marți, mai 21, 2024

Portret de Președinte la capăt de mandat

Vă mai amintiți cum a arătat sfârșitul anului 2004? Și-atunci, ca și la alegerile de acum două săptămâni, o parte din populația României vedea abisul istoriei căscându-i-se sub picioare. Ne păștea, cu victoria lui Năstase, mexicanizarea României: urma să devenim o țară colonizată de fiarele lăcomiei  scăpate de sub orice control.
După primul tur de scrutin, cel de pe 28 noiembrie, Adrian Năstase conducea cu 40%, iar Traian Băsescu, pe locul doi, avea 34%. Pe 12 decembrie, Traian Băsescu a câștigat cu 51, 23%, iar Adrian Năstase a terminat pe locul al doilea cu 48,77%.

Culoarea draperiilor de la Cotroceni

Între cele două tururi, Dana Năstase alegea deja culoarea draperiilor de la Cotroceni, iar garajul viitorului președinte (nu era nici un dubiu: urma să fie premierul de atunci) primea în dotare încă vreo zece mașini de lux. Totul părea să meargă ca uns. Până și durata mandatului prezidențial a fost mărită cu un an: cinci, în loc de patru.
Ca și la alegerile de acum, din 2014, logistica era integral în mâna guvernului, adică a unuia dintre candidați. Nu era loc pentru nici o surpriză. Nu puțini dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi (după 2004 au devenit de-a dreptul sângeroşi), atunci, în „epoca Năstase”, au tăcut mâlc vreme de patru ani, de teama că ziarele lor nu vor mai primi tainul care lua forma banilor de reclame venite de la Ministerul Economiei, al Transporturilor sau al Comunicaţiilor. Ce ingenios! Cu bani de la buget erau mituite ziarele. Ca și acum Ponta (dar mai cu mănuși), Năstase se alegea președinte pe banii noștri.
Era şi epoca ziariştilor bătuţi – a celor câţiva, care-și asumaseră riscul meseriei – şi a altora, din Timişoara, dispăruţi.[1] Mai era epoca în care la una dintre televiziuni rula nu ştiu ce serial italian (Caracatiţa?). Priveai și făceai, frisonat, analogii între tehnicile mafiote de acaparare a instituţiilor statului, descrise în film, şi felul în care se organiza, tentacular, corupţia la noi. Justiția nu se atingea pe atunci de înalții funcționari ai statului, iar PNA-ul, odată înființat, a devenit o instituție pur decorativă, o sperietoare pe care se așezau ciorile. Drumul banilor, care ducea de la bugetul statului la firmele particulare ale politicienilor, ale rudelor lor și ale congregațiilor de amici, fusese bine bătătorit. Pe la sfârșitul lui 2001, fostul premier Radu Vasile, care tocmai predase manuscrisul cărții Cursă pe contrasens, mi-a spus oftând: „Ei, dom᾽le, furam și noi, da᾽ furam ca găinarii! Ăștia fură ca profesioniștii de clasă!” În glasul lui se împleteau în chip straniu regrete, admirație, invidie, poate și un dram de dezaprobare. Era limpede. „Profesioniștii” furaseră țara și se pregăteau acum pentru o domnie lungă și un jaf pe măsură. Marile averi atunci s-au făcut. Aveam aerul unei țări turnate definitiv în betonul corupției. De fapt nu mai eram o țară, eram o pradă.
Iar Adrian Năstase întruchipa modelul despotului oriental, trecut prin strunga istorică a comunismului și drogat de putere. Se apropia de deţinerea unei funcţii supreme într-un stat necopt democratic. Înainte de al doilea tur, se instalase deja, psihologic, deasupra oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al trupului, nu era, aşa cum suntem, în fond, cu toții, decât un biet omuleţ. Numai că el, omulețul acesta ceva mai înalt, mai burtos și mai falnic ca ceilalți, ingurgitase o supradoză de putere. Cine-l putea opri?

Și atunci miracolul s-a produs. Un personaj cu privirea șuie și cu o meșă trasă de-a curmezișul capului, care părea mereu binedispus și care râdea zgomotos și legănat, l-a făcut harcea-parcea pe omul nostru, la televizor, într-o seară de iarnă, în fața întregii națiuni. Viclenia greoaie a lui Năstase a rămas încleiată în noroiul trufiei sale, în timp ce Băsescu, înarmat ușor și mânuind perfect săgețile otrăvite ale unui cabotin de geniu, a încheiat partida victorios, plângând de mila poporului român care, iată, trăia drama prezidențialelor trebuind să aleagă între doi foști comuniști…
Ceea ce Băsescu nu mai era demult.

