Politica externă românească se află la o răspântie de drumuri. Alegerea lui Nicușor Dan drept președinte și numirea Oanei Țoiu în funcția de ministru de externe deschid o fereastră de oportunitate pentru o schimbare paradigmatică în politica noastră externă într-un context extern și intern aflat într-o plină metamorfoză. Însă aceasta vine în condițiile existenței unui imperativ strategic de a menține o orientare strategică clară și predictibilă.
La nivel global, asistăm la erodarea accentuată a ordinii liberale internaționale, la intensificarea competiției dintre marile puteri și la fragmentarea formatelor multilaterale tradiționale. Parteneriatele și alianțele ce altădată păreau a fi indestructibile sunt acum afectate de tensiuni și fricțiuni interne ce riscă să altereze iremediabil dinamica politică și pilonii pe care ne-am construit politica externă, de apărare și securitate. În paralel, consensul politic intern care a ghidat politica externă a României în ultimele trei decenii de la semnarea Pactului de la Snagov dă semne clare de slăbiciune internă. Aproximativ 40% dintre votanții români au susținut la alegerile recente candidați cu viziuni semnificativ diferite de orientarea strategică tradițională a României. Creșterea polarizării politice interne reflectă o tensiune tot mai profundă în societatea românească, atât la nivelul elitelor cât și al populației, cu privire la prioritățile și pilonii intelectuali care ghidează comportamentul extern al României. Iar aceste diviziuni interne riscă să submineze și mai mult predictibilitatea și eficacitatea politicii externe a țării noastre.
În acest context global și intern deosebit de dificil, Nicușor Dan și Oana Țoiu au luat în primire o politică externă și de securitate definită de o serie de patologii structurale care nu permit țării noastre să opereze la întregul să potențial în afacerile externe, atât la nivel european cât și global. Deși beneficiară a unei poziții strategice favorabilă și membră a celor mai exclusiviste și importante structuri internaționale (NATO și UE), consensul cvasi-unanim al experților români și străini este că politica noastră externă din ultimii ani a a operat cu mult sub potențial. România s-a mulțumit să fie un actor reactiv, lipsit de inițiativă proprie, incapabil să își formuleze și să își promoveze coerent interesele naționale în dezbaterile europene și globale. Absența unei viziuni clare și a unui comportament proactiv a dus la impresia larg răspândită și instrumentalizată politic de dreapta radicală, că România nu contează în arhitectura politică europeană și regională, având rolul unui simplu spectator al evenimentelor, mai degrabă decât cel al unui participant activ și respectat.
O diagnoză a stagnării
Aceste patologii structurale de care suferă politica noastră externă și care o fac să opereze cu mult sub potențial pot fi explicate de prezența a trei factori necesari și suficienți. Primul dintre aceștia ține de subfinanțarea cronică a MAE și a celorlalte instituții cu atribuții în formularea și implementarea politicii noastre externe. Cu un buget insuficient și un personal diplomatic deseori suprasolicitat, capacitatea României de a-și extinde influența regională și internațională este constant subminată. Lipsa de resurse adecvate pentru diplomația românească produce constrângeri materiale atât de semnificative încât apar întrebări legate chiar de capacitatea îndeplinirii funcțiilor esențiale pe care diplomații noștri trebuie să le îndeplinească, ca să nu mai vorbim de incapacitatea de a ține pasul cu diplomațiile mult mai bine finanțate a altor state din regiunea noastră.
Al doilea factor ține de lipsa unei voințe politice clare pentru o politică externă ambițioasă și mai asertivă. Liderii politici din ultimul deceniu au preferat, în mod repetat, să evite riscurile asociate cu asumarea unor poziții clare și pro-active, preferând comoditatea unei alinieri pasive la pozițiile partenerilor din UE sau a aliaților din NATO. Asta a dus, în timp, la erodarea principalelor mecanisme de formulare independentă a propriilor noastre preferințe, viziuni de ansamblu și a unor doctrine de politică externă ce se diferențiază, chiar dacă ar rămâne în coordonare cu cele ale aliaților și partenerilor noștri. Lipsa de ambiție și dorință de promovare a unei politici externe mai implicate, care să contribuie activ la marile dezbateri ale zilei, nu doar să se poziționeze față de propunerile altora, a dus la o castrare politică a diplomației românești și la trecerea în irelevanță a politicii externe. Lucru de astfel vizibil și în locul în ordinea de precădere a ministrului afacerilor externe.
