După ce grupul Tel Quel s-a dizolvat și după ce și-a încheiat socotelile cu genurile discursului, cu fantasticul și cu gramatica Decameronului, Tzvetan Todorov a scris câteva cărți excepționale având drept protagonistă memoria. Același lucru l-a făcut și Paul Ricoeur, l-au mai făcut și alții, în volume a căror temă principală de reflecție este raportul dintre memorie, istorie și uitare. Respectivele cărți meditează asupra a ceea ce ne amintim și ce uităm din întâmplările în care am fost protagoniști și martori, despre cât de util și de credibil este martorul pentru istorici, mai ales atunci când cel ce depune mărturie dă seama despre evenimente controversate sau despre care până atunci nu s-au știut ori nu s-au spus prea multe.
Gheorghe Holovati și cea care i-a fost soție au avut dubla condiție de protagoniști și de martori într-un tragic eveniment istoric petrecut la data de 1 aprilie 1941. Eveniment despre care până mai deunăzi nu se spunea aproape nimic. Spun aproape fiindcă despre momentul cu pricina s-a vorbit într-un episod din Memorialul durerii. E vorba despre masacrul de la Fântâna Alba, intervenit la scurtă vreme după ce soldații sovietici au ocupat, la ordinul lui Stalin, Bucovina de Nord și Basarabia. Oamenilor din așezarea cu pricina li s-a plasat, indus iluzia că ar putea trece cu aprobarea ocupanților și fără mari probleme în ceea ce mai rămăsese din România. A fost însă vorba despre ceea ce astăzi s-ar putea denumi cu odioasa sintagmă operațiune specială. A fost, în realitate, un masacru, pregătit de NKVD, căruia i-au căzut victime între două și trei mii de oameni. Celor morți ori îngropați de vii li s-au adăugat supraviețuitorii mutilați unii fizic, cu toții sufletește. Dintre care mulți au trăit pe mai departe despărțiți de familii. Ori ale căror familii, rămase în Bucovina ocupată, au avut parte de lungi, chinuitoare deportări în Siberia.
Ceea ce s-a întâmplat în aprilie 1941 la Fântâna Albă rămâne o poveste neîncheiată. Fosta URSS și Rusia de azi nu au recunoscut niciodată ceea ce poate fi socotit un Katyn românesc. Cei care au avut curajul și puterea să mărturisească au fost puțini, din varii motive. Gheorghe Holovati și soția lui, altminteri despărțiți pe viață, au făcut-o. În cărți și interviuri. Mărturiile lor au ajuns la cunoștința regizorului Tudor Giurgiu care, împreună cu Gabriel Gheorghe, le-a transformat în scenariul unui film care încearcă să deslușească ce s-a întâmplat în locurile unde există astăzi o pădure de molizi. Au făcut-o poate cu gândul că, așa după cum scria mai sus amintitul Tzvetan Todorov în cartea Memoria răului, ispita binelui ( apărută în anul 2002 în traducerea românească, a Magdalenei și a lui Alexandru Boiangiu la editura Curtea veche) “trecutul istoric, la fel și ordinea nu au sensul prin ele însele, nu poartă nici o valoare; sensul și valoarea vin de la subiectele umane, doar ele pun întrebări și judecă” .
Filmul Pădurea de molizi se situează, dintr-o anumită perspectivă, într-o linie de continuitate cu Libertate, film în care Tudor Giurgiu voia să deslușească ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Sibiu. Stilistic însă, Pădurea de molizi este complet diferit de Libertate. Gheorghe Holovati și cea care i-a fost soție, despărțiți, însă mereu alături, își amintesc, pun întrebări și judecă prin intermediul a doi mari actori. Mircea Andreescu și Coca Bloos. Actori expliciți. Artiști care joacă roluri, În a căror sarcină ar fi rememorarea a ceea ce s-a întâmplat acolo unde se află astăzi o pădure de molizi, asupra căreia însistă în repetate rânduri camera lui Marius Panduru și Toma Veli. Insistență completată de muzica de film compusă de Florin Gorgos și Ștefan Panea.
Rememorarea ar urma să se consume într-un film, respectiv într-un spectacol de teatru. De aici și registrele stilistice diferite în care sunt rezolvate cele două roluri. Dacă Mircea Andreescu îl joacă în stil voit cinematografic pe Gheorghe Holovati ce ar urma să apară într-un film de tip interviu, răspunzând întrebărilor lui Gabriel Gheorghe, iar marele merit al actorului e că jocul lui a surprins în jocul său și ce preț emoțional și nu numai presupune mărturisirea ( de aici și intervențiile moderatoare ale personajului jucat de Mircea Constantinescu), registrul în care își construiește rolul Coca Bloos este de factură deliberat teatrală. Coca Bloos este actrița solicitată de un regizor (interpretat de Ionuț Caras) să joace rolul soției. Coca Bloos se întreabă de ce ea a fost aleasă pentru rol, caută la vedere esența personajului, greșește, corectează, devine din ce în ce mai implicată, răspunde la întrebările reporterei jucate de Silva Helena Schmidt. Însă pe lângă asta pune ea însăși câteva întrebări de factură mult mai generală. Ca, de pildă: Mai are vreun rost mărturisirea? Pe cine mai interesează azi trecutul? Mai spune el ceva celor de azi? Ce coeficient de generalitate are o tragedie individuală? Ș.a.m.d.
Marele merit al noului film al regizorului Tudor Giurgiu mi se pare a fi acela de a fi readus în actualitate o zicere a poetului John Donne; “Nici un om nu este o insulă”.
Aceasta însemnând că soarta altora ne privește direct, tocmai fiindcă răul nu este stârpit din informația genetică a omenirii.
Libra Films, OWH studio
Regia: Tudor Giurgiu
Scenariul: Tudor Giurgiu, Gabriel Gheorghe
Producători: Tudor Giurgiu,Bogdan Crăciun
Decoruri: Nicu Preda, Marian Pîrvu, Alexandra Alma Ungureanu
Costume: Alexandra Alma Ungureanu
Imaginea: Marius Panduru, Toma Velio
Montajul: Alex Pintica
Muzica: Florin Gorgos, Ștefan Panea
Cu: Mircea Andreescu, Coca Bloos, Ionuț Caras, Gabriel Gheorghe, Silva Helena Schmidt
ISTORIA este bine să o studiem și să o cunoaștem așa cum a fost ea,cu bune și rele!
Episodul Fântână Albă este dureros fără îndoială !Familia tatălui meu a fost jumătate deportată în Siberia iar cea a mamei în Bărăgan DAR oare noi ,ROMÂNIA,cum am răspuns?
Armata română, la 22 octombrie 1941, a ucis ÎN ODESSA la întâmplare 5.000 de localnici civili, majoritatea evrei.
În aceeași noapte, generalul Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major și comandant al Armatei a 4-a române, însărcinat special de generalul Ion Antonescu cu operațiunea de pedepsire a populației civile a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată.
„Că represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”.
Pe 23 octombrie 1941, militarii români au ucis 19.000 evrei civili, femei, bătrâni și copii, familii întregi din orașul Odessa, împușcăți, spânzurați, explodați, sau arși de vii.
Alți aproximativ 45.000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovka, unde au fost asasinați aproximativ două luni mai târziu.
Hai să comemorăm și să trecem peste aceste episoade dureroase,timpul va vindecă rănile,oarecum!
Faptele prezentate de dvs sunt dovedite prin documente. Dar când vorbim de crimele rușilor care e rațiunea de a prezenta crimele românilor? Dacă intenția dvs a fost de justifica niște crime prin alte crime mi se pare că vorbim de un raționament greșit. Căci, pe acest raționament ce ar trebui să facă acum ucrainienii rușilor? Să se apuce să dărâme și ei blocuri și să omoare civili ruși? Lucrul acesta nu ar face decât să-i aducă pe ucrainienii care își apără țara la același numitor cu armata „eliberatoare” care le atacă țara; și le-o atacă la fel de „eliberator” ca la Fântâna Albă. Iar după toate crimele „Hai să comemorăm și trecem peste..”? „Hai să..” cine mai exact? Nu cred că i-ați văzut vreodată pe ruși comemorând masacrul de la Fântâna Albă, sau masacrele care le fac acuma în Ucraina, sau masacrele pe care le-au tot făcut. Nu, dle, marea fraudă rusească este că au fost niște criminali care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Iar dacă totuși le miroase, le miroase pentru că alții au mâncat, nu ei, nu-i așa? Nu merge.
@Darie _ „Dacă intenția dvs a fost…”
Despre masacrul de la Fântâna Albă nu s-a vorbit și nu se vorbește din mai multe motive. O comparație cu masacrele săvârșite de Rusia în Ucraina nu este tocmai potrivită.
La Fântâna Albă ucigașii au fost soldații Uniunii Sovietice, nu Rusia. Cei care au ordonat masacrul au fost ruși, dar executanții erau din republicile sovietice, inclusiv Ucraina. Or, astăzi este incorect politic să se vorbească despre crimele înfăptuite de ucraineni împotriva etnicilor români, indiferent care este adevărul istoric.
…Este cu mult mai la îndemână a se vorbi în prezent despre crimele săvârșite de militarii români în Ucraina. Probabil că, oricât de inconfortabil ar fi pentru unii sau alții, adevărul istoric trebuie arătat. Criminalii noștri nu sunt mai buni decât criminalii lor, iar recrierea istoriei nu se poate face după cum convine sau nu unora la un moment dat. Este inacceptabil și lipsit de respect pentru memoria victimelor și pentru urmașii lor.
Mihai Liviu, da, istoria trebuie cunoscută dar nu din lectura propagandei antiromânești.
Poate nu știi că după cucerirea Odesei au sarit in aer mai multe clădiri importante și asta cu sprijinul populației locale din care cam un sfert erau evreim Majoritatea comuniștilor și a atentatorilor au fost evrei. Cel mai săngeros atentat a fost aruncarea in aer a cladirii unde s-a stablit Comandamentul Militar al fortelor aliate germano române. Un intreg palat istoric a fost distrus și un număr de peste 100 de inalti ofiteri germani si romăni precum si alti militari aflați in incntă au murit. Prmtre ei si o ruda a subsemnatului, sublocotenentul Paul Cârtoc dn Caransebeș, proaspăt absolvent al unei unversitati tehnice dn Berlin cu functie de translator in garnizoana Odesa. all cărui trup mutilat de explozie nu a mai ajuns niciodată in sfânta glie strămoșească.
Sigur că s-au luat măsuri drastice împotriva celor care au complotat inclusiv prin ordinul de executare a unui număr de 3000 de civili , ordin dat de Hitler personal pe baza unui raport al politiei secrete germane dar numarul real al celor împușcați e mult mai mic, poate 300 aproximativ pe baza mărturiei unor soldați romani care au fost martori oculari la execuții.
Nu cred ca ai avut intentii rele cu privire la relatarea unor informații exagerate si răuvoitoare oa adresa armatei române dar așa cum este și acum propaganda sovietică a știut mereu să manipuleze media cu intoxicații și stiri false.
Armata română nu trebuia să treacă Nistru!
Trebuia să ne limităm la alimentarea cu carburant și alimente a germanilor și la o administrație a Basarabiei.
Să nu uităm că Finlanda că și România a intrat în WWII (război) fără a trece dincolo de granița dintre Finlanda și Uniunea Sovietică.
„Și-a recuperat teritoriile pierdute prin războiul declanșat de Uniunea Sovietică în toamna anului 1940, dar nu a mai trecut dincolo de graniță și au existat chiar diferende cu Germania atunci când Germania a vorbit de alianțe, iar Finlanda a spus că nu există nicio alianță, doar dorința de a-și recupera teritoriile.”
PS Nu am absolut nicio simpatie pentru ruși și consider că sunt un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare!
Toată lumea știe că Pomania se învecinează, alaturi de Finlanda, cu Suedia și Cercul Polar de Nord!
(iar, noi doi știm că întreaga planetă vrea sa facă coment cu noi, deoarece suntem foarte multi, foarte bogați, bine dotați și consumam enorm!
Toată lumea știe că Pomania se învecinează, alaturi de Finlanda, cu Suedia și Cercul Polar de Nord!
(iar, noi doi știm că întreaga planetă vrea sa facă comerț cu noi, deoarece suntem foarte multi, foarte bogați, bine dotați și consumam enorm!
„Sângele fratelui tău strigă din pământ către Mine.” Toată istoria omenirii s-ar putea reduce la aceste cuvinte. Sigur că da, există și evoluție. Cum ar fi putut lipsi tocmai ea? În cazul nostru evoluția a constat în faptul că rușii ne-au pus să le plătim și gloanțele cu care ne-au împușcat. Posibil să ne salvăm prin cultură. Dar e vorba de salvarea noastră, nu de salvarea celor aruncați în moarte. Pentru cei vii stau pietrele în cimitir, nu pentru ceilalți. Film despre încă un cimitir fără cruci. Rușii s-au construit pe minciuni. Cât poate rezista asta? După ce Tik-tok se va uza și el în repetarea aceleiași mistificări, ce le va mai veni în ajutor rușilor? Dacă toate au un sfârșit și minciuna trebuie să aibă unul.
Nu știu ce să spun…
Dar, după războiul pierdut a existat unul prin RPR – posibil, chiar Generalul Ceaușescu – care a ordonat armatei Republici populare romi ne (cu â din i, deoarece în alfaBeta chirilic nu exista i din a), să se tragă cu mitralierele în oamenii revoltați de la Vadul Roșca și prin alte părți.
Diferența constă în faptul că toți erau etnici români (cu exceptia câtorva romi), toți erau indiscutabili cetățeni ai statului încă de pe vremea în care cetățenia română fu inventată și niciunul dintre împușcați nu a făcut (asemeni răsculaților din 1907, în care armata română a tras cu tunurile, că de aia aveți voi armată! deci, ce au făcut minerii lui Iliescu prin București!!
@Terorizarea… _ „Nu știu ce să spun…”
Comentariul dumneavoastră confirmă.
…Amestecați lucrurile rău de tot. Și, apropo, în alfabetul chirilic ați găsit litera „î”, dacă ziceți că „â” nu există ?