Ce vor spune despre Traian Băsescu istoricii viitorului

Dar ce era el atunci? Ce vor spune despre el istoricii viitorului? Lucruri pe care parte din presa vremii și din opinia publică le-a spus încă din timpul vieții sale. Așadar, ei vor repeta pesemne la nesfârșit – și propozițiile astea vor intra în manuale – că e omul care, după ᾽90, a așezat ferm România pe orbita Vestului; că a activat mecanismele anti-corupție ale justiției, desprinzând actul judecătoresc de influența clasei politice; că a condamnat simbolic comunismul ca „regim politic ilegitim și criminal”, într-un parlament care, huiduindu-l, se autodenunța ca majoritar comunist; că a pus la dispoziția populației arhivele Securității comuniste; că, în timpul crizei economice globale din anii 2008 – 2011, a cerut guvernului, asumându-și răspunderea și consecințele gestului, măsuri de austeritate, vrând să evite falimentul țării într-un al doilea pas; că a făcut asta știind că își va pierde întreg capitalul politic. Istoricii viitorului vor mai spune că parlamentul, pe care unii ziariști îl numeau în epocă „parlamentul borfașilor”, l-a suspendat în două rânduri, încercând să-l înlăture de la cârma țării și să pună astfel capăt raziilor pe care justiția începuse să le facă prin averile și afacerile lor borfășești.
Această descriere este una empiric corectă. Istoricii viitorului nu vor uita să spună că Traian Băsescu nu fusese nici el un înger. De altminteri nu îngerii sunt chemați să curețe grajdurile Istoriei. Vor vorbi, așadar, de „mahalagismul” lui (care, ce straniu!, nu reușise niciodată să-i anuleze demnitatea), de plăcerea de a se lua în gură cu toată lumea, de a provoca și de a răspunde înzecit la orice provocare. Vor vorbi despre voluptatea lui de a da bătălii și de a se lupta mai abitir cu cât era înconjurat de mai mulți dușmani. Avea alura unui învingător și când era pus cu spatele la zid. Vor aminti (în treacăt) și că își trimisese fiica în Parlamentul Europei, fără ca o calitate anume s-o fi recomandat pentru acest rol. În schimb, se vor opri pesemne mai mult, căutând (zadarnic) o explicație plauzibilă (contemporanii nu o găsiseră) pentru opțiunea pe care o avusese, la finalul mandatului său, în alegerile prezidențiale din 2014 ; o explicație, dar alta decât cea simplistă – a unei prea omenești „slăbiciuni” –, incompatibilă cu un om de stat ce dăduse mari bătălii.

O pană strecurată în mașinăria Ticăloșiei

Cam așa cred că vor vorbi istoricii viitorului despre Traian Băsescu. Dacă ar trebui să spun ceva pe cont propriu în privința rolului istoric jucat de acest președinte, aș spune și eu, desigur, toate lucrurile astea. Dar aș adăuga ceva. Aș spune că pe parcursul celor două mandate ale sale, Traian Băsescu a jucat rolul unei pene. Da, cred că ați auzit bine: al unei pene. O pană, aș spune, adusă de apele tulburi ale istoriei noastre și care urma să intre în mașinăria Ticăloșiei și s-o gripeze. Și-acum, ca să ne lămurim la ce fel de „pană” mă gândesc, am să dau un citat:

„Faptul că opera bunului Dumnezeu nu e perfectă este un adevăr banal. Deschide doar fereastra și aruncă o privire asupra lumii pe care a creat-o. Dar că nici opera lui kakόs demiurgόs, a Dumnezeului ticălos, nu e perfectă, asta este într-adevăr surprinzător, asta nu e banal. E practic de necrezut că, din când în când, se poticnește până și mașinăria cosmică a Ticăloșiei. Iar acest defect nu este o greșeală de interpretare statistică, ci manifestarea unei așa-zise mari legi.”[2]

„Așa-zisa mare lege” e cea care ține cumpăna, pe această lume, în lupta dintre Bine și Rău. Mai precis, e cea care face ca Răul să nu cucerească definitiv Pământul. Ea e „marea lege” în virtutea căreia omenirea, apucându-se, asemeni baronului Münchhausen, singură de păr și săltându-se afară, reușește să se tragă din infernul pe care și-l creează și în care se rostogolește periodic. Ce forțe nemaipomenite, invizibile cu ochiul liber și insondabile cu ajutorul sondajelor, se strâng în sufletul misterios al unui popor și care, când totul pare pierdut și încăput pe mâna răufăcătorilor bine organizați – tupeiști, mincinoși, hrăpăreți, jefuitori de speranță și schingiuitori de cuvinte –, răbufnesc într-un val, nebănuit până atunci, al indignării, care mătură tot în calea lui și curăță terenul istoriei, pregătindu-l pentru un alt destin și pentru o altă construcție decât cea proiectată cu minuție în culisele Răului.

Câteva cuvinte despre „miracol”

Această auto-apucare-de-păr-și-extragere-de-sine din toate prăpăstiile Istoriei românii o numesc minune sau miracol. Sondajele sondează în ascuns și-n invizibil și de aici și precaritatea lor. Invizibilul, nedetectabilul și nemăsurabilul – toate accesibile doar ochilor inimii – pregătesc laolaltă terenul miracolului, unde se întâlnesc orgoliul celor disprețuiți, îndârjirea, ura și scârba lor. Miracolul este „lucrul” nemaiașteptat, care se coace în tăcerea nebănuitului. Iar forța lui este de a uni.

Unirea nu se face însă prin sugestie, nu se face prin sloganuri de campanie, nu se face cu afișe lipite pe ziduri și cu lozinci clamate pe străzi. Unirea se produce între oameni care se amușină de departe și care află că simt la fel; oameni care, în virtutea „așa-zisei mari legi”, se întâlnesc vertiginos, deși bâjbâind și pe pipăite. Și care, culmea, se unesc separând. Unirea se produce când apare un pol al Răului care se vede deposedat peste noapte de rolul harismatic al minciunilor sale. Utopia unirii absolute nu se face decât cu biciul și sub cupola unei tiranii. Altminteri, în libertate, unirea se face prin dez-binare și prin alegerea apelor. Adevărul este că alegerile le-am câștigat noi de câte ori ne-am pomenit uniți prin acea extraordinară forță de aglutinare pe care o produce eminența Răului: Ceaușescu, Iliescu, Năstase, Ponta…
În economia acestei alchimii și a acestui început de despărțire a apelor, Băsescu a jucat un rol aparte.

