al Romaniei.

        • Printre cărţile cumpărate din România şi care au ajuns prin poştă la mine se află volumul „Industria chimică, petrochimică şi de petrol”, coordonat de dr. ing. Gheorghe Ivănuş şi publicat la Editura AGIR în anul 2016. Este o carte interesantă, dar propunerile privind reconstruirea industriei chimice în România au o mare problemă: resursele disponibile.
          În mesajul meu anterior am amintit despre preţul energiei. Nu este singurul aspect de care trebuie să ţinem seama, însă eu încerc să mă limitez la faptele din perioada Războiului Rece. S-ar putea să fiu criticat pentru scoaterea în evidenţă a unor probleme din acele vremuri, însă aşa se procedează în istorie.
          Deoarece aţi aminti despre regretatul inginer şi director Constantin Stroe, voi trimite mai devreme în România materialul despre industria auto. Poate că în felul acesta se va înţelege mai uşor de ce Constantin Stroe ar trebui să aibă o statuie în fiecare localitate în care se lucrează pentru uzina de la Colibaşi.

        • Când spuneţi „nu cred că trebuiau închise şi transformate în imobiliare’ faceţi implicit un proces de intenţie ( uneori justificat, evident) dar trebuie să luaţi în calcul şi factorul timp. În 1990 fabricile erau învechite dar funcţionale. Eu am absolvit în ’91 facultatea şi m-am angajat cu – dacă nu am uitat -7000 de le salariu, echivalentul a circa 60 de dolari. Deci lipsa de competitivitate putea fi oarecum compensată în ’90 de preţul extrem de mic, comparabil cu chinezii probabil, al forţei de muncă. Lucrul cel mai rău a fost că atunci, în ’90 întreprinderile nu au fost nici privatizate, nici retehnologizate, nici introduse într-o altă formă posibilă de asociere care să le permită să rămână pe piaţă. Privatizările/închiderile/lichidările au venit mult mai târziu, majoritatea după 2000 când cu adevărat preţul lor de piaţă nu mai valora cât terenul pe care îl deţineau. Dealtfel o parte din ele chiar au folosit acest lucru, ştiu câteva care s-au relocat dincolo de centură şi au mai subzistat o vreme din această tranzacţie imobiliară ( Vulcan, fabrica de pâine Primăvara – din cele pe care le ştiu eu întâmplător fără să fi studiat subiectul). Cea mai mare parte din vină după părerea mea e a „democraţiei originale” iliesciene ( prin politica economică a lui Văcăroiu) care a fost doar o lungă temporizare probabil în speranţa apariţiei unei noi pieţe CAER . Practic piaţa de desfacere a produselor româneşti s-a prăbuşit între ’89 şi ’91 şi guvernele de atunci nu au fost convinse că singura piaţă disponibilă era cea occidentală.

    • Un scurt raspuns colateral, mai ales despre alea sapte mii de fabrici inchise: visul lui Ceausescu, de a „face totul” in Romania a fost in fapt o slabiciune teribila pe care cei din jurul sau au exploatat-o cat au putut. Deci, dincolo de ce a visat el i-au fost bagate in cap si pe gat proiecte faraonice de tot felul. Scopul pentru initiatori (structuri de tot felul) era in linii mari ca si acum: bani, vacante, vile, trai neneaca in general. Razultatul a fost ca Romania s-a umplut de fabrici si uzine, cele mai multe din ele burdusite cu utilaje de import de cea mai buna calitate, dar pentru a caror buna functionare in tara nu se putea asocia un utilaj auxiliar la fel de performant (faimoasa autoutilare) dar mai ales nu se puteau asigura suficiente „consumabile”: personal calificat, carburant, energie electrica, gaze naturale, apa industriala si asa mai departe. Pe scurt, inseamna sa construiesti la cheie capacitati industriale enorme, dar pe care sa nu le poti nici macar porni complet sau pentru timp indelungat. Nu mai vorbesc de piete de desfacere. Am mai spus-o si cu alte ocazii, in domeniul in care am lucrat, am tradus o multime de telex-uri furioase din partea unor beneficiari externi pusi in dificultate de calitatea proasta a produsului primit si am fost martorul distrugerii unor intregi linii de fabricatie proaspat instalate imediat dupa prima iarna cand prin hale totul a inghetat fiindca era interzis sa se dea caldura. Da’ ce sa mai… puteti extrapola fara frica.

      • Industrializarea forțată în naționalcomunismul ceaușist e una. Gigantismul nefrânat e partea mai gravă. S-a planificat productia de 20 milioane oțel pe an (RFG avea 40 milioane tone pe an și o industrie de mașini enormă). Erau deci 1 tonă oțel pe cap de locuitor (RFG avea 0,5 tone pe cap de locuitor). La fel era în industria petrolieră cu combinate prea mari în momentul când OPEC a ridicat ca 1972 prețul pe baril de la 1,80 $ pe baril la 12 Dolari pe baril. Rafinăriile românești construite cu tehnologie de import pe credite pentru a prelucra petrol din import (producția internă nu mai era suficientă) au lucrat cu pierderi.
        Cele 11.000 mii de obiecte industriale prevăzute au dus la jobs în construcții și în industrie, au dus la migrarea de la sat la oraș. Se pare că e nun vis pentru unii și azi? Au urmat anii 1980-1989 cu plătirea creditelor în Dolari și lipsa de alimente, căldură și curent în locuințe. Intuneric și frig pe timp de iarnă, cozi la alimente după „industrializarea” în naționalcomunismul ceaușist.
        „Copii îmbrăcați-vă mergen la pat”. E deja uitat: 12 grade Celsius în apartamente pe timp de iarnă?

  2. „Wandel durch Handel” era țelul ministrului de externe Willy Brandt/SPD din guvernul RFG CUD/SPD în estul continentului.
    „Neue Ostpolitik-Entspannung” era țelul cancelarului Willy Brandt/SPD în guvernul social-liberal SPD/CDU. A urmat „Kniefall” îngenuncherea la Varșovia și „Tratatul de la Helsinki 1975” semnat de Ceaușescu.
    La Băile Herculane firma vestgermană Neckermann a cazat turiști vestgermani într-un hotel nou, am văzut hotelul și Băile Herculane în vizita de serviciu prin 1979. Karlovy Vary/Cehia si Băile Herculane erau vizitați de turiști vestgermani în anii 1970. Azi Karlovy Vary e azi o stațiune turistică excelentă, vizitată de turiști din lumea întreagă. Clădirile istorice (Împaratul Franz Josef) , hoteluruile din Băile Herculane au ajuns după eliberarea din naționalcomunismul ceaușist 1989 pentru pretul unui ou în mâna „băieților deștepți”. În ce stare se află azi clădirile „istorice” din centrul Băilor Herculane? La Praga nivelul de trai e azi mai asemănător cu cel din orașele Italiei decât cu cel din România. Bunăstare indiferent de mârșăviile guvernului Babis (sprijinit în Parlament de comuniștii promoscoviți, prosovietici) de la Praga e normalitate cehilor de azi.
    „Decalajul istoric” atât de mult deplâns la București…..
    Altfelitatea României ….

  3. Excelent material ca de obicei, mai rau, pentru mine aproape nostalgic: ca sa fiu plastic si oarecum retro-optimist, cred ca importurile de orice fel din Vest au fost tot atatea fisuri in imaginea sistemului de valori comunist, pe principiul una vorbim si alta fumam. Imi amintesc de mapele cu documentatie tehnica americana sau din Europa Occidentala in care ma refugiam de parca as fi ascultat o emisiune la Europa Libera. Cat priveste „broscutele” refegiste imi amintesc ca la un moment dat devenisera alb-albastre. Am doua cuvinte si despre incercarile de prietenie ale Romaniei. Aici nu cred sa fi excelat vreodata. Tensiunile actuale cu Ungaria sunt cea mai buna dovada. Ce sa mai vorbim de Grupul de la Visegrad care e langa noi. Romanii cu turcii, chinezii, astea…

    • În naționalcomunismul ceaușist s-a schimbat mai mult decât denumirea din PMR în PCR Partidul Comunist Roman, din RPR în RSR Republica Socialistă România. După era G.G. Dej-I.G. Maurer s-a schimbat foarte mult în domeniul administrării economiei. S-a anulat calculul amortizării investiților. Nimeni nu mai știa care e rentabilitatea investiților. Nu se putea calcula prețul real al producției și al servicilor. Intreprinderile de stat au fost conduse prin decrete ale Titanului de la Scornicești. În toamna 1979 nu se mai știa cu ce vor fi încălzite clădirile noi. Nu se mai acorda cărbune, gaz, etc la poriecte noi de blocuri. În toamna 1979 autobuzele cu benzină au fost scoase din circulație în capitalele de județe fără a compensa transportul în comun al lucrătorilor din orașe. Perioada 1980- 1989 a scos la iveală care era prețul plătit de locuitorii țării pentru gigantomania naționalcomunist ceaușistă.
      Se poate repeta?

    • @nimrod
      Vă mulţumesc pentru comentariu. În cursul cercetărilor mă străduiesc să utilizez şi reclamele din epoca respectivă. Sunt foarte interesante, atât din punct de vedere al informaţiilor, cât şi ca sursă de inspiraţie.

      @Kurt
      Vă mulţumesc pentru comentarii.

      @victor L
      Amin! :)

  4. Simate Dle Opris,
    tot respectul pentru munca Dvs. Cine nu-si cunoaste trecutul …
    Din pacate, prezentul ne omoara si ne „extermina”.
    As fi interesat sa aflu cum au ajuns terenurile IAS-urillor in miini straine, in baza caror legi ?
    Eu am o banuiala, ca asta a fost prima lovitura prin care „nomenclatura” a ajuns valuta.
    Pe baza caror legi au foest arendate ? Se pot vinde contractele de arendare ?

  5. Extrem de interesant, extrem de multe amănunte greu de aflat din alte surse, o muncă de cercetător și istoric, la care nu aș avea curajul să mă încumet! Dar voi, cei de la Revista de Istorie Militară, cum mi-i amintesc eu, mă gândesc și la camaradul Mihai Macuc, aveți această capacitate! Felicitări, prietene!

  6. Felicitări!
    Sunt lucruri care trebuiesc cunoscute, asta e istoria care trebuie scrisă, nu uitatâ!

    “ Ce s-a întâmplat cu instalaţiile, tehnologiile, produsele şi creditele financiare primite de România din Republica Federală Germană şi din alte ţări occidentale? Au fost utilizate eficient de autorităţile comuniste? Acestea ar putea fi întrebări pentru un nou studiu”

    Așteptăm cu nerăbdare acest nou studiu. Poate reușiți să ne lămuriți și cu faza a 2-a a industrializării – automatizarea industriei românești. S-a cumpărat o fabrică cu totul din Japonia , care a devenit FEA, Fabrica pt Elemente de Automatizări. Cred că japonezii voiau să o dea la fier vechi, că trecuseră pe automate programabile, computere.
    Aparatele din acei ani 70, mai funtionează ca relicve în ce mai e în funcțiune de atunci, în special în energetică ( chiar și la Cernavodă mai sunt aparate FEA).

    • Vă mulţumesc.
      Urmează, probabil, un material (în două părţi) despre vehicule şi motoare. În funcţie de documentele şi de informaţiile găsite, voi încerca să mă apropii de anii ’80.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)