Portretul și imaginea proprie

În 2007 Andrei Șerban retrăia emoțiile debutului. Celebrul regizor debuta în calitate de scriitor. O făcea la editura Polirom  care îi publica în colecția Egografii volumul intitulat O biografie. Cartea era indubitabil în trend, rafturile librăriilor erau încă, în acel moment, pline până la refuz de memorii, (auto)biografii, jurnale (genuri literare care nu sunt nici azi în prea mare suferință și nici în criză de cititori), iar criticii de specialitate încă nu își potoliseră temerile, extrem de acute în deceniul anterior, referitoare la un posibil destin incert, dacă nu cumva chiar catastrofal al literaturii ficționale.

Pe vremea aceea când încă totul părea normal, când viața încă mai păstra măcar câte ceva dintre componentele firescului, nimeni nu avea timp să se gândească la Pascal și la zicerea lui disprețuitoare care îl viza întrucâtva și pe ilustrul lui predecesor Montaigne.  Le moi est haïssable exclamase autorul superbelor Les Pensées care nu observase însă că în minunatele lui Eseuri Montaigne îi dădea, indirect, dreptate. Fostul primar al orașului Bordeaux ripostase la adresa nenumăratelor lui eșecuri din viața publică, dacă nu cumva chiar fugise de ele, și se retrăsese în intimitatea unui castel. Știuse, așadar, să își găsească liniștea în intimitatea unei odăi care era biblioteca și începuse să se întrebe ce știe el în realitate. Mai întâi despre sine, mai apoi și despre alții. Carevasăzică înțelesese că “ tout  le malheur des hommes vient d’une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre ”, scria Pascal în 1669.

Astăzi, la aproape doi ani din momentul în care lumea a început să simtă dezastrul  personal, dar și colectiv reprezentat de asaltul pandemiei și de ceea ce francezii numesc confinement lucrurile sunt mult mai puțin clare. Iar opțiunile mult mai puțin ferme. Găsesc cea mai bună dovadă în diversitatea cărților pe care le-am achiziționat  în nu mai mult de o lună. Iată, dacă Andrei Șerban trece, în recidiva lui editorială,  de la biografie la portret ( o face în volumul Niciodată singur recent apărut tot la Polirom, volum despre care va fi vorba mai la vale), Gabriel Liiceanu publică la Humanitas  o carte intitulată Impudoare, avertizându-ne încă de pe coperta întâi că Despre “eu” va fi vorba. Gânditorii par să fie însă de acord că trăim (și citez aici tot titlul unei cărți de dată recentă) în Secolul singurătății. O singurătate nicidecum confortabilă și care, după părerea mea, pe termen ling nu prea are cum să-și dovedească fertilitatea.

Revenind. Dacă în O biografie Andrei Șerban deslușea ce s-a întâmplat cu copilul care își punea discuri și dirija mari arii din opere imitându-l pe Arturo Toscanini, în Niciodată singur regizorul ne invită să intrăm în ceea ce el însuși numește o galerie de portrete. Făcute celor pe care la un moment dat i-a întâlnit și care, într-un fel sau altul, i-au marcat destinul. Mai întâi formarea ( Sanda Manu, Radu Penciulescu și, desigur, Ellen Stewart, Peter Brook, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, poate chiar și Emil Botta cu stranietate lui de Hamlet, un rol pe care marele actor și poet nu a ajuns să-l joace niciodată ori Priscilla Smith), mai încolo cariera. Jalonată de mari spectacole, dar și de unele eșecuri, aici mărturisite măcar în parte, ca și de întâlniri fiindcă nu degeaba spunea unul dintre marii regizori ai secolului trecut că teatrul este o întâlnire. Întâlniri cu viitori prieteni, dintre care unii s-au dovedit a fi de cursă lungă, sau doar cu colaboratori cu care marele regizor s-a aflat la un moment dat, cum se spune, pe aceeași lungime de undă. Marea lor majoritate artiști imenși, la rândul lor constructori, însă nu întotdeauna sfinți.

Și aici găsesc una dintre principalele calități ale cărții lui Andrei Șerban. Care e una de portrete, nu de hagiografii.  Elogiul, chiar și atunci când este prezent și, slavă Domnului că este!, nu se transformă în vide exclamații sau epidemie de adjectivită, ci ia cel mai frecvent forma analizei. Așa încât cititorul află nu doar că, ci și de ce Liviu Ciulei este artistul care a schimbat fața teatrului românesc, de ce Lucian Pintilie a renunțat, de la un moment dat încolo, definitiv la teatru, de ce era cu adevărat fascinant marele Emil Botta (căruia Andrei Șerban îi dedică unul dintre cele mai empatice și emoționante portrete din carte, cam tot la fel cum e și cel dedicat Leopoldinei Bălănuță), cât de contrariantă era personalitatea lui Ellen Stewart cea care a oscilat între ceea ce George Banu ar numi iubire și neiubire de teatru, sau cum, în plin regim comunist, inegalabilul Andrei Tarkovski și-a trăit viața în religiozitate, dar și cum artistul se condamna singur, încercând să aducă ordine în această lume ieșită din țâțâni.

L-am pomenit în rândurile de mai sus pe George Banu. Cu care Andrei Șerban și-a însoțit, vrând-nevrând, destinul. Începând cu anii de studenție comună, cu deturnarea parcursului de la acela al unor posibili viitori actori ratați la strălucitori reprezentanți ai criticii, respectiv, ai regiei. O întâmplare face ca exact în anul în care Andrei Șerban publică la Polirom  cartea Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete  (să nu uit să menționez că sugestia titlului îi aparține lui Toma Pavel care scrie și o binevenită prefață cu rol de utilă punere în temă) , George Banu să fie prezent în librăriile românești cu nu mai puțin de patru volume dintre care unul se cheamă Povestirile lui Horatio- portrete și mărturii ale maeștrilor scenei contemporane (Editura Tracus Arte, București, 2021).  În care găsim, desigur, și un portret al lui Andrei Șerban. Găsesc în ceea ce scrie regizorul despre criticul care l-a însoțit o viață (reamintesc, George Banu a practicat ceea ce el numește o critică de acompaniament) câteva fraze pe care o socotesc cheie pentru demersul publicistic al lui Andrei Șerban. “Biță se simte împărțit între dorința de a vorbi despre alții (regizori care l-au inspirat și pe care îi respectă, de exemplu) și dorința de a vorbi despre sine, dar de obicei îi alege pe alții, preferând să se reflecte în ei. Cu alte cuvinte, trăiește într-o permanent  complementaritate. E exact ce fac eu acum; scriu despre el, dar de fapt mă expun pe mine. E efectul de bumerang al scrisului. s.m. M.M.”  E vorba, așadar, despre o subiectivitate și recunoscută, și asumată care, de altminteri, intră în definiția însăși a portretului. Scriind despre alții, Șerban scrie despre sine. Vorba lui Socrate, Andrei Șerban iși dezbracă astfel sufletul.

Nu trebuie să ne mire nici măcar o singură clipă că din tastele computerului lui Andrei Șerban se întrupează, de pildă, un cu totul Roberto Alagna decât cel evocat de Angela Gheorghiu în cartea ei O viață pentru artă. Sincer, nu știu care e adevărul. Cert e că, în calitatea mea de cititor, am dreptul opțiunii proprii atunci când Andrei Șerban evocă personalități cunoscute. Accept deci până la virgulă ceea ce scrie Andrei Șerban despre Radu Beligan în cuprinsul textului semnificativ intitulat Capul plecat sabia nu-l taie. De pildă, nu cred că tot ceea ce a făcut marele actor s-ar încadra fără obiecții în ceea ce el însuși definea, într-o convrbire cu Mircea Iorguescu ,compromis responsabil. În schimb, nu împărtășesc în totalitate portretul făcut lui Ion Caramitru în care se amestecă, după părerea mea, și frustrări, și zvonuri, și alegații ale detractorilor. Mi se par cum nu se poate mai utile repetatele apeluri hai să zicem la prudență și responsabilitate făcute de Andrei Șerban față de ravagiile deja făcute, dar și viitoare ale gândirii politic corecte. Și sper că Andrei Șerban nu se va opri să scrie în Agenda Liternet  noi astfel de portrete care, asemenea acestora, vor fi reunite într-o carte.

Andrei Șerban – NICIODATĂ SINGUR; Fragmente dintr-o galerie de portrete; Editura Polirom, Iași, 2021