Odată ales, Băsescu s-a confruntat cu o problemă care se numea „România furată”. Și am senzația că, odată cu trecerea timpului și pe măsură ce a urcat treptele puterii, Traian Băsescu a căpătat un grad sporit de răspundere față de funcția sa. Spre deosebire de cei ce alcătuiesc fauna politică a României, lui chiar i-a păsat. Și-a adecvat armele de luptă la tipul de bătălie pe care urma să o dea. A știut să devină înalt când trebuia și să coboare când trebuia, cu voluptate, la mitocănia celor din jur.
Era firesc ca, după perioada de liniște pe care o instituise Iliescu – facem toate porcăriile din lume en douceur, victima jefuită trebuie să tacă, fericită de liniștea care domnește în jur –, țara să explodeze. România lui Băsescu a fost, într-adevăr, o țară care și-a dat poalele peste cap.
Dar nu asta trebuia să se întâmple? Nu trebuia să aflăm ce era sub poalele bine trase în jos ale României lui Iliescu, Năstase și Ponta? România căreia Băsescu i-a dat poalele peste cap a țipat, aparent pudică și ultragiată, din o mie de guri. Cum ar fi putut fi altfel, dacă îți propuneai să scurmi gunoiul, să întorci cu plugul justiției brazda netrebniciilor care, odată răscolite, numai frumos nu puteau să miroase? Mirosea tare urât sub poalele ridicate ale României post-comuniste. Ce viermuială, ce șerpăraie, ce faună colcăitoare crescută la întuneric și deranjată deodată de pala de lumină căzută peste ea! Era într-adevăr nevoie de-un comandant de navă care, atunci când îl întrebai de primul drum pe care-l făcea odată ajuns într-un port, să răspundă însoțind cuvintele cu hăhăitul lui inconfundabil: „Primul drum? La bibliotecă!”. Era nevoie de cineva care să tragă cu un gest hotărât vălul de pe „biblioteca” PSD-ului, lăsând să apară în fața întregii lumi teribilul bordel al României tranziției.
Adevărul e că primul drum al lui Băsescu ajuns președinte al României a fost în bordelul politicii românești. Într-un fel, și-a mutat biroul de lucru acolo. Și este oare atât de greu de înțeles că omului care i-a deranjat și i-a stârnit pe cei care prestau înăuntrul onorabilei instituții i s-a răspuns cu o ură-cult? Ne place sau nu, gestul acesta al înlăturării vălului, pe care-l presupune emergența adevărului, Băsescu este cel care l-a făcut. Tot restul, toate vorbele de clacă strânse în jurul lui de-a lungul celor zece ani sunt superflue, sunt fasoane ale frustraților care vorbeau și vituperau în timp ce el făcea.
Și voi merge atât de departe, încât voi spune că pana strecurată mortal de Băsescu în mașinăria autohtonă a Ticăloșiei a funcționat, urmând modelul odată creat, și în momentul în care, cu prilejul ultimelor alegeri, el se pregătea să iasă pe poarta Istoriei. Scenariul gripării mașinăriei Ticăloșiei a fost cel pe care-l inaugurase la sfârșitul lui 2004. N-avea importanță că, de astă dată, în locul lui Năstase, apăruse fiul Ponta. Mecanismul miracolului a funcționat asemănător. Într-un fel, pe terenul astfel pregătit – pe câmpul de luptă pe care-l lăsase în urma lui –  au fost câștigate acum alegerile prezidențiale.

Scriind toate acestea, mă lasă rece de pe acum huiduielile unei părți dintre contemporanii mei. Le pun dinainte în paranteză sau mi le asum, știind că peste câteva decenii, când nici eu și nici huiduitorii nu vom mai fi, ele vor fi fost deja absorbite în praful timpului.

_____________________


[1] Vezi Mălin Bot, Ziariști amemințați, ziariști bătuți, Humanitas, București, 2004.

[2] Imre Tόth, Sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac, Humanitas, București, 2014, p. 209

Distribuie acest articol

276 COMENTARII

  1. Exceptional,d.le Liiceanu! Va multumim din suflet…Dl.Presedinte merita un astfel de articol,la incheiera celor 10 ani.Sper, din toata inima,ca aceasta inspirata si autentica pagina din istoria noastra contemporana , nu va lipsi din manualele nepotilor nostri…
    LA MULTI ANI D.le LIICEANU!
    LA MULTI ANI D.le PRESEDINTE BASESCU!

  2. Gabriel Liiceanu nu este un analist politic (per se) ci un simplu observator (civil) atent, onest, implicat și curajos. Este poate cel mai just observator politic (civil) atent, onest, implicat și curajos din ultimii 25 de ani. Fiind un intelectual remarcabil (varianta plenară), găsește (aparent în mod magic, aparent fără niciun efort) calea de a reda cu concizie și claritate esența realității observate. N-a făcut abuz de acest instrumentar, găsind, cu inteligenta, momentele cheie, optime, de a evalua și reda realitatea socială, reușind și performanța de a nu se îmbată de succesul unor astfel de prestații (așa cum li s-a întâmplat unor indivizi/ziariști mărunți din galeria CTP-ista). De la înălțimea precedentului sau articol (vizualizat de peste 300 de mii de ori), scris cu o rigoare înspăimântătoare, cu disperare, dar, în același timp și cu o nepăsare deplină, la fel de monstruoasă, fată de masa amorfă a unei parți masive a inevitabilului public, inaptă de practicarea în libertate a unor asemenea lecturi (din rea-voința sau din simpla prostie), Gabriel Liiceanu reușește iarăși, sa-si scrie sie însuși un articol admirabil. Dincolo de luciditate, onestitate, curaj, clarviziune, mult mai importanta mi se pare abilitatea lui Gabriel Liiceanu de a se considera pe sine însuși publicul țintă al articolelor sale. Nu ai nici cum și nici de ce sa minți un astfel de public. Nu ai nici cum și nici de ce să-l tratezi cu milă sau cu răutate, sa-l desconsideri, sa-l protejezi sau sa cedezi impulsului de a-i cânta în strună. Nu-l poți privi de sus ori cu teamă. Procedând în acest fel, autorul este eliberat de orice constrângeri în raport cu adevărul de exprimat. Poți astfel să exprimi, cu maxima eficientă de care ești în stare, lucrurile pe care le ai de etalat, sperând eventual (în secret) că se vor găsi martori compatibili cu tine însuți și mai ales cu adevărul de exprimat, ceea ce n-ar putea fi decât un mic si agreabil bonus complementar reușitei de fi redat simplu, clar, concis, elegant, esența unei realități observabile cu ochiul liber, de către toți cei care trăiesc constrângerea de a avea „ochiul liber”.

    P.S. Este remarcabila usurinta cu care o samå de prizonieri (de buna ne/voie – soiul orbilor cu vederi, eventual „social-liberale”) comenteaza liber, incecand (marea cu degetul) sa rastalmaceasca ceea ce textul propus de catre Gabriel Liiceanu a talmacit pe inteles fata cu cruda realitate. Cuminte, dl. Liiceanu ramane surd la protestele orbilor.

    • Sunt întru totul de acord cu caracterizarea dlui Liiceanu, făcută în deschiderea comentariului, dar am totuși îndoieli că „portretul” ar fi adresat sieși. Mai ales când articolul e scris de la înălțimea celui precedent, vizualizat de treisutedemii de ori. Până la urmă, Dl Liiceanu imprimă prezentului articol remarcabila sa autoritate tocmai pentru a susține public punctul său de vedere, dar și pentru a anula eventuale huiduieli. Nu mă îndoiesc de buna-credință a domniei sale, dar nu pot totuși sa trec cu vederea o strategie ușor manipulativă de-a lungul întregului articol și, în cazul domniei sale, mi-e greu să cred că ar fi vorba de scăpare.
      Concret, dl Liiceanu își începe dizertația apelând la viziunea doar a unei părți a populației, transformând-o însă rapid în stare de fapt pentru toți: mexicanizarea României. Nu mai e doar ipoteză, ci realitate contrafactuală.
      În continuare autorul enumeră cu multă acuratețe evenimente legate de mandatele prezidențiale ale dlui Băsescu, amintind cu plăcere cele pozitive și minimalizandu-le pe celelalte, ca fiind inevitabil reluate peste ani de istorici. Elementul esențial este însă trecut sub tăcere și anume că, implicându-se profund în chestiunile executivului, președintele a sacrificat creșterea economică pe altarul justiției, al dezvăluirilor arhivelor și al „condamnării comunismului „. E una mai importantă decât cealaltă?! Cel mult pentru ce puțini, eliberați de grijile materiale zilnice. Datoria publică imensă, adunată în contul populației pentru niște scopuri, pe care cei mai mulți le consideră decorative, ar fi trebuit amintită. Pentru că acestă povară poate gripa motorul economic al autoturismului național de dragul unor centuri de siguranță sau a unui computer de bord funcționale.
      Și, nu în ultimul rând, afirmațiile ca lui Băsescu i-a păsat (de) și a făcut induc, în lipsa complementului direct cerut de verbele tranzitive, ideea că tot ce ni s-a întâmplat bine ar fi fost din vina lui, dar pentru că trăim mai rău ca în 2004 sunt responsabili alții.

      • @Hantzy – Sa-mi fie cu iertare (sau nu), dar (acum in luna cadourilor) impresia mea este ca comentati la „punct fix”. Aveti un punct fix si va folositi inteligenta (o risipa) pentru a aduce (colecta) argumentele care-l slujesc si care, bagate in fata, au darul de a estompa sau ascunde argumentele pentru viceversa. Lucrurilie sunt, in realitate mult mai simple si mai clare, decat apar ele la a doua vedere (obtinuta prin inundare cu comentarii, majoritatea la punct fix). Sistemul ticalosit era pe cale sa consfinteasca, intru ireversibilitate, o realitate sociala dramatica cu o stratificare clara in care o elita politica, gregara si total si iremediabil corupta se situa (mult, enorm) deasupra legii si deasupra tuturor celorlalte straturi (organizate si ele la fel, mimetic). Ar fi o imensa pierdere de timp sa incerc aici explicitarea sau argumentarea acestei perspective apocaliptice care ameninta structura sociala din Romania anului 2004 (intru convingerea cuiva care nu vede si/sau nu intelege si/sau accepta ca acela a fost un punct de inflexiune de exact aceasta natura si anvergra). Spectatorii textului propus de catre dl. Liiceanu se impart clar, fara exceptie, in doua grupuri: unul format din indivizi care vad, inteleg si accepta ca directia pe care nucleul elitei politice de teapa luiAdrian Nastase (in plina dar nu deplina putere in 2004) incerca sa impinga Romania este cel descris mai sus – si – un alt grup format din indivizi care nu vad si/sau nu inteleg si/sau nu accepta starea Romaniei din 2004. Pentru cei din a doua categorie articolul d-lui Liiceanu este inutil, lipsit de supstanta, un simplu pretext de a se baga in vorba pentru a comenta colateral si de a relua reprtitiv si obositor detaliile deceniului pitrocite si amplificate in „laboratoarele” media si meta-media ale sistemului ticalosit. Desigur ca toate reprosurile facute „dictatorului” au acoperire in fapte: iepurasul n-a avut bascuta (exact asa dupa cum i s-a tot reprosat de un deceniu, incepand din campania cu ursul din 2004). Doar ca toate acestea sunt detalii, lucruri neesentiale in context. Nu au ponderea si anvergura redada amplificat si insistent de catre goarnele sistemului. Traian Basescu (un grobian) a fost omul potrivit la momentul potrivit. Prioritatea numarul unu, sarcina capitala, era, inainte de orice alte obligatii conventionale sau organice asignabile unui lider politic, aceea de a impiedica (cu orice pret) consfintirea starii prin care elita politica, gregara si total corupta sa-si permanentizeze imunitatea absoluta in fata legii de care ajunsese deja sa benficieze in 2004, cu consimtamantul tacit al unei societati anesteziate (popor de gura casca), A dracului fatalitate, milioane de gura casca. Era nevoie de cineva capabil sa accepte ruperea brutala a legilor nescrise care proteja mafia politica (si, he-he, s-ar fi gasit dintre acestea care sa vrea – Mircea Cartarescu presedinte he-he) dar care sa fie totodata capabil sa nu doar sa doreasca curatenia ci sa sa fie in stare sa o faca (sa nu se scarbeasca dupa ce râneste doua lopeti de balega) dar mai ales sa aiba abilitatea de a se infiltra in sistem si de a rezista reactiunilor nimicitoare ale sistemului imunitar ale acestuia. Cum ar fi putut arata oare un asemenea exemplar? Ca un Fat-Frumos sau ca Traina Basescu? Aceea a fost misiunea, acesta a fost personajul. Treaba lideului politic providential al acestui deceniu era de natura simbolica ca sa zic asa (!), adica sa-i bage la puscarie pe Nastase, pe Vantu, pe Patriciu, pe Voiculescu, pe Voicu, pe Fenechiu, pe Becali, pe Becali, pe Copos, pe Borcea, pe Gica Poescu, pe Basescu, pe Cocos… Sa demonstreze prin contra-exemple ca „ei si ai lor” nu sunt imuni, nu sunt mai presus de lege si daca nu ei atunci nimeni. Treaba marea a lui Traian Basescu (omul deceniului) asa a fost sa pregateasca societatea romaneasca pentru ca in anul 2014 sa fie apta de a avea ca presedinte un baiat cuminte, civilizat, ordonat, gospodar (iara nu un impostor absolut nascut din contactele in contra naturii dintre Iliescu si Nastase). In comparatie cu aceasta treaba mare toate celelalte trebuiri pentru care este blamat Traian Basescu sunt treburi mici. Daca lui Traian Basescu nu i-ar fi iesit aceasta treaba mare (pentru care s-a scremut pana in ultimul moment) da, ar fi meritat sa fie luat la bani marunti, sa i se reproseze si sa-i fie scoase pe nas rateurile la treaba mica (… cele multe si marunte)… Dar pana la urma i-a iesit. Nu are cum sa mai conteze ca s-a… udrea, ori ca l-a-njurat de mama pe Majestatea sa, ori ca a fost prea jucator… ori ca, ca, ca… Iata omul: Traian Basescu, luand asupra sa tot rahatul lumii (lumii noastre dambovitene), purificat prin bai cu rahat, reuseste sa lase in urma lui o Romanie in care nimeni nu e mai presus de lege, o Romania care-si ingaduie sa aiba un presedinte normal, gospodar, si care poate in fine sa se dedice lucrului bine facut. Daca vrea. Nu-i putin lucru. Nu s-ar fi gasit multi in stare de asemenea performante. Acum, la iesirea din scena, „grobianul dictator”, merita aplauzele publicului si omagiul onest si decent pe care dl.Liiceanul i-l aduce, intr-un text auto-adresat, in primul rand auto-adresat. Huiduielile celor(lalti) care cred ca dipotriva, nereusitele si slabiciunile sale intrec ce-a facut bun (daca o fi facut ceva bun) sunt bune si ele. Vor contribui in egala masura la consolidarea statutului de personaj istoric al fostului presedinte al Romaniei.

