joi, iulie 25, 2024

Poveste vânătorească (cu zero vânători)

Poveștile de gen, pe care cu voia unora dintre dumneavoastră vi le voi spune din când în când, nu sunt povești. Adică nu-s anecdote auzite/preluate, repovestite deci îmbogățite cu niscai șarm ori, dincontră, prostite fără talent. Dar mai ales nu-s scorneli. Sunt niște biete fleacuri pățite pe viul direct și personal, pe care vi le împărtășesc într-un fel de insinifiantă premieră mondială absolută.

Pe de altă parte, dat fiind că mintea inginerească a multora încă rămâne vârtos țintuită-n șabloane și canoane de discursivizare, anunț și că povestirile vor fi atipice, deschise rău, lăsând cititorul să priceapă ce poate, ba chiar felicitându-l cu anticipație pe cel care se-nfrânează de la a fi convins că pricepe ceva mai degrabă decât altceva. Iar de fi-va tentat să recunoască vreunul că nu pricepe nimic, acela mi-e tată sau mamă, frate ori soră, fiu, nepot respectiv omul meu.

Auziți, așadar…

Eu în carne și oase. Îmi aștern cearceaful, izoprenul sau păturica între un copac și o tufă. Pe stânga copacul, pe dreapta tufa. Primul fiind situl pe care fâșâie, colcăie sau hălăduie o șopârlă, secundul sit constituind spațiul vital al găurii, vizuinii, pândei, alergării și trudei productive aparținând unui șoricuț. Desigur, așternerea mea calcă tot pe-atât cât separă teritoriul celor două animăluțe, fapt pentru care sunt observat îndelung. La început pe furiș, cu cozi de ochi, apoi prin zgâieri îndelungi, sistematic analitice. În ce mă privește, îmi asum rolul de intrus, cotropitor sau ocupant nesimțit, iată de ce îmi și văd liniștit/jemanfișist de treburi. Netrădându-mi interesul față de etologia animală, așadar la rându-mi observând discret. Adică decent, prin ocheade scurte, care nu îngrijorează, ofensează, stresează. În acest sens evit să privesc animăluțele direct în ochi mai mult de 1-2 secunde, întorcând ochii ba chiar și capul dinspre privirea lor. Așadar fac nu doar pe indiferentul, ci chiar pe supusul.

După 2-3 asemenea ocazii de câte-o zi lumină animalele se relaxează în privința-mi. Se conving că nu le sunt dușman, își fac iar trebile proprii. Care sunt acelea de a-și supraveghea și păzi teritoriul, de-a alunga intrușii de talia aproximativă lor, de-a-și păzi propria piele ascunzându-se de cei mai mari și răi, de-a strânge hrană, de-a hali, de-a dormita-n pace, de-a se cupla și reproduce. Totuși-totuși, animalele nu-s proaste deloc. Dimpotrivă. Căci gândesc chiar așa: dacă tot vine namila asta și ne blochează peisajul, dacă tot se izbește pe pământ, ba chiar tot se ridică, pleacă și revine, dominând spațiul ore multe în șir, de ce n-am încerca să tragem și noi vreun profit? Adică, cemai, pur și simplu gândesc omenește. Zicând și făcând.

Cu exactitate: gușterul se apropie tot mai mult, măsurându-mă în detaliu, uitându-se fix la gesturile mele, la acțiuni de tip fâțâit, aranjat, stat, mâncat, contemplat, citit, scris, desenat. Aiureli, pentru sine, important fiind că nu-s deloc amenințătoare. De-aia se și tot apropie, tot înlemnind și măsurându-mă în detalii, până mă plictisesc eu de privitul lui critic, de psihanalizarea comportamentelor mele. Deci mă prefac că-l ignor și mai mult. Așa el realizând că sunt fie un accident al naturii, fie un animal sezonier, dar din alt regn sau lanț trofic, căci ne-ndopăm cu și facem chestii total diferite. Asta constituind bună premiză pentru împrietenire, reciprocitate, securitate, avantaj egotic. Iată de ce, de la un moment încolo trece la faza verificării propriei ipoteze. Îmi atinge și propriul meu spațiu vital, se urcă și pe hainele mele, pe păturica mea, pe umbrelă, pe alte diverse lucruri. Îmi cotrobăie prin rucsac, prin sacoșă, de fice dată privindu-mă prelung sfidător, cercându-mi răbdarea sau indiferența. Experiența durează, se repetă tot mai ostentativ, temeinic, temerar, așa că de la o vreme mă pregătesc psihic și pentru surpriza de a fi încălecat/călărit efectiv, surmontat și traversat peste trup de propria-i făptură solzoasă și gâdilătoare. Și dacă vede/pricepe că sunt bun de călcat, e clar că sunt automat și un bun păzitor al însăși integrității și conservării propriului său trup fizic. Și tot pentru testare vine fără teamă și să mănânce, de data asta tacticos, chiar pe „terenul” meu, insecta pe care a scos-o de sub frunzișul parterului propriului său copac. Prezint siguranță, prezint capacități de scut. Oare îmi lasă mie aripioarele unei mămăruțe, precum pisicile parte din animalul tocmai devorat, ca obol sau tain de prietenie? Ori tot doar ca sfidare și dominare, pentru a vedea dacă înghit și umilința de-a-i tolera gunoirea, de-a face eu curat în urma-i? Fără-ndoială, aicia chiar aș avea nevoie de informații din partea unui expert în atitudinile reptilelor mici față de străini, emigranți, ocupanți.

