Politica este, pentru foarte mulţi dintre contemporanii noştri, un exerciţiu al nemăsurii utopice: realitatea trebuie să lase loc, în ritm de marş triumfal, acelui mâine în care să se adune toate promisiunile progresului. Umanitatea care va locui acest viitor se va elibera de inegalitate, de sărăcie şi de ignoranţă. Emancipată şi înseninată, ea va domni peste pământul eliberat de noxe şi de poluare: un rai al ordinii, al frumuseţii şi al planificării, un eden din care orice urmă de imperfecţiune va fi fost alungată, în favoarea rigorii ideologice fără de fisură.
Pentru aceşti adepţi ai efervescenţei utopice prudenţa este, prin chiar natura ei, un inamic redutabil. Inseparabilă de guvernarea limitată, prudenţa este privită , de toţi cei ce preferă încolonarea totalitară, ca un păcat de moarte comis împotriva întregii umanităţi. Marelui proiect colectiv de regenerare prudenţa îi opune un egoism reacţionar: lupta împotriva ei devine o luptă pentru salvarea omenirii înseşi.
Prudenţă şi libertate
Şi poate că ostilitatea cu care este întâmpinată prudenţa de toţi aceşti profeţi ai viitorului luminos este justificată,de vreme ce prudenţa refuză, în numele lucidităţii şi al modestiei, ambiţia de planificare şi de nivelare pe care toate utopiile o presupun. Căci prudenţa, atât de nespectaculoasă, întrevede în edificiul grandios al progresului politic detaliile responsabile pentru suferinţa umană şi pentru nefericirea organizată statal, in mod riguros şi implacabil. Prudenţa sesizează nuanţele pe care privirea globală şi entuziastă le ignoră, sedusă fiind de peisajul miraculos care se înfăţişează, convocat de idee.
Între tenacitatea reformelor şi elanul revoluţiei prudenţa va prefera, mereu, sobrietatea sceptică a unei abordări care să accepte imperfecţiunea umană şi imperfecţiunea politicii, căci doar schimbările atente la context şi la ţesutul social, pot provoca mutaţia de profunzime. Pe linia unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville, Michael Oakeshott, Raymond Aron sau Sir Isaiah Berlin, prudenţa refuză domnia adevărului unic şi formulează , tenace, un argument în favoarea conversaţiei ce aduce impreună trecut şi viitor, trecând prin prezent.
Prudenţa descurajează, prin instrumentele guvernării limitate, despotismul ideocratic, hrănit de ambiţia de reordonare prin inginerii sociale. Cu gândul la părinţii fondatori americani, ea recunoaşte necesitatea echilibrului şi controlului instituţional, spre a tempera instinctele liberticide ce locuiesc în natura umană. Guvernarea limitată pe care o imaginează este una a legilor, iar nu a pulsiunii mesianice.
Prudenţa modelează, discret şi modest, un profil al acţiunii politice: este acea politică la scară umană care, în secolul XX, s-a definit ca alternativa la planificarea totalitară. Proprietatea privată, libertatea şi domnia legii sunt elementele fără de care politica prudenţei nu poate fi imaginată. Ea nu aspiră să clădească pe terenul eliberat prin distrugere, ea nu predică supunerea în faţa cuvântului strigat cu furie de megafoane, ea nu visează la ordinea de cazarmă a unei lumi aseptice şi perfecte.
În contra acestei viziuni ce exaltă virtuţile planificării şi a dominaţiei statale, politica prudenţei trasează un drum al duratei lungi şi al libertăţii. Arhitectura societăţii nu poate fi redusă la câteva elemente simplificatoare , iar natura umană nu este materia din care să se clădească soclul unui stat despotic. Celor care îşi privesc nefericirea prudenţa nu le poate oferi mântuirea, ci doar povara responsabilităţii.