        • Dle, mulțumesc pentru răspunsul amplu, dar modul cum aleg să -mi risipesc inteligenta aici e dreptul meu. Țin la dreptul ăsta cum ții dumneata la principiul că nimeni nu e mai presus de lege. Toți trăim în logica argumentului care ne sprijină prioritățile personale. Dar și dumneata și eu dorim să trăim mai bine. Și toți ceilalți așijderea. Sunt mai multe poteci ce duc spre culme, iar fiecare ar jură la poala muntelui ca cea aleasă de el e cea optimă. Unul vrea potecă sigură, marcată legal, altul o vrea pe cea rapidă, cu bandă pentru depășire. Dacă le-ai putea acum da romanilor să aleagă între Năstase în pușcărie și Autostrada Transilvania finalizată de acesta, cred ca mai mulți ar opta pentru a doua variantă. Ar închide ochii la Zambaccianul său, din aceleași motive pentru care consideră Mihaileanu o treabă mică, la Trofeul Calitatii din același motiv pentru care nu vor sa audă de scena lui Ridzi și campania lui EBA. Iar dacă ar mai și primi un bonus, care sa le ostoiască stea de dreptate, rezolvandu-se cu celeritate și pe placul lor dosarul flota, ar putea sa afirme că România ar fi deja un stat de drept și nimeni nu e deasupra legii. Paradoxal, nu?!

          După cum poate observi, nu discut omagiul onest al autorului, ci mă mulțumesc să dezbat în cercul nostru mic, de comentatori anonimi.

  3. Din nou ma bucur sa citesc punctul de vedere al Domnului Liiceanu care imi valideaza convingerile din ultimii ani.
    Mie imi rasuna in urechi promisiunea Presedintelui nostru luptator ca va aduce Nava(Romania) cu bine in port . ASA A FACUT . Iti multumesc domnule Presedinte TRAIAN BASESCU.
    Cu parere de rau constat ca nivelul de educatie,mai ales politica, a multor Romani este foarte scazut,dar eu cred ca e normal fata de intunericul in care ne-a tinut comunismul.Apoi am constatat o meteahna generalizata la Romani si anume un orgoliu nemasurat.Ce energii imense s-au consumat spre a demonstra ca x are dreptate,fara nici o intelegere a raului produs.Apoi, am cunoscut destui oameni,inclusiv intelectuali care fac greseala elementara de a se opri la ce spun politicienii si nu la CE FAC .Presedintele nostru luptator a facut atitea lucruri de o importanta MAJORA asa cum a aratat foarte bine domnul Liiceanu.
    Din pacate cred ca abia acum incepe greul si munca de calitate cu care nu sintem obisnuiti.Totusi e un inceput de drum pe o fundatie solida construita cu greu de Presedintele Basescu si se simte o umbra de speranta.
    Sa ne construim un viitor asa cum meritam, dupa atitea suferinte.

  4. Pe domnul Liiceanu îl puteți vedea și citi în multe locuri. Dacă îmi permiteți vă recomand – Povestea Sovietelor – Pleșu Liiceanu Ștefanescu-
    Despre cele două legislaturi ale D-nului Președinte Traian Băsescu zis Piratul Băse îmi rămâne doar imaginea Piratului urcânduse ziua în Amiaza Mare pe bărcoiul corupților, tâlharilor, batjocoritorilor de Țară. Iar aceștia strigând de frică. Nu. Nu era Piratul Băse. Era D-nul Președinte Traian Băsescu !
    Marinari când iau o direcție de navigație spun ceva de genul „Compas …”
    Avem Compas !!!

  5. Daca la continutul exceptional al acestui document istoric,foarte putine s-ar mai putea adauga,mi-as permite sa emit o modesta apreciere stilistica:
    -forta metaforei D.lui Liiceanu(„…sub poalele bine trase-n jos ale Romaniei lui Iliescu,Nastase,Ponta…”) este de-a dreptul fantastica,iar termenii folositi au o putere
    de sugestie, aproape olfactiva, ba chiar vizuala(„viermuiala,serparaie,fauna colcaitoare..”).
    Ceeace vreau sa subliniez , este faptul ca, in afara importantei sale istorice incontestabile,eseul are si o valoare literara deosebita….

  6. Cred ca niciun om nu cunoaste binele absolut si raul absolut asa ca nu apreciez maniheismul articolului care plaseaza cu prea mare lejeritate personaje de o parte si de alta.

    • @Alfred Singer – Super-bå pseudo-logicå d-le Singer, in linia si conduita unei mari parti a mediei dâbo-vitzene din ultimul sfert de veac. Care va sa zica ca nimeni neavand acces la binele absolut si raul absolut inseamna ca articolul nu e bun si ca cei care-l apreciaza a fi bun (corect, apreciabil) nu sunt buni si corecti, ci rai si gersiti, iar cei care cred ca e rau sunt buni. Nu? Cum nu asta ati vrut sa spuneti? Nu tot o judecata maniheista ati incercat sa practicati in baza ideii (sub-intelese) ca ati detine (prin cunoastere) binele si recunoaste (prin cunoastere) raul? Nu? Dar ce ati vrut sa spuneti? Viceversa? Ca articolul nu e nici bun nici rau, nici de apreciat, nici de detesta, si ca nu exstea personaje de o parte si de alta (in limita in care le pot distinge observatorii umani, dl.Liiceanu fiind om) si ca toti, toate si totul sunt otova, si ca orice diferentiere e un abuz? Ar fi interesant daca ati clarifica, intrucat, dupa cat puteti constata, nu e clar. De retinut ramane credinta d-voastra ingenua despre faptul „ca niciun om nu cunoaste binele absolut si raul absolut”, si ca acest pro-fund adevar filozofic, poate fi oricand premisa potrivita pentru orice… orice implicatie logica, judecata sau pre-judecata…