De partea lui, șoarecele de câmp, roșcat, ochios, mustăcios, simpatic nevoie mare, face ceva similar. După ce se zgâiește la mine și nu primește la schimb nici priviri înfricoșătoare ori doar lungi, după ce iese cu totul din gaura propriului labirint subteran și adastă pe iarbă, ca și pe pământ bătucit, oarecum expunându-se, orișicum vulnerabil, constatând că-s de treabă, ori cel puțin nevânător, neprădător, poate indiferent, individul capătă încredere. Mă consideră bun de gardian, mă chiar preface scut. Unu la mână: din partea cerului nu-și va mai face probleme, știind bine că zburătoarele răpitoare nu vor mai plonja niciodată dinspre văzduh către suprafață pământului atâta vreme cât o gargantuă mamiferică precum mine stă, se ridică, se plimbă, intimidând pe oricine. Doi la mână: de-acum nu se va mai posta cu fața îndreptată spre mine, ci îmi întoarce spatele, pândind și amușinând tot timpul pentru zgomote și mirosuri și pericole de mai încolo, către și dinspre desiș, unde e situl șerpilor, al cruzilor săi dușmani. La un moment dat, pentru cazul de brusc atac șerpesc direct înspre vizuină, va trasa pe sub frunzele uscate, înspre mine, chiar două galerii de evacuare și fugă. Și pasul 3: va ieși-n loc deschis, se va apropia, se va sui și traversa pătura mea, întârziind în trecere, urmărindu-mi comportamentul. Tolerat, va forța nota. Odată se va azvârli și va mușca din cauciucul izoprenului meu de dedesupt, nicidecum pentru a-i simți gustul și-a căra acăsucă vreun mic suvenir, ci pentru a vedea dacă fac eu vreun semn de protest, de-alungare, de pedeapsă, de lovitură. Nu mișc un deget, zâmbesc (dar fără să-mi arăt dinții, asta pentru orice animal însemnând amenințare, pericol, atac devorator). Astfel chițcanul realizează că-s bleg, că din partea mea nu va păți niciodată nimic rău, că se va putea folosi de gigantismul prezenței mele, că voi putea fi pavăză contra șerpilor, vulpii, ulilor, vulturilor sau coțofanelor rezidente, pe care-i voi fi intimidat și ținut la distanță și-n contul lui. Adică realizând că putem fi amici, că poate pune la cale de-o simbioză de interes. Așa cum exemplară e asocierea păsărilor cu ierbivorele, primele pigulindu-le insecte de pe trupul și urma lor, ultimele beneficiind de ochii ageri și panoramici ai păsărilor, cele ce țipă și alertează iute când văd prădători. Sau cum s-a-ntâmplat cu ceva vreme în urmă cu o broască, scăpată de la alergarea și implacabila înhățare de către un ofidian tocmai de apropierea și intervenția mea, cea care l-a obligat pe șarpe să facă brusc cale-ntoarsă, broasca continuându-și țopăitul cel anxios. Dar nu direct înspre malul râului (pe care precis îl simte de la distanță chiar mai bine ca tine și mine), ci ocolind copacul și revenind chiar în fața mea, atât pentru a-și trage sufletul vreme de minute bune, cât și pentru a mă privi lung și recunoscător; zicându-mi, în felu-i sau după fața și privirea ei: „sărumâna boierule!” respectiv „coane-z mulțam!” sau „numa bine și sânătate să-ț deie ‘mnezeu din ceruri!”