În final, al treilea factor îl constituie persistența în rândurile diplomaților, experților și decidenților din sfera politicii externe și de securitate a unui set de idei și paradigme intelectuale vetuste, desprinse de realitățile contemporane, fundamentate pe concepții, asumpții și certitudini din perioada tranziției postcomuniste. Așa cum am afirmat și în trecut, acest climat de idei care încă domină gândirea din comunitatea de politică externă și de securitate de la București inhibă imaginarul colectiv și ne limitează posibilitatea de a gândi un alt fel de politică externă care să iasă din șabloanele cu care ne-am obișnuit dar care nici să nu ajungă în retorica eurosceptică a dreptei radicale, care adoptă poziții cvasi-revoluționare.
Acești trei factori sunt necesari și împreună suficienți pentru a explica de ce politica externă românească operează mult sub potențial. Consecința naturală a prezenței simultane a acestor factori constă în diminuarea relevanței României ca actor regional și global și deschiderea unui spațiu periculos pentru retorica populistă și anti-occidentală în plan intern. În același timp, remedierea acestor factori structurali ar trebui să ducă la tratarea patologiilor structurale existențe și la o creștere a eficacității și relevanței politicii noastre externe.
Nevoia schimbării
În acest moment, schimbarea nu mai este o opțiune, ci o necesitate impusă de noua realitate geopolitică și de politizarea internă crescândă a politicii externe. Această transformare trebuie să fie însă reformatoare, nu revoluționară. Din această perspectivă, prezența lui Nicușor Dan și a Oanei Țoiu în poziții-cheie la Palatul Cotroceni și în Guvern creează premisele începerii acestui proces. Totuși, succesul reformei depinde de abordarea concertată a celor trei dimensiuni identificate în diagnosticul meu, iar în prezent nu este deloc clar dacă acest lucru este posibil.
Este evident, cel puțin pentru moment, că Nicușor Dan, Oana Țoiu, dar și Ilie Bolojan și-au asumat nevoia unei reforme menite să conducă la o politică externă mai asertivă, relevantă și proactivă. Astfel, unul dintre cei trei factori discutați anterior pare a fi abordat. Efortul trebuie acum mobilizat pentru a impulsiona schimbarea și în celelalte două direcții: o nouă paradigmă la nivel intelectual și consolidarea resurselor materiale ale diplomației românești. În contextul austerității economice prognozate pentru următorii doi ani, este puțin probabil ca punctul legat de depășirea precarității și a subfinanțării cronice să fie rezolvat. Merită reiterat că o schimbare graduală, dar semnificativă, a calității politicii externe românești este de așteptat doar atunci când toți cei trei factori responsabili pentru patologiile sale structurale vor primi un răspuns adecvat.
Primul palier al reformei este cel instituțional. MAE are nevoie de o consolidare a resurselor materiale, ceea ce implică o majorare a bugetului (care este oricum minuscul comparativ cu majoritatea instituțiilor statului și nu ar reprezenta o povară), chiar și în condiții de austeritate. La fel de importantă este utilizarea mai eficientă și strategică a fondurilor existente. Procesele de recrutare, formare și retenție a personalului diplomatic trebuie regândite pe baze competitive și transparente, eliminând numărul mare de detașări și restabilind mecanisme predictibile de promovare și de numire în serviciul exterior. Diplomații români trebuie să fie mai bine pregătiți în domenii-cheie ale dezbaterilor actuale, precum securitatea cibernetică, tranziția energetică, guvernanță digitală, inteligență artificială, pentru a reprezenta eficace interesele României. Nu ne putem aștepta la performanță în absența unor resurse umane și materiale adecvate.
Al doilea palier vizează reformarea gândirii strategice și revigorarea climatului de idei. Politica externă românească rămâne tributară unei paradigme reactive, în care alinierea este confundată cu lipsa de inițiativă, iar predictibilitatea, cu absența ideilor originale. Este necesară o schimbare de mentalitate și depășirea șabloanelor învechite. România trebuie să-și asume riscul de a propune, negocia și coagula inițiative regionale și europene în domeniile unde deține expertiză și credibilitate. Gândirea strategică trebuie să poată formula viziuni pe termen lung și mediu, scenarii alternative și preferințe clare, bazate pe interese convergente cu ale partenerilor noștri. În acest scop, capacitatea de analiză a ministerului trebuie întărită prin colaborări cu experți externi, universități și think tank-uri, parteneriate ce pot reduce și deficitele de formare a personalului, inclusiv în privința limbilor străine.