    • Alfred Singer Nu stiu din ce tara veniti, dar romanii onesti stiu foarte bine ca domnul Lieceanu are dreptate si ca plaseaza personajele nu cu „lejeritate” de o parte si de alta, ci cu amaraciune. Romanii care nu inteleg care a fost raul si binele in acesti 25 de ani domnule Alfred Singer nu sunt romanii prosti ci Lichelele. Lichelele care indiferent de statutul social, au furat si i-au inselat pe conationalii lor, i-au vandut si i-au dispretuit cu orice mijloc le-a stat la indemana…si continua sa o faca. Iar dumneavoastra imi spuneti ca intre golanii profitori si victimele jefuite este numai o diferenta de interpretare. Nu este numai „opinia” dumneavoastra, vorbiti o limba care ne este bine cunoscuta.

  7. A facut multe acest om. Ai scris unele chestii interesante pe care nu le stiam , iar unele care nu mi se par neaparat adevarat . Dar in esenta ai scris ce trebuie . Sa nu uitam ca Basescu a incercat sa puna capat Mafiei din parlament si nu a reusit din cauza ca era prea mare aceasta grupare a imbecililor .
    Dar ce a inceput Basescu o sa termine Klasu si sper ca incet incet acasta rasa de politicieni oridinari si corupti sa iasa de la conducere cat mai rapid.

  8. MULTUMESC Domnule Liiceanu… Respect!
    Respect Dumneavoastra, Domnului (unii o sa maraie aici :) Traian Basescu („pana” norocoasa… chiar daca nu tocmai de soim ci mai degraba de ratoi :) si tuturor celor care in aceasta toamna tarzie s-au urnit din case si ni s-au alaturat celor care de cand putem vota „liber”, am votat „contra LOR” (fara Ei „cerul” nostru ar fi aratat altfel astazi si asta se vede „de pe Luna”). .
    Pentru „carcotasii” de mai sus iau doar un exemplu: Casa din Mihaileanu…
    Chiar asa de miopi putem fi sa punem in balanta „greutatea” lui Base in traiectoria Romaniei din acesti 10 ani cu parlita aia de casa?!?… Si daca ne facem ca nu vedem rolul lui TB, macar comparatia cu furaciunile altora care au „cateva zerouri in plus” si e destul… Asta daca n-am chiulit la matematica incepand din clasa a 3-a.
    Eu chiar sunt unul care ar trebui sa fiu „suparat” pentru acea casa… Dar nu sunt… De ce?
    Pt ca pe vremea lui Ceasca, fiindca nu am suportat sa traiesc in casa „altuia”, adica a statului, „in chirie”, mi-am cumparat un apartament si pt ca Ceasca declarase Bucurestiul „oras inchis” si nu se mai vindeau apartamente „de la Stat” m-a costat echivalentul a cca. 8000 USD (munciti la rupere zi si noapte, 7 zile pe saptamana).
    Dupa asa zisa Revolutie, Bunicutza a facut cadou tuturor chiriasilor (sute de mii la numar) apartamente ca al meu sau mai bune (spatiu/locatie) cu sume sub 1000USD.
    Da domnilor „carcotasi”, unul ca mine s-a simtit „furat” de toate aceste sute de mii de Romani bine „adaptati” comunismului… Apartamentele acelea nu valorau doar 1000USD, iar diferenta au platit-o cei ca mine care n-a fost „cadorisit frateste” de catre Ilici. Deci nu vad nici o diferenta intre Base cu al lui Mihaileanu si alte sute de mii de romani… Daca n-am oftat pentru ceilalti, de ce as ofta pt Base… Sa fie primit!… Amin!
    Revenind la „ceilalti”, la Domnul Liiceanu si la respect: tot pentru ISTORIE va rog sa nu uitati ca povestea lui TB nu ar mai fi fost aceeasi, si probabil nici „traseul” Romaniei, fara o Femeie extraordinara… nu va speriati!… nu este Elena Udrea :) este Aspazia Cojocaru! RESPECT

  9. Bucuresti,09.12.2014.

    De la credulitate, la a nu avea nimic sfant.