Acuma desigur că dintre hoardele habarnauțior va sări unul care să se șifoneze și rățoiască

la auzirea năzbâtiei (după părerea-i total neinformată) referitoare la identificarea limbii necuvântătoarelor. Dar dacă tălmăcind gestul micului amfibian am apelat la graiul omenesc-peizan e numai și numai din cauza simplului principiu conform căruia, dat fiind că inclusiv oamenii elevați mai cad în bestialități și gesturi primitiv-reptiliene sau mamiferice, e de la sine (silogistic) înțeles că și primitivele vietăți se pot exprima, fără vorbe (doar postural/corporal, fizionimic și ocular), într-o exactă similitudine cu grosul semenilor noștri ceva mai simpluți la minte. Nu tre să fii Konrad Lorenz ori să fi asimilat etologia lui filozoofică, ajunge să fi răsfoit învechitele planșe ale minunatei cărți a d-lui Charles Darwin, Expresia emoțiilor la om și la animale, ca să vezi expresivitatea sentimentelor și atitudinilor la primate, în oglindă cu expresivitatea unor oameni pe care-i pozase savantul savanților chiar cu mâna lui. Așa învățând că, fără vorbe sau cu, nu doar că oameni și animale simțim emotiv și reflectăm neuronal-instinctiv exact la fel, ci și comunicăm trupește surprinzător de la fel, pe-nțeles.

Dar gata, deja terminasem cu povestirea. Recunosc că titlul nu-mi e negreșit cel mai adecvat cu putință. Puteam zice, de pildă, ceva de tipul Eu și cele două animăluțe. Ori Poveste cu-n gușter și-un chițcan. De nu chiar („din ciclul”) Animalele din viața mea. Dar cine-ar mai fi citit atunci mai departe? milioanele de persoane serioase la culme dominând pretutindeni, spontan gândind c-am ajuns să servesc aici ceva pentru copilași ori oligofreni, ceeace nu se cade, nefiind locul. Pe de-altă parte, aș fi putut ușor trage pe sfoară onor audiența, cea plină până la suprasaturații de vocații științifico-ingineroase, zicând de pildă Note (mențiuni, observații…) despre interacțiunea om–animal. Dar, specific cinstit, aveam nevoie de ceva generic, deoarece am de gând să mai revin cu câte ceva de gen, fie cât de rar. Prin urmare, vă asigur că, revenind, temele numite povești vor fi diverse, nici stilul nefiind repetitiv. Pentru moment, dacă face careva efortul să priceapă exact morala vizată aici și-acum, de către autorul suprasemnat, fi-voi nespus de mulțumit.

Respectiva morală fiind aceea că: animalele, oricât ar fi de mici și necervelate, nu-s deloc mai proaste-n esență ca omul. Iar asta pentru simplul fapt că și omul continuă să cugete și să reacționeze exact ca un biet animal, abia sofisticând/dezvoltând cât poate mai bine creierul inițial, reptilian sau mamiferic, instinctele primare, spaimele atavico-universale, tendințele de profit strict intim și personal. Cultura, religia, ba chiar și filosofarea (de arte, științe, tehnici și meserii nici nu mai vorbim), toate cam provin din (ori dintre toate se aleg cam) acele aspecte și moduri în, prin și din care tot ce-i primar, primitiv, abisal-bestial să aibă parte doar de binemersi, ca și de sănătate la toată familia de care depinde fericirea somato-psihică a individului.

*

Dar adevăratul epilog, N.B. sau P.S. nu poate fi decât următorul. Și-anume că, printr-un dat în paște de (alegoric vorbind) somnic trancendental, se făcea că șoarecul îmi dansa-n fața ochilor ușor lasciv și grotesc. În vreme ce gușterul verzuliu deschidea ritmic pâlnioara botului său tuciuriu, cântând (infrasonic sau ultrasonic, nu mai rețin) efectiv următoarele: „Aspectele mici ale naturii sînt cele care au dus la știință, nu marile principii, nu legile decretate speculativ și care nu țineau adesea seama de picătura de apă ce cade. În definitiv, știm cu toții astăzi că pînă și în secreția salivară se poate citi ceva esențial, așa cum a făcut Pavlov, găsind acolo cîteva demersuri fundamentale ale vieții sufletești. Nu trebuie să te duci în ceruri ca să-ți iei adevărurile.” Și fiind vorba de muzică și coregrafie nu alta, drept refren se repeta mereu: Nu trebuie să te duci în ceruri ca să-ți iei adevărurile/ Nu trebuie să te duci în ceruri…/ Nu trebuie…/ Nu… În sfârșit, iată și un paragraf al lui Noica ce a ajuns fix unde trebuia și merita. E ultimul de pe pag. 125 a cărțuliei Eminescu sau omul deplin al culturii românești, anno domini 1975.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Pe de o parte sunt siderat ca se glorifica amestecul omului in natura, ca d-aia se zapacesc soriceii, d-aia se distrug padurile, izvoarele, muntii semeti si ghetarii. D-aia ar trebui ca toata natura sa fie imprejmuita cu garrd electric verde, ca omu sa nu-si mai puna neoprenu pe iarba, unde sunt si insecte si plante medicinale, sensibile, s-o ciufuleasca.

    Sa mai adaug si faptul ca se vorbeste de Pawlov, un rus, unde o sa ajungem, parca vad ca miine vorbim si e de Tiolkovschi, sau Balsoi Teatr.

  2. Mie mi-a placut finalul, ala de dupa final…”Nu exista articole pe aceeasi tema.”
    M-as baga si eu cu ceva, tema e super, oricare o fie ea :P
    O vitea mi-a mancat ieri un furtun de cauciuc, pana mai ieri doar il rodea-sugea, asa, ca pe o acadea, ma uitam la ea mai dihai ca dvs la chitcan (care la noi se intituleaza „hârț”)…acum l-a inhulpat cu totul, pe nevazutelea.
    Poveste cu „cauciuce”, fara cauciuc
    Catelul cel mic, un maidanez simpatic foc, mi-a ros trei cabluri de curent, unul bagat in priza…n-a raposat…..uraaaa!
    Fara sa-l vad, al draqu de pitic!
    Poveste cu cabluri de curent, cu curent… unele fara.
    M-am certat cu maistorii pe care i-am tocmit la tencuit, la plecare au „imprumutat” si o surubelnita cu acumulator fitoasa, asa , ca amintire!
    Si astia tot pe furis.
    Poveste cu maistori fara acumulatori, adica eu, nu ei!
    Na, asta nu e cu animale…conteaza?
    Morala: nu conteaza ca vezi sau nu…tot aia e!

  3. Mie mi-a plăcut textul. Şi eu tot cu înclinaţii etologice. În copilărie, obişnuiam să fac experimente asemănătoare vara, în curtea bunicilor. Acum nu mai am acelaşi timp şi te felicit pentru păţaniile cu guşterul şi şoricuţul. Mai povesteşte-ne. Eu, cel puţin, aştept cu interes.

  4. Un articol interesant – pentru mine, cel puțin. Natura nu poate fi decât interesantă. Din momentul în care nu mai prezintă interes pentru cineva, acela a ieșit din circuitul universal – este prins în propria cușcă a ego-ului. Îmi amintesc niște versuri – și aș fi recunoscător dacă cineva ar putea să-mi identifice autorul: ”O închisoare e o închisoare/Chiar dacă n-are gratii, nici zăvoare”.

    • opiniile-s împărțite; desigur, inegal;
      dar ce zic aicea (de nu-i clar, poate altădată…) e că bietul animal e și el om

    • Lume multa ,oameni putini , asta ca sa incercam a face diferenta nu ca ne-ar crede cineva dar fara nici cea mai mica urma de-ndoiala oameni chiar sunt foarte putini in aceasta lume . lume .

  5. Foarte frumos articolul.Serios!

    Apropo de simbioza, asta imi aminteste de gluma de pe vremuri „Ploaie. Doi purici iesind de la un spectacol; unul il intreaba pe celalt: Acasa mergem pe jos sau luam un caine?” :)

  6. dacă privim cu atenție în jurul nostru, la felul în care se desfăşoară viața animalelor, ne vom vedea şi pe noi acolo, ca într-o oglindă (şi mă refer aici la aspectele de bază ale supraviețuirii: construirea unui adăpost, procurarea hranei, apărarea de prădători, reproducerea); dar, dacă vom privi viața animalelor şi mai în profunzime, obligatoriu neseparată de întreaga natură înconjurătoare, vom realiza, de fapt, cât de multe avem noi, oamenii, de învățat, de la acestea (ca, de pildă, care este rostul nostru pe acest pământ, ori poate legile nespuse şi nescrise după care ar trebui să funcționeze o societate: lipsa egoismului, lipsa lăcomiei, mutualismul etc.)

    desigur, de natura noastră primitivă nu ne vom putea niciodată desprinde, pentru că face parte din ADN-ul nostru; însă, doar muncind cu noi înşine, toată viața noastră, exersând în permanență detaşarea de egoismul/orgoliul/amorul propriu, o vom putea controla şi depăşi

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro