Insurecția din Varșovia, în vara anului 1944, rămâne și astăzi unul din acele episoade dramatice ale celui de-Al Doilea Război Mondial care, citit într-o cheie onestă, deschide o cutie plină de întrebări, dar și de revelații, asupra celor petrecute în timpul conflagrației. Anul acesta se împlinesc șapte decenii de la acel fragment al disperării poloneze, tentativa plină de curaj a Armatei Teritoriale (mișcarea polonă de rezistență) de a pune capăt prin foc și sacrificiu total unei tiranii (nazistă) și împiedicarea instaurării alteia (stalinistă). Este o poveste despre patriotism, dar mai mult decât atât, este una a opțiunilor-limită, a trăirilor complete și decisive.
Insurecția a izbucnit pe 1 august 1944, în momentul retragerii naziste și al apropierii de Varșovia a Armatei Roșii. Dorința de a elibera capitala înainte de sosirea sovieticilor și de a proclama un stat suveran și independent a fost un element fundamental în această decizie eroică a rezistenței. Deși existau suficiente diferende chiar între liderii polonezi ai mișcării, revolta s-a produs în cele din urmă pe fondul peisajului dezolant al politicii internaționale din acel moment. Până prin luna septembrie, sovieticii i-au lăsat pe insurgenți să ducă singuri povara rebeliunii împotriva naziștilor pe cale de a se retrage. Istoriografia subiectului este de multe ori complicată de scopuri și informații selective. Important de precizat totuși, din capul locului, că luptătorii din rezistența polonă nici nu au denumit mișcarea drept „Revolta Varșoviei” (sau Insurecția Varșoviei), ci „Bătălia pentru Varșovia”. Dacă vrem, o bătălie decisivă pentru identitate națională. Orașul a fost complet distrus, dar dacă această acțiune nu ar fi avut loc, așa cum mărturisea unul dintre participanții activi, „generațiile viitoare ale națiunii poloneze și alte state și națiuni, ne-ar fi considerat lași, s-au ar fi spus că al nostru curaj ne-a părăsit într-un moment decisiv.”
Conflictul deschis a izbucnit, cum spuneam, pe 1 august, între forțele germane (cu o capacitate reală de două ori mai mică decât ceea ce se preconiza), răspândite prin tot orașul, și Armata Teritorială poloneză, la fel de dispersată și vag înzestrată cu capacități de luptă. Germanii au fost inițial luați prin surprindere, dar pe 5 august, o unitate SS, încropită în pripă și din condamnați germani și dezertori ai armatei sovietice, a năvălit în suburbiile vestice ale Varșoviei sub comanda lui Erich von dem Bach (unul din generalii favoriți ai lui Hitler), omorând tot ce-i ieșea în cale, femei, copii, bătrâni: circa 35.000 de victime doar în acea zi de 5 august (la sfârșit, această contabilitate a morții avea să rețină 150.000 de civili uciși, 165.000 de persoane trimise în lagărele de concentrare și 350.000 de persoane obligate la strămutare). În pofida acestui contraatac oribil și sângeros, insurgenții au rezistat și au continuat să hărțuiască nucleele naziste în toate sectoarele. Interesantă rămâne în acest context și reacția Aliaților. Dintre ei, se pare că doar Churchill ar fi insistat mai hotărât ca Forțele Aeriene Regale (celebrele RAF) să acorde sprijin insurgenților. Apropierea Armatei Roșii a ajutat insurgenții exclusiv(!) în măsura în care germanii percepeau tactic și militar iminența acestui pericol. Însă în realitate, cum anticipam mai sus, sovieticii s-au oprit la hotarele varșoviene și i-au lăsat/ așteptat pe polonezi să cadă eroic în acest gest disperat de respingere a oricărei ocupații.
