sâmbătă, iunie 19, 2021

Poziţia României privind constituirea unor forţe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii (1956-1967)

În seara zilei de 26 iulie 1956, într-un discurs rostit la Alexandria, Gamal Abdel Nasser a anunţat public naţionalizarea Canalului Suez. Decizia preşedintelui egiptean – ales în acea funcţie cu doar o lună de zile înainte – a fost foarte criticată la Londra şi Paris, iar reacţiile politico-militare ale Marii Britanii, Franţei şi Israelului apărute după acea hotărâre au condus la invadarea Egiptului de către unităţile militare israeliene (29 octombrie 1956), britanice şi franceze (5 noiembrie 1956).

Pentru încetarea războiului, Adunarea generală a O.N.U. a aprobat la 7 noiembrie 1956 Rezoluţia nr. 1001 (ES-I). În aceasta s-a menţionat despre alcătuirea rapidă a „Forţei de Urgenţă a Naţiunilor Unite” („United Nations Emergency Force” – UNEF). Pentru compunerea grupului de 6000 de militari care urma să ajungă treptat în Egipt, începând de la 15 noiembrie 1956, au fost înaintate oferte din 26 de ţări (inclusiv România), însă Dag Hammarskjöld (secretar general al O.N.U.) şi autorităţile de la Cairo au acceptat doar unităţile puse la dispoziţie de 10 state: Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Canada, Brazilia, Columbia, Indonezia, India şi Iugoslavia.

Într-un document întocmit la 21 iunie 1967 de George Macovescu şi trimis lui Ilie Verdeţ (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), adjunctul ministrului Afacerilor Externe a explicat pe larg situaţia în care s-au aflat autorităţile comuniste de la Bucureşti în timpul crizei Suezului şi ulterior, în relaţiile cu Organizaţia Naţiunilor Unite, astfel: „România are rezerve de principiu cu privire la ideea înfiinţării şi folosirii unor forţe ale O.N.U. de menţinere a păcii.

Forţe armate naţionale puse la dispoziţia O.N.U. pentru operaţiuni de menţinere a păcii nu pot fi folosite altfel decât ca urmare a voinţei marilor puteri.

b) În condiţiile actuale (după „Războiul de 6 zile” dintre Israel şi statele arabe cu care se învecina în iunie 1967 – nota P. Opriş) nu există garanţii că se va recurge la folosirea forţelor O.N.U. pentru întărirea securităţii şi independenţei ţărilor mici. Aceste forţe nu pot constitui decât un factor de consolidare a influenţei marilor puteri.

Experienţa de până acum dovedeşte că există pericolul folosirii acestor forţe în vederea amestecului în treburile interne ale statelor ca un mijloc de frânare sau înăbuşire a luptei de eliberare naţională a popoarelor, a dreptului lor de a-şi hotărâ singure soarta.

c) România nu s-a angajat până în prezent în favoarea vreuneia din soluţiile concrete cu privire la iniţierea, organizarea şi finanţarea operaţiunilor de menţinere a păcii, menţinându-şi astfel libertatea de acţiune.

În 1956, cu ocazia agresiunii contra Egiptului, Adunarea generală, într-o sesiune extraordinară, a adoptat o rezoluţie prin care s-au constituit forţe de urgenţă ale O.N.U. care să asigure încetarea focului între Anglia, Franţa şi Izrael (sic!), pe de o parte, şi Egiptul, pe de altă parte.

Cu acea ocazie, ţările socialiste, inclusiv România, s-au abţinut de la vot.

Această abţinere se explică prin aceea că, nerespingând ideea creării unor forţe extraordinare de urgenţă ale O.N.U. pentru a pune capăt agresiunii, ele nu au acceptat ca aceste Forţe să fie constituite de Adunarea generală în locul Consiliului de Securitate, aşa cum prevede Carta.

Menţionăm că 26 de ţări, printre care 3 state socialiste (România, Cehoslovacia, Iugoslavia), au comunicat O.N.U. că sunt gata să participe cu contingente naţionale la constituirea acestor forţe armate. Secretarul general nu a acceptat decât ofertele a 10 ţări (ţările nordice, Brazilia, Columbia, India, Indonezia şi Iugoslavia)”.

Deoarece Nikita Hruşciov era foarte nemulţumit de prelungirea pe termen nedefinit a problemelor create de autorităţile est-germane, care forţau pe cetăţenii din Republica Democrată Germană să aleagă în ultimă instanţă emigrarea în Republica Federală Germania prin Berlinul de Vest, liderul sovietic a hotărât în mod perfid să implice Organizaţia Naţiunilor Unite în rezolvarea situaţiei economice disperate în care se afla protejatul său din R.D.G., Walter Ulbricht, în anul 1961. Astfel, la Kremlin a apărut ideea reformării Organizaţiei Naţiunilor Unite prin desfiinţarea funcţiei de secretar general şi crearea unei triple reprezentări a organului executiv al O.N.U.

În opinia lui Nikita Hruşciov, noua conducere executivă a O.N.U. trebuia să fie împărţită pe criterii ideologice, conform celor „trei grupări principale care fac parte din O.N.U.: statele care fac parte din blocurile militare ale puterilor occidentale, statele socialiste şi statele neutre”. O asemenea hotărâre era în contradicţie cu litera şi spiritul Cartei Naţiunilor Unite, însă acest aspect nu conta pentru politicianul de la Kremlin. Acesta urmărea de fapt să rezolve trei probleme foarte dureroase pentru blocul comunist: chestiunea germană, statutul special al Berlinului şi anularea restricţiilor economice anunţate de Departamentul Comerţului al S.U.A. la 8 martie 1950 în relaţiile cu ţările comuniste, privind circa 600 produse strategice şi cu o posibilă dublă utilizare (civilă şi militară).

Ideea propusă de Nikita Hruşciov la 9 martie 1961 a fost respinsă categoric de Llewellyn Thompson. În discuţia sa de la Novosibirsk cu liderul sovietic, ambasadorul american a afirmat că „trebuie menţinut dreptul de «veto» în Consiliul de Securitate, dar nu-şi închipuie cum va putea funcţiona Organizaţia condusă de reprezentanţii celor trei grupări. Activitatea acesteia nu va fi operativă, Organizaţia îşi poate pierde valoarea. De pildă, dacă se va realiza o înţelegere în privinţa dezarmării generale şi totale, una din părţi poate să folosească dreptul de veto împotriva trimiterii unui grup de inspecţie într-o anumită regiune”.

Ambasadorul Llewellyn Thompson nu a sesizat că Nikita Hruşciov conexa deja tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. de statutul special al Berlinului într-un mod extrem de avantajos pentru U.R.S.S. şi Walter Ulbricht, deşi politicianul sovietic a spus clar la 9 martie 1961 (este drept, în cadrul analizei problemei germane): „Dv. nu aveţi astfel de obligaţii, prezenţa dv. în acest oraş este rezultatul capitulării nemţilor în război şi al acordului quadripartit. Nimeni nu atentează împotriva Berlinului Occidental. Să elaborăm împreună statutul Berlinului Occidental. Se poate că va fi nevoie de anumite forţe poliţieneşti comune pe baza tratatului de pace, care va fi garantat de cele patru puteri. În Berlinul Occidental pot rămâne trupe simbolice ale statelor. Dar numai în Berlinul occidental, iar nu în Berlinul răsăritean. Problema Berlinului răsăritean este rezolvată”.

Răspunsul ambasadorului american la propunerea făcută de Nikita Hruşciov a fost simplu: „Noi nu suntem dispuşi să legalizăm scindarea permanentă a Germaniei”.

Cu toate acestea, prin modul cum a abordat chestiunea germană (în ansamblu) şi problema Berlinului (în special) la întâlnirea de la Viena cu liderul politic sovietic (3-4 iunie 1961), preşedintele John F. Kennedy a acţionat în sens opus faţă de declaraţia făcută de ambasadorul Llewellyn Thompson la Novosibirsk. Astfel, Nikita Hruşciov a putut aproba liniştit, la începutul lunii iulie 1961, planul propus de Walter Ulbricht, referitor la încercuirea cu un zid a Berlinului de Vest, începând din noaptea de 12 spre 13 august 1961.