    Citesc anumite postari relativ recente pe Net si ma surprind intrebandu-ma: oare ce fel de oameni scriu astfel de lucruri;sunt ei tineri sau maturi,intelectuali sau semidocti,din familii bogate sau medii,cu antecesori securisti,poate chiar fosti tortionari,sau,pur si simplu oameni saraci,comunisti de conjunctura,consumatori ai unui anumit canal TV imund,ori doar niste internauti teribilisti,carora le place sa se auda, sa “se dea mari”,sa ne impresioneze, aratandu-ne cat de “trendy” sunt ei, cu pseudo-ateismul lor de ocazie?(a se vedea aici si nick-name-urile,cat mai fanteziste cu putinta!)
    Acestor oameni,pe care eu ii vad,majoritar tineri,le place sa amestece culorile peisajului social sau moral descris,ca acel pictor ,fara talent,care foloseste in exces anumite tonuri inchise,dupa care tabloul creat da sensatia de iremediabila murdarie,fara sansa de a mai putea fi reparat,oricate nuante de alb sau galben,s-ar mai adauga…
    Sigur ca, aceasta “placere”sadica(poate chiar masochista,la unii) de a murdari totul, de a nu crede in nimeni si nimic, poate ascunde o anumita ideologie in mod las si nemarturisit ascunsa,care poate proveni dintr-o slabiciune de caracter,sau pur si simplu dintr-o descendenta politica, de o anumita culoare,greu,sau chiar imposibil de afisat, in contextul actual.
    Poate gresesc eu, dar , numai astfel as putea caracteriza , acele postari care minimalizeaza(eufemistic vorbind),ba chiar isi bat joc ,de acel miracol divin ce a avut loc ,cu ajutorul retelelor de socializare, pe data de 16.11.2014!
    Acesti tineri ,care s-au mobilizat comunicand, intr-un numar atat de mare intre ei ,precum si cu rudele si cunoscutii lor,intr-un termen atat de scurt si cu rezultate atat de eficiente si spectaculoase,nu cred ca au fost calauziti decat de o netarmurita dragoste de tara, insuflata lor de insusi DUMNEZEU,care doar le-a revelat, numai pentru o clipa , acel segment din mentalul colectiv al natiei noastre, care insemna ideia de identitate nationala,prosperitate ,democratie si dreptate sociala.
    Fiti siguri ca, tot astfel s-a intamplat si in 1859,1866,1877 sau 1918! Caci Romania este vesnica,iar , in momente cruciale, cum a fost acesta ,DUMNEZEU nu ne lasa,ne ajuta si ne ia de mana…
    Puteti numi oricum cele afirmate mai sus: patetism,naivitate sau credulitate.Mie(noua)nu ne pasa!
    Ne pasa insa de tara noastra , de viitorul ei si de regasirea identitatii noastre nationale,pierdute intr-o zi rece si oribila de Decembrie 1947.
    Asa sa ne ajute DUMNEZEU!

    Basist incurabil.

  10. Numai un Liiceanu putea sa puna intr-un text gandurile de respect pe care le am fata de Dl.Basescu.16 Dec. n-a fost un miracol ci o urmare fireasca a celor 10 ani de mandat ai dansului.Ii doresc o viata lunga si aceeasi vitalitate in luptele pe care va trebui sa le mai dea si pentru propria imagine.Va multumesc,Domnule Liiceanu!

  11. „Base a fost un om vechi, si a avut consilieri slabi.” Asa il vor caracteriza probabil istoricii viitorului. Nu l-am votat decat atunci cand au vrut sa il demita, prin 2007. Dar voturile mele au fost toate proaste (am sustinut la inceput PNL din principii, fara sa stiu ca Patriciu, Stolo si Tariceanu). Si am ajuns sa votez in pe Monica la ultimele (daca era in PDL nu as fi votat). Iar Iohannis nu are nici un like/vot din partea mea. Cred ca unii dintre voi intelegeti ce spun. Partidele astea din RO sunt partide vechi cu oameni vechi. Se vor innoi dar eu voi fi prea batran, iar copii mei crescuti prin straini sunt straini de tzara.

    Base nu a facut nimic pentru mine: nu a reformat cercetarea, mediul academic, si nu a imbunatatit nici mediul privat. A incercat sa treaca criza si avast! a spart corabia. Nu am avut niciodata asteptari de la omul asta, asa ca nu ma declar dezamagit. Nici de la Iohannis nu am asteptari. Sa traiti putin dar bine, vorba romanului! E tot ce puteti, acolo in RO, ou tout est pris a la lejere.

  12. Aveti, ca de obicei, dreptate Domnule Liiceanu! Cel mai bun presedinte al Romaniei de pana acum si nu cred ca se va mai ridica vreunul la inaltimea sa (daca ne uitam cine ii este consilier lui Ionahis….stim deja cu cine avem de-a face!)

  13. Jignirile voalate practicate in articol sint generate de necunostere.
    Nu e vorba de kakos ci de kekos(fursecuri lb.germana).

  14. Ma bucur ca am prilejul sa ma adresez Dvs., Domnule Gabriel Liiceanu !
    Subscriu fara rezerve si va felicit pentru portretul facut fostului presedinte al tarii, Traian Basescu., care a avut extraordinara forta morala si inteligenta politica de a se lupta cu toti nostalgicii comunisti ( delimitandu-se el insusi mai intai de vechile sechele) , salvand tara de pericolul (atunci) de a ne intoarce la epoca „de trista amintire” si scoatand-o din imobilismul daunator, instaurat cu buna stiinta de Ion Iliescu, sub haina caruia colcaia hotia, impostura, parvenitismul si demagogia in formele lor cele mai agresive.
    Va admir – si v-am admirat intotdeauna –
    forta si profunzimea gandirii (proprie doar aceluia caruia ii e familiara gandirea umanitatii ), dar si uimitoarea putere de a transmite explicit orice judecata, rationament sau concept, facandu-le astfel lizibile, intelese celor ce va citesc. Eu ma numar printre cititorii Dvs. cei mai constanti si fericiti de a avea in mana o carte semnata Gabriel Liiceanu, atat pentru probitatea morala pe care o emana, cat si pentru frumusetea si adancimea gandurilor si supletea stilului.
    La Multi Ani ! Nina-Nicolina Preda

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro