Povești despre o viață petrecută în lumea poveștilor

Atunci când nu au ce face sau când vor, pur și simplu, să se afle în treabă criticii de teatru și teatrologii pun de câte un colocviu în care vor să afle răspunsuri, altminteri demult știute, la o seamă de întrebări-cheie. Ca, de pildă, există oare teatru fără poveste și dacă, da cum se manifestă, mai au oare oamenii nevoie de povești spuse în sălile de spectacole îndeosebi în zilele noastre în care nimeni nu mai au prea are vreme să se aplece asupra propriului sine. Sunt stimulați, pesemne, și de neghiobia care se tot repetă prin tot felul de manuale inepte că în teatrul absurdului, așa cum i-a spus Martin Esslin, în Noul teatru, cum l-a botezat Geneviève Serreau, în anti-teatru, cum l-au denumit alții povestea ar fi fost abolită cu totul. Lucrurile nestând, în realitate, defel așa fiindcă și în Lecția, și în Cântăreața cheală, și în Călătorie la cei morți ale lui Ionesco, și  în Așteptându-l pe Godot, în O, ce zile frumoase! sau în Sfârșit de partidă, magistralele scrieri ale lui Samuel Beckett, și în Aniversarea  lui Harold Pinter povestea există. Trăiește. La fel cum supraviețuiește, într-o formulă poate ușor mai alambicată, mai greu de deslușit, însă nu imposibil și în teatrul post-dramatic și post-post dramatic.

Din fericire, există un fel de teatru scutit de astfel de dileme. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că el nu ar fi bântuit de alt soi de probleme. Un teatru care, în primul rând, trebuie să știe cui se adresează și care trebuie „apoi să fie sincer, adevărat, bogat în imagini, limpede în sensuri, lipsit de vanități, generos și moral”. E vorba, firește, despre teatrul de și pentru copiii, excelent definit în citatul de mai sus de marea actriță Alexandrina Halic. Cea care și-a dedicat aproape toți cei mai bine de 55 de carieră acestui  fel de teatru. Ce altă dovadă mai bună de altruism? De dragoste de semeni.  A făcut-o pe scena de scândură, la radio , la televiziune. A făcut-o îndeosebi la Teatrul Ion Creangă,  creat în urmă cu 55 de ani grație eforturilor, ambiției, încăpățânării superbe a marelui actor și om de cultură Ion Lucian. E cum nu se poate mai lăudabil faptul că actualul director, mă rog, manager, Gabriel Coveseanu, a avut excelenta idee de a pune la loc de frunte, în seria manifestărilor sărbătorești, și inițierea unei serii editoriale care începe cu o carte dedicată tocmai Alexandrinei Halic. Actrița-simbol, actrița emblemă  a acestei instituții de spectacol.  Cartea are forma unui album, conține pe lângă mărturii scrise o ilustrație bogată. Așa cum au toate cărțile de povești.  Iar după ce atâția zeci de ani de spus povești  este de domeniul evidenței că și protagonista cărții a devenit ea însăși o poveste. Justificată, așadar, ideea de a numi această carte-mărturie, carte –document Alexandrina Halic- actrița poveste.

Volumul a apărut în anul 2020 la editura Didactica Publishing House. Poate nu întâmplător aleasă fiindcă în cuprinsul celor aproape 300 de pagini, povestind despre sine și despre alții, despre cei care au învățat-o meserie dar și lecția respectului față de un public aparte, care simte mai repede și îi pedepsește mai  repede, mai sincer, mai frust, chiar mai brutal pe cei ce nu știu să îi țină atenția trează, vie, Alexandrina Halic împărtășește o serie de învățăminte prețioase. O face simplu, firesc, la modul nedidactic, omenește fiind stimulată de întrebările pertinente ale jurnalistului și prozatorului Ion Moldovan. Care s-a dus la întâlnirile cu protagonista cărții nu doar cu gândul de a bea o cafea bună ( a băut-o și Alexandrina Halic i-a împărtășit secretul rețetei) și de a sta la taclale. Ci de a face un lucru serios și temeinic.

Da, citim o poveste, povestea unei vieți începute undeva la Borșa, continuată în Bucureștiul studenției, mai apoi în Botoșaniul anului de stagiu și pe urmă iar la București, acolo unde Alexandrina Halic a revenit chemată fiind de Ion Lucian. Au fost și turnee pe multe meridiane și paralele (e legendar turneul de aproape patru luni întreprins în Japonia), au fost spectacole montate de Ion Lucian, de Cornel Todea, de Valeriu Moisescu, de Victor Ioan Frunză. Au fost mari roluri, roluri iubite (preferatul fiind cel din David Copperfield) , au fost și roluri mai mici. Numai că și ele au însemnat borne în carieră, borne pe calea învățării secretelor unei arte niciodată știută total sau definitiv. Nu, Alexandrina Halic nu lasă impresia că ar regreta că nu a jucat-o pe Ofelia, pe Julieta, pe Maria Stuart, ea a avut știința și înțelepciunea, dar și bogăția și dăruirea sufletească de a se dedica celor care au aplaudat-o în David Copperfield, Pinocchio, Nota zero la purtare, Mușchetarii Măgăriei Sale, Micul Prinț, Tinerețe fără bătrânețe. Dar și în Arsenic și dantelă verde sau în Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice, Noii infractori și multe altele. A fost încurajată de faptul că directorii succesivi ai Teatrului (sunt evocați cu mare tandrețe, dar și admirabilă acuitate și Ion Lucian, și Cornel Todea, e amintit cu vorbe bune și Lucian Ghimiși) au avut grijă să aducă regizori, să împrospăteze trupa, să îi aprecieze pe ea, pe Ion Gheorghe Arcudeanu, pe Genoveva Preda, pe Magda Popovici, pe Tudorel Popa,  pe Anca Zamfirescu, pe Cornelia Pavlovici, pe Marina Procopie (nume în absența cărora istoria de 55 de ani a Teatrului Ion Creangă nu ar fi fost posibilă). A mai avut șansa Alexandrina Halic unei căsnicii binecuvântate cu actorul Lucian Dinu.

Povestea asta cu talent spusă de Alexandrina Halic și cu devotament paginată de Ion Moldovan dispune și de o foarte utilă Teatrografie, dar și de o prefață inspirată, caldă, scrisă de Doina Modola.

Ion Moldovan –ALEXANDRINA HALIC- ACTRIȚA POVESTE, Didactica Publishing House, București, 2020