Paradisului înşelător imaginat de intelectuali prudenţa îi opune peisajul familiar al unei realităţi ce nu se supune dictatului visului. Ea luminează un pământ ai cărui locuitori nu sunt îngeri, spre a reaminti formula memorabilă a lui Madison. Fidelă elanului reformator, iar nu distrugerii, prudenţa revine pe cărările tradiţiei, spre a permite viitorului să se nască. Curajul prudenţei este unul al lucidităţii, unul care evită, deliberat, saltul în gol al revoluţionarilor fascinaţi de himera egalităţii. Ea priveşte spre omul concret, prins în ţesătura instituţiilor sale, iar nu spre umanitatea abstractă: graniţa dintre decenţă şi delirul demagogic este una pe care prudenţa o cunoaşte, din experienţa secolelor ce ne precedă.
Prudenţa hrăneşte guvernarea limitată, ocrotind libertatea de asaltul teribil al fanatismului şi al egalitarismului. Domnia legii şi constituţionalismul îi sunt paveze şi în înaintarea ei treptată se simte ceva din înţelepciunea burkeeană a reformatorului tenace. Ea este, în cele din urmă, alternativa la nerăbdarea ce îi domină pe radicali. Acum, mai mult ca oricând, prudenţa este îndreptarul spre care ne este dat să revenim, pentru a nu ne pierde în vuietul sterp al erei digitale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Respect, dar aveti vorbe prea frumoase pentru o realitate triviala.
Politrucii (de ambele orientari, dar in special „progresistii”) sunt tot mai mult niste minidictatori. Toti cei ce nu latra ca ei, sunt dusmani ireconciliabili.
Prudentul este un o sovaielnic si de multe ori indecis.
„Corectii politic” vor sa elimine aceasta categorie. Si ajung la teoria stalinista „clasa contra clasa”. Numai ca acum e ideologie contra ideologie. Si se spune ca vremea ideologiilor a murit…
De cand a cazut comunismul, „progresistii” sunt tot mai intransigenti. Tot mai duri. Oare de ce?
Era o vorba in comunism, intre noi, studentii, cand cineva slabea:”Te-ai ascutit ca lupta de clasa”. Lupta ideologica de azi e mult mai dura ca lupta de clasa din comunism… Iar Internet-ul o acutizeaza in cel mai inalt grad.
Impresia mea este ca nu am parasit niciodata lumea orweliana in care am intrat acum 80 de ani. Ni s-a creat impresia ca am iesit din ea, de-a lungul timpului, in anumite momente ale istoriei, pentru ca apoi „ideologiile fără de fisură” se reapara sub alte forme oarecum mai atragatoare, asemenea acelor ciperci viu colorate care odata atinse provoaca moartea. Daca „prudenta” reprezinta solutia in fata ideologiei de nivelare a constiintei, atunci „egalitatea” reprezinta insasi starea in care libertatea de gandire dispare. Prudenta necesita cunoastere si moralitate. „Egalitatea” reprezinta opusul „prudentei” in acest caz.
Pot înțelege că oamenii nu sunt îngeri, dar asta nu-i o scuză că tot mai mulți îngeri aleși drept conducători politici ajung diavoli sau bat palma cu ei! Un bun motiv moral să nu merg la vot: eu îl votez, el iese primar, fură și ajunge la pușcărie iar eu sufăr… Dar, probabil, sunt singurul care nu votează în țara asta. Ne este greu să recunoaștem că democrația nu poate da un sistem de guvernare pentru o comuniate în care nu toți sunt îngeri. Se vede că pentru unii libertatea și democrația a venit prea repede. Asta e lumea reală din care eu mă retrag. Cu mine sau fără mine, știu sigur că lumea tot se duce de râpă – sub o lăcomie (de piață!) care crește pe măsură ce se satisface. Pentru mine, la politicieni nu funcționează prezumția de nevinovăție, la fel cum la bancă voi fi socotit bandit din prima și nu-mi dă credit fără să-mi ipotechez casa. Când un partid va garanta material pentru paguba politicianului pus de acel partid, (și va plăti în momentul acuzării, ca apoi să recupereze banii ori de la vinovat ori de la acuzatorul nedrept) poate că voi mai crede în democrație. Dar când pungașul ajunge la prescriere, asta înseamnă o batjocură imensă pentru mine și nu-mi rămâne decât, ca votant care se respectă, să mă retrag din ”meciul” ăsta inegal și îngrozitor de necinstit. Iar când mai aud câte un politician că el, ”soldatul”, e gata să se sacrifice pentru binele țării chiar îmi vine să scuip de cât de idiot mă crede acest ”înger”.
Într-o vreme în care fiecare contribuabil are cont bancar și acces criptat și securizat la acel cont, e evident că e nu doar posibil tehnic, ci foarte simplu ca electoratul să poată vota DIRECT, prin internet, în orice moment și fără obișnuitele fraude și suspiciuni cu care ne-a obișnuit votul la urne, orice lege nouă propusă și orice candidat la funcții în stat.
Vă dați seama câte legi, azi în vigoare, nu ar fi fost niciodată adoptate?
Vă dați seama câte taxe aberante ar fi căzut la vot ca popicele?
Vă dați seama câți politruci care azi au pâinea și cuțitul nu ar fi ajuns niciodată acolo unde sunt?
Faptul ca această posibilitate nu e nici măcar discutată public demonstrează că DEMOCRAȚIA nu e (și) pentru căței. Că în democrațiile secolului 21 puterea nu e deloc a poporului, așa cum ni se tot repetă la televizor.
Corect. Cu voia dvs as mai adauga inca ceva. Atata timp cat biletele de autobuz sunt inseriate, de ce nu sunt inseriate si buletinele de vot?
Nu știu dacă despre prudență trebuie vorbit în aceste momente dramatice ale omenirii, dar e bine că unele idei de bază se repun în discuție de unii intelectuali responsabili.
Ca părere, discuția decisivă azi, în condițiile creșterii anarhiei sociale, ar trebui să fie despre LIBERTATEA INDIVIDUALĂ, un concept din ce în ce mai agresat de guverne/state/multinaționale/. Pentru clarifica situația ar trebui niște filozofi de anvergura lui Kant, Hegel, chiar Marx și care, analizând exhaustiv societatea actuală, să găsească un nou set de valori/parametri sociali care să stabilizeze societățile. Da, problema așa pusă e veche și se știe de la Moise și „poruncile”/legile lui.
Dacă nu vom găsi noi valori sociale unificatoare omenirea se va autodistruge. Căci o societate fără principuri…. carevasăzică nu există….
Uneori prudența este confundată cu teama de a întreprinde, cu teama de a acționa, de a încerca.
Dar, cred că prudența este cu atât mai necesară în situațiile în care sunt întreprinse demersuri care au mai fost făcute, se încearcă ceea ce s-a mai încercat și am obținut mereu un rezultat negativ. Și nu pot să nu remarc lipsa de prudență care merge până la stupiditate atunci când se crede că rezultatul acelorași întreprinderi să fie de fiecare dată diferit, deși experiența ne arată că este de fiecare dată același.
Tragedia din Ucraina, tragedia din Orientul Mijlociu, expansiunea filozofiei urii și violenței s-au mai petrecut în aceste regiuni și în altele, iar rezultatul a fost tragic pentru toți. Este o cumplită lipsă de prudență să le experimentăm din nou.
„If Men were angels, no government would be necessary. If angels were to govern men, neither external nor internal controls on government would be necessary. In framing a government which is to be administered by men over men, the great difficulty lies in this: you must first enable the government to control the governed; and the next place, oblige it to control itself.”
James Madison
(Dacă Oamenii ar fi îngeri, nu ar fi necesar nici un guvern. Dacă îngerii ar guverna oamenii, nu ar fi necesare nici controale externe, nici interne asupra guvernării. În formarea unui guvern care trebuie să fie administrat de oameni asupra oamenilor, marea dificultate constă în aceasta: mai întâi trebuie să dai voie guvernului să controleze pe cei guvernați; iar următorul pas, obligă-l să se controleze.)
Faptul că uităm iar și iar cu atâta ușurință, că nu suntem îngeri, și credem, că în viitor vom fi altfel, este lucrarea diavolului.
Considerati „Green Deal” o utopie planificatoare si nivelatoare?