În fine, reforma trebuie să reconecteze politica externă cu societatea. Prea mult timp, aceasta a fost tratată ca un domeniu tehnocratic, izolat de cetățeni. Pentru a-și recâștiga legitimitatea, pentru a fi eficientă și a contracara atacurile dreptei radicale, este esențial ca liderii politici să deschidă activitatea diplomatică către societatea civilă, mediul academic și publicul larg. O cultură a transparenței și consultării ar revitaliza interesul public pentru teme internaționale și ar putea consolida consensul pro-occidental. Totodată, ar anula o parte din muniția politică a partidelor precum AUR sau SOS, care instrumentalizează tocmai această izolare pentru a critica fundamentele orientării externe a țării.
Pe unele dintre aceste paliere, vedem deja că Oana Țoiu și Nicușor Dan au făcut primii pași, demonstrând dorința pentru o politică externă mai deschisă, asertivă și proactivă. Aceste inițiative trebuie acum consolidate prin acțiuni politice și instituționale concrete, cu impact de durată, ce trebuie să țintească creșterea resurselor bugetare, să stimuleze o împrospătare paradigmatică a climatului de idei și să promoveze poziții mai asertive pe plan extern.
Imperativul continuității
Dacă nevoia de schimbare este dictată de faptul că politica externă românească operează sub potențial, imperativul continuității este ancorat în geografia noastră politică. Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană, alături de integrarea în spațiul occidental, rămâne fundamentul prosperității, libertății și securității naționale. În pofida narațiunilor promovate de dreapta radicală, orientarea clară și predictibilă a României către NATO, UE și parteneriatul strategic cu Statele Unite se dovedește în continuare esențială din punct de vedere economic, democratic și militar.
Chiar și în contextul tensiunilor transatlantice și al evoluțiilor interne din UE, România continuă să beneficieze de pe urma apartenenței sale la Occident prin integrarea în lanțurile valorice vestice, accesul la fonduri europene, presiunea constantă pentru consolidarea statului de drept, dar și prin sprijinul politic și social care ne reduce vulnerabilitățile la influențe externe ostile. De aceea este vital să recunoaștem imperativul continuității pe care îl au în față liderii politicii externe românești.
Acest imperativ nu trebuie însă confundat cu pasivitatea. Menținerea orientării strategice a României nu trebuie să însemne lipsă de inițiativă, ci asumarea unui rol activ în redefinirea Occidentului într-o lume în schimbare. România are șansa de a contribui la reformarea Uniunii Europene dintr-o postură de actor constructiv, care aduce idei și contribuții de substanță pe masa discuțiilor, care apără statul de drept, dar solicită coeziune și solidaritate reală. Mai mult, țara noastră poate și trebuie să folosească UE ca pârghie pentru a-și maximiza influența, atât în interiorul Uniunii, cât și prin UE la nivel global. Similar, în cadrul NATO, România trebuie să promoveze o agendă ambițioasă pentru consolidarea flancului estic și întărirea capacităților aliate de apărare și descurajare.
Concluzii
În concluzie, politica externă a României se află într-un moment de cotitură, confruntându-se atât cu necesitatea stringentă a unei reforme profunde dar și cu un imperativ al menținerii orientării sale strategice. Alegerea lui Nicușor Dan la Cotroceni și numirea Oanei Țoiu în Aleea Alexandru ne oferă o fereastră de oportunitate pentru a depăși paralizia cauzată de subfinanțare cronică, lipsă de ambiție politică și de șabloanele intelectuale învechite. Succesul acestei tentative de reformă va depinde de o abordare concertată, pe trei direcții: consolidarea instituțională prin resurse adecvate, stimularea unei gândiri strategice pro-active și reconectarea diplomației cu societatea pentru a-i spori legitimitatea.
Este important de reiterat aici că această transformare nu trebuie să fie una de ruptură, ci de revitalizare. Continuitatea orientării pro-occidentale, ancorată în apartenența la NATO, UE și parteneriatul strategic cu SUA, rămâne nenegociabilă. Provocarea majoră pentru noul președinte și noul guvern este, așadar, de a armoniza nevoia schimbării cu imperativul continuității. Miza constă tocmai în transformarea României dintr-un aliat pasiv într-un partener asertiv și mai relevant, capabil să-și promoveze eficace interesele și să contribuie activ la securitatea și coeziunea spațiului euro-atlantic.
„Liderii politici din ultimul deceniu au preferat, în mod repetat, să evite riscurile asociate cu asumarea unor poziții clare și pro-active, preferând comoditatea unei alinieri pasive la pozițiile partenerilor din UE sau a aliaților din NATO. ”
Aș îndrăzni să observ, cu permisiunea autorului articolului, că lucrurile nu au stat chiar așa.
Pentru a exemplifica, aș aminti doar gestul curajos în asumarea unor poziții clare și pro-active, refuzând comoditatea unei alinieri pasive la pozițiile partenerilor din UE sau a aliaților din NATO, al doamnei Viorica Dăncilă, cel de-al LXVII-lea prim-ministru al României, care nu a pregetat să anunțe în martie 2019 mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim.
Corect.
Sau initiativa domnului Iohannis de a candida la o pozitie cheie in NATO.
dificil, acum… Nicusor si Oana una, Trump alta, Macron alta…….
pina la urma, sa vedem cum se rezolva reformarea Romanieri; de asta depinde totul; ca daca nu iese, ne aliniem cu China, Coreea de Nord si cine se mai gaseste in zona!
Politica externă trebuie făcută de diplomați cu experiență nu de ageamii politici rătăciți prin meandrele democratice ale votului popular. Plus că, politica externă trebuie să conlucreze strâns cu serviciile secrete externe(SIE), cu necesitățile economice și culturale ale României, cu diaspora din toate țările, etc. A pune numai problema bugetelor este insuficient, mai întâi trebuie o profesionalizare ridicată a Ministerului de Externe.
În trecutul recent, politica externă a obținut succese( intrarea în NATO, UE, Schengen, parteneriatul strategic cu SUA și acum intrarea în OECD), dar în politica „la firul ierbii” s-a mulțumit cu roluri minore, de tip „pupă-i în bot și papă tot”. Ca insuccese: politica zonală de vecinătate ( Balcani, Moldova, chiar Ucraina), plus o renunțare la relațiile foarte bune cu țările din Orientul Mijlociu, Africa, etc altădată relații foarte profitabile.
Da, trebuie o politică externă a României mai implicată atât în vecinătatea imediată dar și pe alte zone. Aș da ca exemplu Ungaria care „joacă” la nivel global cu o politică agresivă în imediata vecinătate, dar și în UE, cu SUA, Rusia, China, etc. Ei cum pot? Și nu cred că este vorba numai de bani.
un articol de propaganda…. amuzant de trist, nimic de zis. daca o sa continuati sa puneti ambasadori din mediul privat, a caror numire, desigur, nu respecta legea care spune ca diplomatii de cariera, adica cei din mae, sau personalitati marcante pot candida, si voi puneti contabili de la Regina Maria, spun voi… adica tot acestia care continuati aceasta linie, linie pe care nu stiu cum sa o numesc. dna Toiu, vad ca stie, pentru ca a luat masurile necesare dar numai acolo unde a convenit…
In titlu, spuneti -cu alte cuvinte-exact precum Caragiale, „Sa se revizuiasca PRIMESC, dar sa Nu se schimbe nimic”.
Se vrea schimbare pentru altii…. NU pentru propriile, multiplele, sporuri uriase, vouchere de vacanta, de masa, profesorii cu concedii uriase, timp pentru meditatzii acasa, dar netaxate = nefiind dclarate etc.
Adica ai salariu de 3000 roni si iei in mana 9000 roni…
Ipocrizie maxima..
Intreba cineva la comentariile unui articol
-Cand lipseste un profesor de la o ora de predare la clasa = CAT i se retine: A 40-a parte din norma saptamanala, sau a 18-a parte din norma de predare la clasa? caci au valori ff diferite.
Dacă diplomația este bine făcută în avantajul României, atunci nu trebuie să se pună problema banilor pentru Ministerul de Externe. Numai că pentru o bună politică externă îți trebuie diplomați curajoși și superprofesionalizati, capabili să se bată cu alți diplomați și să câștige avantaje pentru România. Să nu uităm, diplomația este o formă a luptei pașnice pentru avantaje pentru Statul/ poporul tău. Marile puteri au și o diplomație puternică, ba chiar țări mai mici ca Ungaria, Israel, Norvegia, etc.