A existat o singură misiune americano-britanică de aprovizionare a insurgenților, dar naziștii au reușit să pună mâna destul de rapid pe aceste provizii. Practic, polonezii erau, cum fuseseră încă de la bun început, pe cont propriu. Demn a fi consemnat rămâne și ordinul lui Stalin din 22 august 1944 prin care NKVD-ul primea mână liberă pentru a aresta orice insurgent care i-ar fi căzut în cale. Până la mijlocul lunii septembrie, naziștii începuseră să se retragă mai serios, iar poliția politică sovietică a trecut la operațiuni deloc diferite de cele efectuate de SS la doar câțiva kilometri mai încolo. Generalul Bór (pe numele real, Tadeusz Komorowski), cel care declanșase insurecția varșovienilor, a capitulat pe 3 octombrie, iar naziștii au continuat să distrugă Varșovia din temelii pe parcursul următoarelor luni de zile. Cu toate acestea, Germania a recunoscut insurgenților capturați statutul de prizonieri de război (nu aceeași soartă o vor avea cei căzuți în ghearele NKVD-ului). Nuclee de rezistență au continuat însă să fie active pe tot teritoriul Poloniei ocupate. Komorowski a fost internat în Germania până la sfârșitul războiului, la Oflag IV-C, unul din lagărele naziste pentru ofițeri capturați în timpul conflagrației (după război și eliberarea sa, a condus un guvern polonez din exil, la Londra, și a continuat să fie activ în cercurile emigrației poloneze din Marea Britanie).
În măsura în care aliații occidentali n-au avut practic niciun răspuns coerent la strategia lui Stalin de a acapara Polonia într-o viitoare etapă postbelică, prin manevre specifice, insurgența varșoviană a fost un gest, privit retrospectiv, mai degrabă sinucigaș. Stalin refuzase să permită Aliaților utilizarea aerodromurilor rusești pentru a-i ajuta în vreun fel pe cei din Varșovia. Pe de altă parte, Roosevelt nu s-a arătat niciodată prea dornic să lanseze operațiuni de asistență într-un teatru de operațiuni în care rușii aveau preeminență. Adițional, existaseră înțelegeri între americani și sovietici privind folosirea de către cei dintâi a unor baze militare pe teritoriu sovietic, în alte scopuri (de ex: vezi planul atacării Japoniei via Siberia), iar Roosevelt era adeptul unor relații constructive cu Stalin inclusiv în perspectiva unei geografii a păcii postbelice. În acest context, mulți s-au grăbit chiar să-l acuze pe Churchill de a fi încercat să forțeze mâna americanilor privind o intervenție de tip asistență în Polonia.
Când, în cele din urmă, sub diferite presiuni, americanii au solicitat pe un ton mai convingător rușilor să le permită utilizarea aerodromurilor pentru asistență în Varșovia, s-au lovit de refuzul destul de categoric al sovieticilor care invocau faptul că ceea ce se petrecea în capitala polonă era pur și simplu o afacere aventuroasă în care Kremlinul nu avea de gând să se implice (era limpede: după un eventual raid al forțelor aeriene americane, acele avioane ar fi avut nevoie să aterizeze în teritoriul ocupat de Armata Roșie).
W.A. Harriman, ambasadorul lui Roosevelt la Moscova, părea el însuși convins de acest lucru abia pe 15 august 1944, atunci când îi scria președintelui său: „Pentru prima dată de când sunt la Moscova, sunt extrem de îngrijorat de atitudinea guvernului sovietic și refuzul său de a ne permite să-i ajutăm pe polonezii din Varșovia, precum și de politica acestuia de aparentă lipsă de interes. Dacă Vîșinski reflectă în mod fidel poziția guvernului sovietic, atunci refuzul său nu se bazează pe dificultăți operative sau negarea existenței acelei rezistențe, ci pe considerații politice lipsite de scrupule.” Trecuseră deja două săptămâni până la aceste „epifanii diplomatice”, iar Varșovia devenise deja de destulă vreme pandemoniul însuși.
Pe 17 august 1944, Harriman a avut o întâlnire cu celebrul procuror stalinist din timpul proceselor-spectacol, Andrei Vîșinski, în care durul de la Kremlin refuză din nou să ofere spațiul aerian rusesc și aerodromurile pentru eventuala asistență aliată. Americanul părea disperat și din ce în ce mai lămurit cu privire la politica sovietică. În acest timp, polonezii continuau să lase cadavre pe străzile și printre dărâmăturile Varșoviei. Tot diplomatul american îl presa pe președintele Roosevelt cu scrisori în care îi cerea să intervină pe lângă Stalin. Când Roosevelt și Churchill îi trimit, în cele din urmă, lui Stalin un mesaj mai ferm prin care îi cer fie să le permită accesarea bazelor, fie chiar o intervenție sovietică în favoarea insurgenților varșovieni, Stalin le răspunde tăios (pe 22 august 1944) că generalul Bór și oamenii săi nu sunt altceva decât niște „criminali avizi de putere” și că nu va permite folosirea bazelor sovietice în scopul dorit de Aliați.