Pentru cei mai multi intelectuali de formatie umanista, Green Deal pare o constructie politica, lipsita de fundament tehnic. Costul enorm al tranzitiei Occidentului catre eco-economie ofera “contrarienilor” suficiente argumente pentru atragerea de partea lor a celor care nu pot intelege un fenomen pur tehnic si a carui valoare economica poate fi inteleasa doar daca se includ costuri/beneficii din viitor (cum e cazul oricarei revolutii, de fapt).
Totusi, o intrebare ar putea simplica datele problemei pentru observatorul profan, dat onest interesat de subiect: de ce nu este mai bine pentru economia globala sa functioneze pe principiile de baza ale intrepriderilor a tuale? Adica: gestionarea sustenabila a resurselor, respectul pentru propriii angajati, protectia mediului din jurul intreprinderii si convietuirea simbiotica cu proximitatea (care formeaza, in multe cazuri, chiar clientela principala)?
Textul de mai sus sugereaza ca exista un Conservatorism etern, dar ceea ce acum se numeste Conservatorism e un produs sincretic postbelic, inexistent ca atare anterior. Mai bine zis, a fost, specific epocii Razboiului rece. Au existat curente conservatoare rivale, multe elemente de stanga si de dreapta au migrat dintr-o parte in alta, s-au hibridizat. Acest Conservatorism e deja istorie, un compus conditionat istoric si cultural si orice incercare de reanimare a lui seamana mai mult cu evocarile de fantome, acest discurs conservator fiind unul desuet, nostalgic si disperat.
G. Nash isi concentra marea sa lucrare pe contradictiile dintre cele doua mari curente conservatoare principale, americane, liberal-libertarian si traditionalist. Sustine el, acestea s-au aliat, impreuna cu alte curente – Old Right, neo-conservatorism, evenghelism, datorita amenintarii comuniste, inamicului comun, oarecum impotriva naturii. Deci Conservatorismul american e sau era un compozit hetroclit si contradictoriu. Dealerii de idei, neavand o perceptie a imaginii mai largi, a conditionarilor culturale si a spiritului unei epoci, cred ca acest Conservatorism e ceva unitar si armonios, ba chiar ´adevarul´ insusi, anistoric, ceea ce e tot un fel de religie politica. De aceea se si respinge termenul ´ideologie´, conservatorismul e o ideologie mai difuza, sentimentalista si imaginativa, anti-intelectualista, dar pana si R. Kirk, anti-ideologul prin excelenta, a fost silit sa-si sistematizeze punctual doctrina politica – tocmai pt. ca e vorba de un intelectualism anti-intelectualist si de un modernism anti-modern si ´reactionar´, de extractie romantic-tarzie si decadenta. In loc de analize avem predici apodictice, ex cathedra si apologii dogmatice.
R. Kirk este cel care a promovat cultul lui Burke in America, un Burke reinterpretat prin traditionalismul interbelic. Acesta era de origini continentale iar influentele reale se aflau in Maurrasismul literar, fie si ´apostat´, cum a fost cazul lui Maritain, foarte activ in America, – in corporatismul englez, Chesterton-Belloc, Dawson etc., dar si T.S. Eliot, care era maurrasian. Traditionalismul si agrarianismul sudic erau comunitariste, anti-individualiste, anti-capitaliste, ´organiciste´, cu unele trasaturi socialiste si populiste. Kirk si Hayek se dispretuiau. Hayek a avut o celebra prelegere in care explica de ce nu era ´conservator´. Deci acest Conservatorism interbelic asa-zis ´burkean´ era contrar Conservatorismului liberal, al pietei-libere etc., curent totusi dominant in renasterea conservatoare anglo-americana. Armonizarea lor de catre Buckley Jr. a ramas una conjuncturala si politica. Neo-liberalismul era foarte departe de prudenta conservatoare clamata ritual, devenita o simpla figura retorica. Neo-liberalismul s-a unit mult mai natural cu Liberalismul Razboiului rece si cu neo-conservatorismul, care aveau origini in Stanga. Din conservatorismul burkean a ramas doar o retorica, Kirk insusi ajungand o figura, respectata, dar marginala ( ca si Viereck ). Dar acest Conservatorism neo-liberal era departe de ´moderatia´ britanica, avandu-si de altfel importante origini intelectuale in lumea germana. Era radical, chiar revolutionar, adica ´revolutionar-conservator´, ca orice ´neo´, si utopic, ´ideologic´, imperialist, cu utopia marii societati globalizate si a ´sfarsitului Istoriei´, un neo-hegelianism doar mult mai sofisticat decat acela rudimentar marxist.