După un an de la summitul desfăşurat la Viena, Nikita Hruşciov a trimis preşedintelui John F. Kennedy o nouă propunere privind statutul Berlinului de Vest, exact în perioada desfăşurării operaţiunii „Anadîr” (transportul de rachete nucleare sovietice în Cuba). Liderul politic de la Kremlin a susţinut la 5 iulie 1962 ideea trimiterii la Berlin a unor forţe aflate sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să le înlocuiască pe cele existente în oraş. Acele forţe urmau să se afle sub autoritatea secretarului general al O.N.U., însă Nikita Hruşciov nu a renunţat la tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. (propusă la 9 martie 1961) şi a reluat parţial ceea ce a afirmat demagogic la Viena, la 4 iunie 1961, în discuţia cu John F. Kennedy: „Berlinul Occidental trebuie să aibă statutul său de oraş liber. În această situaţie suntem gata, dacă veţi fi de acord, să asigurăm împreună neamestecul deplin în treburile Berlinului Occidental şi să garantăm legătura lui cu lumea exterioară. Dacă veţi dori, S.U.A., precum şi Anglia şi Franţa, vor putea să lase în Berlinul Occidental contigente simbolice de trupe ale lor pentru asigurarea statutului de oraş liber, dar în acest caz acolo va fi prezent şi un mic contingent al trupelor noastre. Dacă veţi prefera ca Statutul Berlinului să fie asigurat de trupe ale unor ţări neutre, vom fi gata să facem şi acest pas. Dacă veţi considera necesar ca garanţiile pentru Berlinul Occidental să fie juridic consfinţite de O.N.U., vom accepta şi aceasta”.

Astfel, autorităţile de la Moscova încercau să îşi impună, într-un fel sau altul, punctul de vedere în chestiunea Berlinului şi să îi forţeze pe americani, britanici şi francezi să abandoneze complet partea lor din oraş în mâinile comuniştilor est-germani – deşi aceasta fusese deja încercuită cu celebrul Zid dorit de Walter Ulbricht pentru a stăvili exodul cetăţenilor est-germani spre Republica Federală Germania.

Nikita Hruşciov a menţionat la 5 iulie 1962 că forţele care ajungeau în Berlinul de Vest sub mandatul O.N.U. trebuiau asigurate de S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, de state neutre şi de două ţări care erau membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (fără a se preciza care anume). Contingentul O.N.U. urma să fie redus în fiecare an cu 25%, astfel încât după 4 ani să nu mai existe nici un militar american, britanic şi francez în Berlinul de Vest.

Deşi John F. Kennedy a respins acea propunere la 17 iulie 1962, Nikita Hruşciov a continuat să formuleze variante ale acesteia, păstrând ideea generală pe care a expus-o preşedintelui american la summitului de la Viena: aliaţii occidentali să renunţe complet la protejarea Berlinului de Vest, chiar şi prin implicarea temporară a Organizaţiei Naţiunilor Unite – pe care autorităţile de la Moscova nu reuşeau în acel moment să o dirijeze pentru propagarea comunismului în întreaga lume.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a ştiut despre propunerile făcute în anul 1961 preşedintelui S.U.A. de liderul politic de la Moscova – privind tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. şi trimiterea la Berlin a unor forţe puse sub mandatul O.N.U. – şi a fost de acord cu măsurile propuse de Walter Ulbricht, referitoare la încercuirea cu un zid a Berlinului de Vest. Mai mult decât atât, cu două zile înainte de declanşarea de liderul est-german a operaţiunii „Trandafirul”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a rostit public, la Moscova, un discurs demagogic în care a reluat acuzaţiile lui Nikita Hruşciov şi Walter Ulbricht la adresa conducătorilor politici din Occident (în special cei americani), astfel: „Aici nu este vorba de o formalitate juridică de drept internaţional: prelungirea fără sfârşit din vina puterilor occidentale a acestei stări de lucruri a avut drept efect refacerea militarismului german – aşa cum arată reconstruirea şi reînarmarea accelerată a Wehrmachtului sub conducerea generalilor nazişti şi planurile de înzestrare a Germaniei occidentale cu arme nucleare, propaganda revanşardă încurajată oficial. La aceasta se adaugă situaţia Berlinului occidental, care, aflat pe teritoriul R.D. Germane, este folosit de militariştii vest-germani ca centru de acţiuni îndreptate împotriva R.D.G., precum şi a altor state socialiste. În R.F.G. s-a creat astfel principalul focar al primejdiei pentru pace în Europa.

În interesul însănătoşirii relaţiilor pe continentul nostru, ţările socialiste propun încheierea tratatului de pace cu cele două state germane şi transformarea Berlinului occidental într-un oraş liber, demilitarizat, cu cele mai largi garanţii internaţionale – propuneri cu evident caracter paşnic, care nu ameninţă pe nimeni, nu prejudiciază interesele nici unui stat, nu creează avantaje unilaterale nici unei părţi (subl.n.)”.