”Adica ai salariu de 3000 roni si iei in mana 9000 roni…”
Am avut o discuție pe tema asta cu o cunoștință din România care lucrează la ANAF. Se plângea că nu-i ajunge salariul nici pentru plata ratelor la bănci și am întrebat-o:
– Bun, dar băncile cum ți-au dat creditele respective?
– A, nu, că băncile au luat în calcul toate sporurile de pe fluturaș, nu doar salariul 😀
mai incerc odata, ca la loz in plic.
Acest articol ASERTIV ne spune f putin ce ar trebui sa se faca concret. Dincolo de vizite, stim ca impuscatul a fost cel mai tare in externe cu vizite in peste 250 de tari, ce sa faca acest mult citat duet, presedintele si ministra?
Pai trebuie definite mai intai obiectivele de politica externa.
Din cate inteleg eu obiectivele noastre de politica externa sunt 2 in momentul de fata:
– intrarea ca stat membru cu drepturi depline in OCDE (wathever that means… nu este pentru muritorii de rand, dar inteleg ca pentru specialisti este un obiectiv foarte important)
– integrarea Moldovei in UE
Mie mi se pare ca sunt sanse rezonabil de bune pentru amandoua. Sunt lucruri pe care diplomatia romana deja le face si probabil ca le va face la fel in continuare sub conducerea domnului Dan si doamnei Toiu.
Insa amandoua depind mai mult de politicile interne, dezvoltarea noastra economica, respectiv de pozitionarea marilor puteri.
Dincolo de obiectivele acestea, imi este greu sa cred ca putem avea alte obiective din pozitia de stat mic cu o economie mediocra, fara sa cadem in revizionism, extremism sau alte patologii ale lumii postmoderne.
Ca doar nu o sa ne propunem sa cucerim Constantinopolul ca grecii.
Trebuie sa fim si realisti in asteptarile pe care le avem de la politica externa.
Apropo, poate merita scris un articol care sa explice pentru nespecialisti ce inseamna integrarea in OCDE.
Din cate inteleg eu este un fel de club in care specialistii pe politici publice se reunesc si formuleaza recomandari de aliniere legislativa, pe care apoi statele membre le adopta iar marile grupuri bancare vad asta ca predictibilitate, deci risc mai scazut, deci imprumuta statul la dobanzi mai mici.
@L’elisir d’amore _ „Din cate inteleg eu este un fel de club…”
Da, un fel de club format din state cu economii sănătoase, adică economii concurențiale de piață deplin funcționale și competitive. Economia României se află acum în suferință, iar deficitul bugetar uriaș nu este tocmai un semn de sănătate.
Prin urmare, aderarea țării noatre la OCDE este un obiectiv mai degrabă pe termen mediu spre lung. Eu aș zice nu mai devreme de 10 ani, dacă reformele socio-economice promise de guvernarea actuală reușesc.
Caz in care conteaza mai mult politica si economia interna decat cea externa.
Gata, Presedintele si-a gasit vocatia: rezolva cazurile de viol (neraportat in termen legal) din universitati si problema „femicidului” din Romania.
Uita ca femeile ucid sau emasculeaza barbati pe banda rulanta, fara a fi condamnate penal.
Uita ca exista niste legi care trebuie respectate.
Devenind varful de lance al feminismului din Romania, devine -in fapt- oponent fatis al lui Trump si MAGA…
Sunt curios ce vor discuta la intilnirea programata. (Mai ales ca Toiu a fost anti-Trump pe fata, pina la alegerile din SUA.)
Reforma? Sa mai negocieze cu magistratii, cu sinecuristii, cu noua nomenklatura…..
(Dar cand femeile se bat/omoara intre ele ce face?
Timpenia cu „nu se condamna minorii”, a dus la utilizarea minorilor de catre interlopi in spargeri, jafuri etc. Noua timpenie cu protectia femeilor din varii motive, va duce la aparitia Killer-itelor femei. Care vor pretexta ca au fost violate sau s-a incercat violul asupra lor. Nu uitati ca orice moneda are doua fete si orice spada are doua taisuri! )
Femeile ucid sau emasculeaza barbati pe banda rulanta, fara a fi condamnate penal? Vai de mine, se sparie gindul! – fiind pe banda rulanta sint convins ca nu va fi deloc greu sa ne dati citeva exemple. Macar 1-2.
Ce legatura are femicidul cu poltica externa? Raspunsul este in observatia Domnului Neamu Tiganu privind politica externa a lui Ceausescu!