De altfel, conservatorii de moda mai veche si anti-liberali aduc urm. obiectie : Conservatorismul autentic este aristocratic, nu este nationalist – nationalismul fiind funciar revolutionar, in vreme ce Liberalismul este ideologia burgheziei emancipate. Dar aceasta burghezie a devenit ´conservatoare´ intr-un sens diferit, ca pastratoare a status-qvoului cucerit, conformism ipocrit, ´filistinism´, o noua aristocratie, parvenita, a capitalului, cu propria cultura, mondena si profana, de salon, propria ´mistica´, psihanalitica si chiar spiritista, etc. Acesta ar fi un pseudo-conservatorism materialist si economist, dominant in America, vazuta ca tara ´oamenilor noi´, fara ´radacini´, traditii autentice, aristocratie si ´Istorie´. Noua aristocratie burgheza isi inventeaza insa ´traditii´, pedigree, din motive de legitimitate, imitand aristocratia crepusculara in cele mai vicioase aspecte ale ei. Pana si marxismul si-a inventat o ´traditie´ materialist-dialectica, inventarea traditiilor si a ´Istoriei´ e specifica oricarei ideologii, fiecare isi are canonul, sfintii si ereticii ei.´Traditionalismul´ apare insa pe ruinele adevaratelor traditii, ca o forma goala, cand traditiile sunt confundate cu obiceiurile, contrar traditiei pozitive, prin istoricismul, relativismul si nominalismul sau. Cum bine zicea J. Pelikan, traditionalismul e doar ´credinta moarta a viilor´.
Ceea ce au in comun insa conservatorii si progresistii, in profunzime, e mania militanta a ´politicii´, politica in sensul ei modern, realist-nihilist si estetic, machiavellic, adica exact radical si revolutionar, politica sacralizata, sunt efectiv absorbiti, cu totii, de ´sfera politica´ …
O splendidă brambureală, nu glumă!
Voi fi mai explicit doar în legătură cu o singură alăturare de idei, cea care pornește de la „Kirk și Hayek se disprețuiau”.
De unde ați tras concluzia aceasta? Una era ca Kirk să nu fie de acord cu toate ideile lui Hayek, iar alta era să-l fi disprețuit. Adevărul este că Kirk a dorit mereu să devină prieten apropiat cu Hayek, însă dacă nu s-a întâmplat, motivele trebuie căutate în memoriile sau corespondența lui Hayek. Din corespondența lui Kirk reiese clar că a căutat sincer prietenia lui Hayek (a se vedea scrisorile adresate lui James McClellan, William Counch, William F. Buckley sau Henry Regnery). După 1982 referințele lui Kirk privitoare la ideile expuse de Hayek au devenit chiar abundente, după caz, atât în mod pozitiv, cât și critic.
Dar să vedem ce scria Kirk despre Hayek conservatorul: „he is no anarchist, but for the most part a disciple of Burke and Tocqueville; he grows more conservative in his later work” (Kirk către Benjamin Hart, 23 martie 1984). Da, Hayek nu a acceptat niciodată să fie descris prin termenul „conservator”, însă nici prin „liberal” sau „libertarian”, ci prin cel de „vechi whig”.
Apropo de dezbaterea Hayek-Kirk din 1957 din cadrul societății Mont-Pelerin… Puțin înainte de dezbatere, Kirk îi scrie amicului său Felix Morley că se pregătește pentru „a little debate with my friend F.A. Hayek” (scrisoare din 4 august 1957, dezbaterea având loc pe 8 septembrie din același an).
Dacă doar într-o banală alăturare de idei există atâta răstălmăcire, mă întreb câtă brambureală ar putea exista la nivelul întregului comentariu.