După doar două zile de la discursul demagogic rostit la mitingul de la Moscova de Gheorghe Gheoghiu-Dej, autorităţile est-germane au arătat întregii lumi ce înţelegeau prin „garanţii internaţionale”, „caracter paşnic” şi „demilitarizarea” Berlinului – declanşând operaţiunea „Trandafirul”: încercuirea completă a vestului oraşului cu baricade cu sârmă ghimpată şi întreruperea accesului cetăţenilor est-germani în partea occidentală a acestuia.

După cinci ani şi jumătate, autorităţile comuniste de la Bucureşti au analizat relaţiile lor cu Moscova în contextul „Războiului de 6 zile” din Orientul Mijlociu. Una dintre măsurile propuse încă din aprilie 1967 de politicienii comunişti din Cehoslovacia, sprijiniţi de cei sovietici, a fost de a implica România în regiunea amintită prin punerea unui contingent militar românesc la dispoziţia Consiliului de Securitate al O.N.U. Deşi cetăţenii români urmau să fie acceptaţi în forţele O.N.U. de menţinere a păcii, Nicolae Ceauşescu şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât la 30 iunie 1967 că „nu consideră oportune şi nu aprobă propunerile M.A.E. privind poziţia R.S. România faţă de oferta guvernului cehoslovac de a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate al ONU un contingent militar care să participe la forţele ONU de menţinere a păcii. M.A.E. nu se va pronunţa sub nici o formă în legătură cu această problemă (subl.n.)”.

De altfel, după încetarea „Războiului de 6 zile”, autorităţile de la Praga nu au mai revenit la O.N.U. cu oferta lor din 26 noiembrie 1964 – pe care au reiterat-o într-o scrisoare emisă la 13 aprilie 1967 – referitoare la contingentul militar pe care doreau să îl pună la dispoziţia Consiliului de Securitate „în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale”.

În acelaşi timp, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu îşi mai aminteau de propunerea insistentă a lui Nikita Hruşciov privind trimiterea în Berlinul de Vest a unor forţe sub egida O.N.U. pentru a forţa retragerea micilor unităţi militare ale S.U.A., Marii Britanii şi Franţei, care staţionau în oraşul german din anul 1945. Pe baza cercetărilor desfăşurate până în prezent putem doar să presupunem faptul că Nikita Hruşciov nu a avut în vedere în perioada 1961-1962 includerea României printre cele două ţări membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care urmau să asigure efective militare pentru a aplica planul sovietic propus preşedintelui John F. Kennedy.

Ceea ce cunoaştem cu siguranţă este faptul că Berlinul a continuat să fie un punct fierbinte de confruntare după înlăturarea de la putere a lui Nikita Hruşciov (14 octombrie 1964), iar zidul construit de comuniştii est-germani a fost străpuns în cele din urmă la 9 noiembrie 1989, fără a utiliza forţa militară, dinspre lumea oropsită de sovietici spre Lumea Liberă şi nu în sens invers – aşa cum, probabil, şi-au imaginat Walter Ulbricht, Nikita Hruşciov şi alţi lideri politici sovietici şi est-germani.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Aparent, pozitia lui Hrusciov fata de Berlinul de Vest pare extrem de concilianta.
    Care sunt motivele pentru care ar putea fi considerata demagogica?

    • Amenințările pe care Hrușciov le-a expus la Viena au mascat acțiunea pe care o pregătea Ulbricht. După încercuirea Berlinului de Vest, Hrușciov a renunțat brusc la tonul belicos la adresa lui Kennedy și nu a avut curajul să pună în aplicare amenințările proferate la Viena. Tratatul de pace dintre URSS și RDG – pe care l-a fluturat prin fața unui președinte american amețit de retorica ideologică a lui Hrușciov – nu a mai fost semnat niciodată.

    • Secretul pare sa fie in mici detalii;
      „În Berlinul Occidental pot rămâne trupe simbolice ale statelor. Dar numai în Berlinul occidental, iar nu în Berlinul răsăritean. Problema Berlinului răsăritean este rezolvată”. 9 martie 1961, zice in articol.

      Dorinta de expansiune/dominare a Rusiei nu se opreste nici in zilele noastre.

      Este greu sa mergi la psiholog cu o natie intreaga ambetata/avida de putere.

      Nebunia asta la cap se vede si in lumea araba unde resursa naturala pare ca i-a incurajat sa creada ca domina o lume intreaga. Uite ca vine si sfarsitul petrolului, la cca 50 de ani de la prima criza, iar pandemia a aratat ca se poate iar tehnologic lumea pare pregatita cat de cat pentru ceva nou.

      Probabil ca in scurt timp se vor reaseza puterile mondiale, daca nu deja s-a si intamplat eventul

      • Ar fi interesant de comparat politica expansionista a URSS post WWII cu politica expansionista a Rusiei de astazi. Din perspectiva istorica.

        • O, da, însă iar o să ajung la Ursula şi la imitaţia ei românească din copacul BNR.
          Acum mă lupt cu dualitatea preţurilor şi celebra sintagmă leu-tramvai. Nu voi uita să menţionez despre partidele-lubeniţă.

  2. Naționalizarea canalului Suez a fost măsură buna a lui Nasser.
    – Egiptul așa decidea cine trece și cine nu prin canalul din tara lor.
    – se încasau bani frumoși. Iar Anglia care avea 44 % din acțiunile canalului a rămas cu buza umflata.
    – E unica data in istoria Israel cînd armata a atacat anticipat un obiectiv. Așa au primit ordin și au executat ordinul. De atunci încoace , Israel a atacat EXCLUSIV după ce a fost atacată. Nimeni nu le mai da ordine.

    Chestia cu forțele internaționale românești e chiar hazlie pentru acei ani. Pușcă ZB era arma principala. AK erau puține. Transportoare trupe , nici poveste. T 34 era încă baza armei tancuri.

    Oricum Hrusciov nu era un mare geniu.
    Fostul comisar șef ( politruc) al armatei sovietice la Stalingrad, a avut viața scurtă ca șef CCCP. Săpat și înlăturat de Brejnev ( alt comisar pe timpul războiului ) cu camarila lui din biroul politic. Măcar a fost pensionat și ordonat să țină gura închisă. Știa că altfel patea ce a făcut el lui Beria. Arestare abuzivă , proces imitație la secret și glonț în cap.
    Un partid tipic ” revoluționar”.

  3. Dupa cel de al doilea razboi mondial o serie de noi organizatii internationale au fost create sau consolidate. Dintre acestea cred ca URSS nu a participat decat la ONU, unde, in timp, a incercat sa isi extinda influenta proprie sau prin intermediul tarilor satelit.

    Cam la fel procedeaza acum China, este drept in alte organizatii cum ar fi FMI, OMS, WTO si deci atentie la neatentie. Istoria se poate repeta dar cu acelasi final pentru regimurile autoritare sau dictatoriale.

    Sa ne sprijinim pe istorie atunci cand vrem sa vedem/mergem in viitor.

    • În documentul românesc din 1967 se menţiona faptul că Uniunea Sovietică nu reuşise încă să obţină controlul asupra hotărilor care se adoptau la O.N.U. şi, de aceea, autorităţile comuniste de la Bucureşti trebuiau să se abţină de la formarea unui contingent militar pe care să îl pună la dispoziţia O.N.U. Cinic, dar adevărat!

  4. Dacă nu greșesc. după războiul din 67 armata română începuse pregătirea unui contigent de valoare companie, de la un batalion de Vânători de Munte, exact pentru genul de misiuni de menținere a păcii/ interpunere sub egida ONU. Și nu era o mișcare din asta demonstrativ-propagandistică, era pe bune. Ce știți despre asta?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

Iata o carte cu un subiect in aparenta simplu: o familie de romani cu un copil mic se muta in strainatate si invata incet-incet sa depaseasca o serie de neajunsuri si sa se impace cu altele. Mihai e scriitor (adica veniturile lui sint subtirele), sotia lui are un job nou de care e foarte multumita… vezi aici continuarea

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Claudiu Iordache, înlocuit cu Gelu Voican Voiculescu la conducerea Institutului Revoluției

Ieri 30 martie 2018, membrii Colegiului Național al Institutului Revoluției Române l-au destituit pe Claudiu Iordache din fruntea acestui institut, numindu-l în...

Commento ergo sum

Progresul frustrează. Iată ideea principală a acestui articol și, la drept vorbind, singura; nu este nevoie de continuarea lecturii, în caz că...

Creștinismul global în cifre și câteva comentarii

Potrivit raportului anual publicat de Center for the Study of Global Christianity (din cadrul Gordon-Conwell Theological Seminary), în 2021, numărul creștinilor, la...

Roexit prin decizia CCR 390/8 iunie 2021?

Curtea Constituțională a publicat motivarea Deciziei 390/8 iunie 2021 prin care confirma legalitatea Secției speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Nimic din raționamentul CCR...

In război cu Școala de Război

Pe 8 decembrie 1939, în prezența regelui Carol al II-lea și a membrilor guvernului, se inaugura la București noul sediu al Școlii...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro