miercuri, ianuarie 27, 2021

Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

Primitiv, rudimentar si simplist, Nicolae Ceausescu a fost un marxist din Romania. Intre 1948 si 1989, marxismul de tip sovietic a fost ideologia oficiala in Romania comunizata. Codificata, simplificata si in unele privinte bastardizata sub forma „marxism-leninismului”, doctrina politica marxista a fost forma suprema de legitimare a nomenklaturii profitocratice. Nu spunea chiar Marx ca ideile dominante intr-o societate sunt ideile clasei dominante?  Directiile de gandire revizioniste, neo-marxiste ori critic-marxiste au fost ignorate, neutralizate si anatemizate. Nu mai vorbesc de recurentele ofensive impotriva existentialismului, a fenomenologiei, a filosofiei analitice a limbajului, a oricarei orientari ce putea fi subsumata categoriei infamante si proscrise a „idealismului”. De la Platon la Heidegger, de la Schopenhauer si Nietzsche la Dilthey, Spengler si Bergson, „gandirea reactionara” trebuia „combatuta” si „demascata”. Lenin afirma ca exista doar doua filosofii, cea a proletariatului si cea a burgheziei. Ceausescu spunea de fapt acelasi lucru, de o maniera si mai abuziva (daca se poate), atunci cand proclama ca nu avem nevoie de doua filosofii: una „de partid” si una „de stat”.

Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici in 2000. Prietenii mei de la excelenta revista “Obiectiv cultural” care apare la Braila m-au invitat sa tin o rubrica pe aceste subiecte. In fiecare luna voi raspunde unei intrebari suscitata de lectura “Principalelor curente ale marxismului”, acea capodopera de istorie critica a ideilor datorata marelui filosof al libertatii care a fost Leszek Kolakowski, aparuta in traducere romaneasca la editura Curtea Veche. Consider ca este o lucrare care ar trebui citita de toti cei care vor sa intelega originile intelectuale ale proiectului marxist, avatarele unei himere numita revolutie mondiala si conexiunile dintre mirajul sectar-chiliastic si experientele totalitare moderne.

http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/51954-pornind-de-la-kolakowski-cu-vladimir-tismaneanu.html#

Cristian Robu-Corcan: Kolakowski afirma că putem fi absolut siguri că nicio mişcare politică nu este expresia perfectă a “esenţei” acelei mişcări. Se petrece următorul fenomen: forţele sociale care se consideră reprezentantele unei anumite ideologii sunt, de fapt, mai puternice decât acea ideologie, chiar dacă depind, într-o anumită masură, de tradiţia acesteia. Ce rol a jucat marxismul în comunismul românesc?

VT: Între mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kolakowski numeşte “Vârsta de Aur”, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Ajungând acum la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii 30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita să purtăm o discuţie aparte. Chiar de curând, am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland, unde ţin un seminar de undergraduates despre marxism şi post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste). Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia. Voi reveni la problematica marxismului critic din anii ’70 şi la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. “… doctrina politica marxista a fost forma suprema de legitimare a nomenklaturii profitocratice.”

    Excelentă observaţia, domnule profesor! Au fost puţine cazurile în care nucleul ideatic, aparatul speculativ şi eshatologia politică ale teoriei marxiste au generat aderenţă sinceră, discipoli tenace, solidaritate patetică (nu gregarism carnasier). Bineînţeles, au existat marii păcăliţi (Koestler, Besançon), care mai târziu şi-au recunoscut derapajul şi au trecut de partea lucizilor vocali. Apoi, au fost cărturarii stridenţi, mondeni, de tip Sartre, care delirau carismatic în marginea stalinismului. În fine, reţeta comunistă şi-a avut şi apostolii ei macabri, indivizi de-un spectral conformism, ale căror suflete deveniseră un conglomerat de lozinci, eboşe, ură de clasă şi sofisme.

    Cei mai mulţi, însă, nu l-au fişat pe Marx, nu au citit scrupulos pe Lenin, nu aveau convingeri comuniste. Înclin să cred că infernul l-au susţinut netrebnicii, ticăloşii de vocaţie, scursurile ambiţioase, cinicii, otrepele şi resentimentarii. Pentru aceste specii inomabile, scriptura marxistă a fost sursa de legitimare a crimei (drapată în “unealtă” a dialecticii Istoriei), justificarea ideologică a nemerniciei cotidiene. Căci ce poate fi mai îmbucurător pentru o lichea decât să constate că secreţiile lui imunde pot ajunge, peste noapte, ingrediente vitale într-o teorie a revoluţiei şi a arhitecturii fericirii colective?

  2. Domnule Profesor,spre deosebire de Dvs care sunteţi un erudit de talie mondială,subsemnatul ştiu despre comunism ce am citit în istoria sinceră a poporului român a Profesorului Florin Constantiniu şi Dennis Deletant în capitolul numit România sub regimul comunist al volumului Istoria României apărut în editura Corint,la care adaug ediţia integrală a reportajului Memorialul Durerii,cartea lui Virgil Ierunca despre fenomenul Piteşti şi articolele Dvs. Deci puţin dar poate esenţial pt o imagine de ansamblu. O întrebare apare în mintea mea: există în literatura examinată de Dvs o abordare din punct de vedere PSIHIATRIC a fenomenului ideologic şi politic numit comunism? Cumva practica lor politică se înscrie pe linia unei vechi tradiţii-inchizitorul trimitea pe rug pe cel care nu accepta teologia sau eclesiologia catolică,împăraţii romani condamnau la suplicii inimaginabile pe cei care refuzau cultul personalităţii în varianta lui antică- deificarea şefului statului. Până la urmă,ca metodă,comuniştii nu au fost nici mai mult nici mai puţin criminali decât alţii. Desigur,populaţia era mai numeroasă şi aparatul represiv avea la dispoziţie mijloace tehnice moderne pentru urmăriri anchete deportări şi execuţii,dar MENTAL erau la fel ca ceilalţi-inumani în esenţă. Totuşi,au ei ceva APARTE,specific numai lor,comuniştilor,la nivel de mecanism psihologic care a dus la genocid. Sunt încadrabili în anumite entităţi clinice descrise de psihiatria modernă? Dacă erau pur şi simplu bolnavi mintal,cum se poate apăra societatea pe viitor de asemenea animale? Şi o mică observaţie-cred că din eroare în text se vorbeşte de revoluţia din octombrie 1918. Cu respect,maximus

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Occidentul și Sfânta Imbecilitate

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Despre ceea ce este firesc și necesar. Cazul Sorin Lavric

Într-o însemnare din ultimul său jurnal publicat (2001-2002), Monica Lovinescu observa una dintre trăsăturile definitorii ale presei autohtone: Ziua și știrea. Nimic...

Când moașa, chirurgul, șamanul și psihiatrul împărtășesc aceleași temeri asupra vaccinului…

”Într-o țară în care prevalența vaccinării este ridicată - scria undeva C.A. Siegrist, un renumit pediatru și vaccinolog elvețian- e dificil să...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.