Nu trebuie uitat nici faptul că fusese înființat acel Comitet Polonez de Eliberare Națională (sau Comitetul Lublin, sau PKWN), în iulie 1944, care se afla în opoziție cu guvernul polonez din exil. Acest comitet era în realitate unealta Kremlinului în redobândirea controlului politic asupra teritoriilor poloneze proaspăt eliberate de naziști, iar Stalin nu concepea ca altcineva (în speță exilul polonez, Bór, ori oamenii săi) să revendice, după ce pacea va fi fost atinsă, vreo formă de legitimitate politică. De fapt, PKWN fusese zămislit la Moscova de către comuniștii polonezi, la ordinele lui Koba. Comitetul este controlat total, încă de la început, de autoritățile sovietice, sub coordonarea generalului Nikolai Bulganin. Guvernele american și britanic nu recunosc niciodată acest PKWN. Pe de altă parte, ele încep să pună o presiune susținută asupra lui Stanisław Mikołajczyk, premierul guvernului polonez din exil, așteptând ca acesta să-și dea acordul asupra așa-numitei Linii Curzon, de-a lungul Bugului, ca graniță estică a Poloniei. Cert este că după ce au preluat controlul asupra administrației în regiunea Lublinului, comuniștii au creat imediat acele mijloace opresive menite să lichideze rezistența poloneză. Ei sunt susținuți puternic în această tentativă de NKVD și contraspionajul militar sovietic (unitățile SMERSH, sau „moarte spionilor”). Aceștia terorizează pur și simplu Armata Teritorială (rezistența polonă). Forțele de securitate comuniste se instalează în Castelul Lublin, unul dintre cele mai mari centre de execuții în timpul ocupației naziste a Poloniei. O tiranie era decisiv înlocuită cu o alta. De notat și că, până în aprilie 1945, peste 100 de ofițeri și soldați ai Districtului Lublin au fost executați aici de comuniști pentru vina de a fi fost afiliați Armatei Teritoriale. Pe zidurile caselor sunt lipite afișe care rețin mesajul: „Armata Teritorială – jegoșii pigmei reacționari”. Începe în paralel persecuția la adresa proprietarilor de pământ polonezi și a clasei avute locale. În zona acaparată de sovietici, PKWN inițiază adevărate jafuri în numele „reformei agrare” și impune recrutarea obligatorie în armată. Pe 31 decembrie 1944, PKWN avea să fie convertit într-un guvern interimar, unul care, desigur, îi reprezenta doar pe comuniștii polonezi și câteva alte grupuri politice care cooperau cu aceștia.
Încă de când trecuse prima oară granița poloneză, Armata Roșie, susținută de unități ale NKVD, se preocupase cu obstinație de găsirea și lichidarea mișcării poloneze de rezistență. Cu alte cuvinte, o „eliberare” se abătea asupra Poloniei sub forma unei noi și (mai) puternice „înrobiri”. Toate aceste precizări sunt extrem de utile pentru a înțelege mai bine care este adevărata dimensiune și miza profund poloneză a insurecției începute la Varșovia în august 1944. Oamenii lui Tadeusz Komorowski (generalul Bór) erau prinși între două imperii ale răului, condamnați la această maree istorică teribilă, retragerea unui val de crime și apropierea ineluctabilă a altuia. Trâmbe ale morții provocate, cu siguranță, de teribilele furtuni ideologice ale secolului XX. Despre insurecția în sine, etape, mărturii ale supraviețuitorilor, dinamica luptelor, contextualizare politică și istorică, există excelenta (și probabil cea mai bună pe subiect) carte a lui Norman Davies, „Varșovia. Insurecția din 1944”, despre care The Guardian scria la un moment dat că „ar trebui să fie lectură obligatorie”.
La fel de obligatorie pare a fi pentru polonezii de azi și vizita la faimosul Muzeu al Insurecției din Varșovia. Am avut ocazia să-l vizitez luna trecută, în acest an în care se fac șapte decenii de la teribilele evenimente. Muzeul a fost deschis în urmă cu zece ani, în 2004, deși planurile lui fuseseră stabilite încă din 1983. Strict ca opinie personală, cred că este unul dintre cele mai reușite proiecte muzeale europene de acest gen (vezi colecția de fotografii). Instituția face parte astăzi din Platforma Memoriei și Conștiinței Europene. Găzduiește colecții impresionante, de la obiecte, uniforme și arme folosite de insurgenți în timpul evenimentelor, până la scrisorile intime trimise de aceștia celor dragi. Există, de asemenea, secțiuni dedicate perioadei naziste și celei comuniste. În mijlocul muzeului stă suspendat un avion în mărime naturală (vezi foto). Există, în fine, inclusiv protestele lui George Orwell împotriva variilor ezitări ale occidentalilor (și pe care am încercat să le punctez în scurta descriere a evenimentelor). Există apoi cozi impresionante formate nu doar din turiști, ci, mai cu seamă, din polonezi, tineri ori mai în vârstă, dornici să vadă reconstituită povestea probei curajului lor național. Impresionantă în acest sens este și proiecția unui film 3D de câteva minute care te poartă ca într-un zbor postapocaliptic peste ruinele unei Varșovii devastate de stihiile politice și militare ale veacului trecut. Senzația este că polonezii vizitează frecvent acest muzeu ca parte dintr-o terapie mai largă de grup. Este simbolul prin excelență al unui Spirit care nu i-a părăsit nici atunci când istoria părea s-o fi făcut. Pentru toți cei care ajung prin Varșovia și care vor să înțeleagă de unde vine și încotro se îndreaptă această capitală fabuloasă, un drum pe la Muzeul Insurecției este obligatoriu. Czesław Miłosz scria cândva, într-o superbă interogație poetică asupra capitalei: „La ce te gândești aici, unde vântul care bate dinspre Vistula împrăștie praful roșu al ruinelor?” Powstanie Warszawskie (în graiul locului) rămâne unul din răspunsurile esențiale…
Articol apărut pe site-ul Radio Europa Liberă: http://www.europalibera.org/content/article/25372336.html
Oprirea trupelor sovietice la marginea Varsoviei, pentru odihna, cica, e la fel de enigmatica ca si oprirea trupelor germane la Dankerque, pentru regrupare… Citind articolul dvs. imi dau seama, inca o data, de cinismul liderilor lumii atunci cand vor sa trimita anumite „mesaje”. De aceea ma intreb: de ce nu ati pomenit nimic despre ghetoul din Varsovia?
Shalom.
nepotrivita paralela.
Total.
1. La Dunquerque Goering a cerut si obtinut „onoarea” de a nimici trupele aliate exclusiv cu Luftwaffe.
2, Germanii aveau grave probleme de logistica.
3. Hitler dorea pace cu Imperiul Britanic, caruia ii recunostea puterea ca sa treaca la urmatorul pas: cucerirea URSS.
Holocaustul, ghetto-urile si masacrele din tarile ocupate de Germania nazista sunt o pata de nesters pe fata civilizatiei umane, nu le putem intelege, nu le putem scuza, nu le uitam si nu vom permite sa se repete. Nu e cazul sa le aducem in fata in orice discutie, bagatelizand astfel o problema de o gravitate extrema.
De Gaulle spunea că sînt doar câteva națiuni mari în istoria Europei, și asta pentru că și-au dorit-o. În cazul Poloniei, tine atât de caracterul national cât și de poziția geografică între blocul germanic și cel rusesc.
– 1794, prima insurecție anti-rusească, condusă de Kosciuszko.
– 1830, insurecție/război anti-rusesc.
– 1863, insurecție anti-rusească.
– 1919-1921, războiul Poloniei împotriva bolșevicilor.
Deși sînt făcute în comunism și din motive evidente nu pot spune întreaga poveste, recomand filmele lui Wajda : O Generație, Canalul (legat de insurecția din 1944) și Cenușă și Diamant.
Un fapt biografic remarcabil: între luptătorii din august 1944 s-a aflat și Marek Edelman, ultimul comandandant și unul din mâna de supraviețuitori ai insurecției din ghetoul Varșoviei în 1943. Ulterior a devenit un membru de marcă din Solidarnosc.
Și tot ca o notă biografică, legată oarecum de atitudinea sovietică: am cunoscut un domn din Oradea, evreu, care în 1942 a fost luat de hortiști și incorporat într-unul din detașamentele de muncă silnică, care au însoțit trupele Axei la săpat tranșee și alte corvezi. Iarna lui 1944 l-a prins pe el și încă câțiva tineri evrei transilvăneni, la Varșovia. Vestea deportărilor din Transilvania I-a determinat să încerce să treacă frontul la ruși. Au fost interogați, acuzați de spionaj și trimiși în Siberia. El s-a întors în Oradea în 1954, și din toată familia îi mai rămăsese doar o soră mai mare, care supraviețuise Auschwitz-ului.
De retinut macar si aceasta fraza din articol. Ca sa nu ne mai intrebam de ce Obama merge la Varsovia si Biden la Bucuresti.
“Generațiile viitoare ale națiunii poloneze și alte state și națiuni, ne-ar fi considerat lași, s-au ar fi spus că al nostru curaj ne-a părăsit într-un moment decisiv.”
Cehii si astazi se perpelesc in rusinea indurata in WW2 cind au opus rezistenta minima.
In vreme ce polonezii atacau cu cavaleria. Un cinic ar zimbi. Ce naivi. Da, dar naivi ca astia stau astazi cu fruntea sus in fata Istoriei.
Nu natiuni flexibile „ca salcia”, care si-au tradat toti aliatii, care la rindul lor ce e drept, au cam ezitat daca sa ii ia in camioane sau sa ii lase sa se retraga/ sa moara in fata trupelor sovietice, pe la Cotul Donului.
Întru apărarea cehoslovacilor- a existat o propunere de formare a unui corp expeditionar, franco-britanico-sovietic. Acțiunea nu s-a materializat- a urmat Munchen- era clar că nu va fi nici o intervenție occidentală sau internatională, pentru a-I salva. Polonezii au crezut până în ultimul moment în intervenția unui corp expeditionar franco-britanic. Nu că le-ar știrbi din eroism. Se face mult caz de tacticile germane și de Blitzkrieg- diferența în echipament între cele două armate era colosală iar lungimea frontierei și prezența marilor centre industriale chiar în proximitatea ei, făceau situația disperată de la bun început. În plus, Polonia nu avea echivalentul liniei Maginot. Iar apoi din est, mongolii le-au adus… Katyn.
Da, aveți dreptate, prezența lui Obama la Varșovia denotă importanța Poloniei. Mai este însă un aspect legat de personalitate, care explică prezența lui Biden la București. Vice-președintele american are reputația de „bătăuș” politic, de om a cărui gură o ia înainte. Ca profil, era deci perfect pentru a transmite în capitala României mesajul foarte puțin voalat de a ne băga mințile în cap și a continua urcușul anevoios pentru ieșirea din comuno-feudalism.
@Stefan:
Romania nu a tradat pe nimeni. Romania a fost cea tradata, ultima oara la Malta.
Soarta Poloniei nu a fost decisă nici la Varşovia în august 1944 şi nici în septembrie 1939.
Soarta Poloniei a fost decisă în august 1920, când a avut loc bătălia pentru Varşovia. Cunoscută şi ca „miracolul de pe Vistula”. Care a respins definitiv atacul ruşilor comunişti.
Războiul sovieto-polonez din 1919-1920 a fost un fel de „gone horribly right”. Faptul că polonezii au câştigat, mai precis că s-au ridicat de jos, de sub 150 de ani de ocupaţie rusească, au respins atacul ruşilor şi au intrat adânc în teritoriul rusesc şi ucrainian a fost aparent o victorie extraordinară.
Dar în acelaşi timp (după cum se poate afla din scrierile celor care au fost participanţi, ca Isaac Babel) victoria poloneză a aprins în rândul comuniştilor care erau maturi în 1920 şi încă la putere în 1940 (generaţia lui Stalin) o ură obsesivă, maniacală, pentru orice ţinea de aristocraţia poloneză. Panii erau trataţi de sovietici şi de comuniştii noştri care au scris după 1945 drept monştri, tirani, feudali, primitivi, duşmani ai poporului şi ai umanităţii, paraziţi care trebuie striviţi cu orice preţ. Motiv pentru care de-a lungul anilor interbelici sovieticii au încercat în permanenţă mici atacuri asupra frontierei poloneze, în 1939 au atacat estul Poloniei, în 1940 i-au masacrat pe prizonierii polonezi la Katyn, în 1944 i-au abandonat pe polonezi, între 1945-1947 au împuşcat mii de oameni dintre cei consideraţi „anti-comunişti”. Nu mai era loc de pace. Polonia trebuia să se transforme sau să piară. Cum ar fi zis Stalin citând proverbul lui scoţian favorit, ca să facă omletă trebuiau să spargă ouă.
@Nautilus:
Miracolul de pa Vistula s-a datorat si necoordonarii dintre cele doua grupari de invazie sovietice, una condusa de Stalin si alta de Tuhacevski. Reprosurile lui Tuhacevski adresate lui Stalin ii vor fi fatale lui Tuhacevski, in pofida calitatilor sale profesionale de exceptie.
A contribuit si dezorganizarea conducerii sovietice, care nu a sezizat manevra poloneza, superba si indrazneata in esenta ei. Fortele poloneze, in loc sa astepte atacul sovietic ferecati in Varsovia, se indreapta spre coloana atacatoare dar nu pentru a o bara frontal ci, mergind paralel si invers sensului ei de atac, o fragmenteaza atacind fulgerator undeva in spatele virfului de atac. Sovieticii intra in deruta si tot planul lor este ruinat. Evident, un comandant mai abil nu ar fi mizat pe imobilismul adversarului si si-ar fi asigurat mai atent flancurile.
„În cazul Poloniei, tine atât de caracterul national cât și de poziția geografică între blocul germanic și cel rusesc.
– 1794, prima insurecție anti-rusească, condusă de Kosciuszko.
– 1830, insurecție/război anti-rusesc.
– 1863, insurecție anti-rusească.
– 1919-1921, războiul Poloniei împotriva bolșevicilor.”
primele 3 au fost NUMAI contra rusilor ?
parca stiam ca rusii si nemtii/austriecii au impartit polonia de 3 ori.
deci ce zice istoria ?
eu nu stiu si de aceea intreb.
Superb articol şi complet, felicitări. O singură precizare – dintr-o perspectivă pur militară, se pare că lanţul logistic al Armatei Roşii ajunse pe Vistula era întins la maxim şi nu le-ar fi permis decât cel mult acţiuni locale. (nu înseamnă că ar fi fost dispuşi să ajute). Pur militar, am precizat. Asta arată şi de ce generalul Berling, acest personaj tragic al istoriei poloneze, a fost demis de ruşi. Pentru că, indiferent de considerente militare şi de consecinţe, a ordonat unităţilor sale (poloneze) să forţeze Vistula şi să ajute insurgenţa varşoviană. Este genul de operaţie militară unde deasupra considerentelor pur tactice, trebuie să stea orgoliul şi mândria unei naţiuni. (exact cum De Gaulle şi-a impus punctul de vedere în decembrie 1944 şi Strasbourg-ul nu a fost cedat în faţa contraofensivei germane).
Ştiţi că celebra brigadă de paraşutişti poloneză, cea comandată de Stanislaw Sosabowski, care avea să se acopere de glorie în septembrie 1944 la Arnhem, a fost în pragul revoltei în Anglia pentru că se aşteptau, pentru asta fuseseră pregătiţi, să fie paraşutaţi în Varşovia, în sprijinul fraţilor lor?
Mulţumim pentru articol!
Churchill ramane un mare noroc pe care l-a avut lumea libera si dornica sa fie libera in sec. XX.
ma gansesc daca servetelul de ialta cu impartirea europei , face parte din acest mare noroc , sau este la exercitii liber alese
URSS nu avea nici o obligatie fata de Polonia, nici direct nici prin efectul aliantei cu SUA si Marea Britanie. Armata sovietica avea probleme de logistica si s-a oprit pentru aprovizionare. Aici se termina intelegerea istoricilor si a oamenilor civilizati pentru strategia sovietica. Restul e calcul imperialist in vederea obtinerii unor sfere de influenta, Stalin avand tot interesul ca luptatorii polonezi sa dispara fizic si sa-i usureze ocuparea si aservirea Poloniei.
Despre Polonia putem spune ca a avut un destin mult mai dur decat al Romaniei, aflandu-i istoria m-am bucurat de micul sprijin pe care l-a acordat guvernul roman in cea mai neagra perioada: cand invadata,lovita si sfartecata miseleste de doi adversari la fel de cruzi (Hitler si Stalin) a evacuat guvernul si tezaurul prin Romania.
Mareșalul Rydz-Smigly a fost primit de Carol II cu : „nu vă așteptam atât de repede”. Este miraculous cum și un monarh poate să fie neam prost. Fostul comandant suprem al forțelor polone a fost internat sub domiciliu forțat la vila patriarhului Miron- de acolo a evadat și a trecut clandestin înapoi în Polonia, unde a vrut să intre în rezistență ca simplu soldat.
Și da, Polonia a avut un destin mult mai dur.
Andrei A.:
Respectiva replica se pare ca de fapt a fost o mostra de umor involuntar a cuiva de la postul de froniera polono-roman unde ajunsese maresalul polonez. Acesta, iritat ca nu este primit cu onorurile corespunzatoare gradului, s-a adresat cu aroganta romanilor. Cineva, posibil comandantul respectivului post, i-ar fi raspuns: Scuzati dar ati venit prea repede.
Nu se poate vorbi de domiciliul fortat pentru un militar care altminteri, dupa regulile pe care o tara neutra era datoare sa le respecte, ar fi fost internat intr-un lagar.
Evadarea de la respectiva vila probabil ca este o legenda, la fel ca si parcurgerea incognito a teritoriului romanesc si unguresc pina in Polonia. Cel mai plauzibil este ca a fost lasat sa plece, la fel ca si tezaurul precum si alti militari polonezi care ulterior au luptat de partea Aliatilor.
A fost „internat” la vila Patriarhului din Dragoslavele. Deci era o condiție onorabilă pentru o persoană de rang înalt, respectând oarecum obligațiile ce se impuneau unei țări neutre, cum era România în acel moment. În ce privește „evadarea”, desigur, cineva a închis ochii pentru a-I îngădui întregul periplu.
Este interesant că Pilsudski, alături de care combătuse împotriva bolșevicilor, I-a dat o caracterizare ambivalentă, ca apt tactician dar strateg de nivel mediu.
Probabil eternele metehne umane, care isi au salas nu numai pe plaiurile mioritice. De altfel, sub aspect strategic, Polonia in ansamblul ei nu a excelat. Memoriile felmaresalului Von Manstein, cuprinse in cartea Victorii pierdute, tradusa si in romaneste, aduc destule argumente.
Polonia nu avea cum să exceleze, deoarece clasa conducătoare poloneză avea ambiţii mari, puteri mici şi duşmani prea puternici pentru ei.
Doctrina lor, „Prometeismul”, era o totală nebunie: Polonia să se pună în frunte unei uniuni de state slavofone, care să se întindă de la Marea Baltică la Marea Neagră, şi care să închidă accesul Rusiei sovietice în Europa, în timp ce grupările nemulţumite aveau s-o sape din interior.
Însă Polonia anului 1920 era un stat apărut peste noapte, ridicat după 150 de ani de ocupaţie rusească, sărac în resurse, sărac în populaţie instruită, cu mai mult pământ decât puteau stăpâni. „Vraciul”, publicat în 1938, descrie un fel de Regat al României de 2-3 ori mai mare: industria şi populaţia şcolită limitată la centrele urbane mari, sărăcie şi jeg peste tot la ţară, analfabetism, superstiţie. E ca şi cum mexicanii acelei epoci ar fi încercat să facă acelaşi lucru împotriva SUA.
În astfel de condiţii, e foarte greu să rezişti Germaniei (a doua economie din lume) şi Rusiei sovietice, chiar şi înainte să fi început războiul propriu-zis.
Oferta din 1934 a Führerului, o alianţă germano-poloneză împotriva URSS, era mult mai raţională şi toate părţile ar fi avut ceva de câştigat din ea (inclusiv faptul că Führerul ar fi pus pumnul în gura aristocraţiei germane virulent anti-poloneze, şi care îl detesta şi pe el). Mareşalul Piłsudski era dispus să negocieze până la un punct, dar după moartea lui lucrurile au luat-o la vale.
dar asta nu a oprit polonia sa-si ia si ea o halcutza de carne la desfiintarea cehoslovaciei.
nici ei nu sunt mai buni…